O minciună repetată de
mai multe ori ajunge a fi luată de adevăr chiar de cel care a lansat-o. Faptul
că evenimentelor biblice li s-a acordat atâta atenție, că au fost reluate de
mii și mii de ori, au indus în societate convingerea că ele chiar s-au
întâmplat așa cum sunt relatate.
Este binecunoscută sintagma „traduttore-traditore”. Nu mă refer, aici, doar la traducerile din alte limbi, ci și la „ traducerea” gândului în cuvinte. Există în toate o imperfecțiune a transpunerii. Dovada stă în faptul că aceiași stare este exprimată, în scris, prin cuvinte și formulări diverse. Niciodată , prin transpunerea în text a unui gând, nu vom ajunge la similaritate, ci la o apropiere asimptotică de original. Există o dinamică lingvistică dată de imprecizie, de polisemia cuvintelor, de imposibilitatea lor de a reda perfect realitatea. De aici nevoia de îmbogățire permanentă a vocabularului. Putem, în concluzie, deduce imposibilitatea cuvântului de a explica Logosul.
Cam sofistică această concluzie, dar nu
departe de multe alte concluzii trase, prin raționamente asemănătoare, de
teologi. Pot fi și eu, la o adică, un interpret livresc, pedant și gargaragiu
de profesie. Asta ca să explic acea caraghioasă formulare lexicală: la început
a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.
Profesorul meu de literatură,
vorbindu-ne despre Eminescu, spunea că acesta știa pe de rost peste cinci mii
de versuri din Schiller. Nu știu pe ce și-a bazat afirmația, dar pe mine,
într-un efort de stimulare a memoriei, m-a făcut să încerc învățarea pe de rost
a postumei Memento mori. Nu a fost dificil, pentru acea perioadă: 1302 versuri
fiecare de 15-16 silabe. Dificil este să memorez, acum, o parolă sau o adresă
de e-mail. Mă întreb, de multe ori, cine aș fi fost dacă n-aș fi pornit acea
întreprindere care și-a pus, apoi, decisiv, amprenta asupra felului în care am
înțeles și evaluat spectacolul vieții.
„Toate au trecut pe lume numai răul a
rămas.”
Oricât am încercat să privesc din alte
unghiuri, mai optimiste, mai îngăduitoare, această panoramă a deșertăciunii, nu
am mai reușit să văd dincolo de ea. Tot ce am trăit, tot ce am simțit, a
concentrat Eminescu în acel vers, cu o sută de ani înainte.
În Biblie există o carte numită și
cartea lui Ben Sirah. Locul acesteia, printre cele 66 de cărți, este cel puțin
ciudat. Nu este singura carte mai puțin canonică decât celelalte acceptată în
Biblie. Cântarea Cântărilor se bucură și ea de o acceptare misterioasă.
Ecleziastul, că despre el este vorba, are ca temă aceeași viziune pesimistă
asupra lumii, a inutilității acțiunilor umane, pe care o regăsim apoi de-a
lungul secolelor reflectată în motivul de circulație universală „ fortuna
labilis”, motiv care a stat și la baza poemului Memento mori.
Eram trei colegi, uniți în prietenie,
dar nu și în concepții. Eu eram pesimistul, Dan era optimistul iar Mihai
indecisul. Apoi eu eram ateistul, Dan dualistul iar Mihai teistul. Am hotărât
să concentăm, într-un cuvânt, cel mai important aspect pentru care
existența noastră are sens. Eu am spus: Adevărul, Dan a spus:Bunul-simț iar
Mihai – ce altceva?- Dumnezeu. Prietenia noastră era sudată chiar de
acestă diversitate de opinii contrare, pentru care dezlănțuiam conversații
interminabile. Îmi amintesc de șiretlicul folosit de Caragiale în discuțiile
sale cu Eminescu, acesta fiind greu de stârnit la discuții: Bă, Kant ăsta al
tău este un mare moftangiu!... Eminescu se lansa, atunci, în explicații lungi
și amănunțite pe care Caragiale le asimila zâmbind pe sub mustață… Ne-am
despărțit, după studii, dar simt și acum lipsa acelor dispute în care fiecare
dorea să-și impună propriile concepte și în urma cărora învățam unii de la
alții fără să fie nevoie de niciun șiretlic. Pentru a-l combate pe Mihai am citit,
cu atenție, Biblia. Pentru a-l contracara pe Dan am început să citesc, fără să
înțeleg mare lucru, pe Platon, apoi pe Descartes. Pentru a-mi susține
convingerile citeam pe… Kant, pe Feuerbach, pe Marx .
Trebuie să recunosc faptul că
parcurgera acelor cărți o făceam cu mare dificultate. Nici acum nu este o
lectură care să-mi cadă ușor la stomac. Lipsa unei pregătiri temeinice, de
specialitate, face greu digerabile concepte specifice acestei științe a
ștințelor care este filozofia. Oricât de diletante erau discuțiile -
specialitatea noastră fiind scurtarea, din ochi, până spre ombilic a fustițelor
mini, purtate de fete, la mare modă în acea vreme - ele ne-au lărgit orizontul
și sporit cultura generală.
Adevărul? Ce este și de ce cred că
existența ar trebui să se înfășoare în jurul acestui pilon? Pentru că
reprezintă valoarea de dincolo de orice amăgire. Poate să fie și Dumnezeu și
„lucrul în sine”.
No comments:
Post a Comment