sportivă

doamna mea, a venit vremea

să ți-o spun de la obraz

că m-am săturat de fițe

ca oltencele de praz:

că deseară-i mâine seară,

mâine-i vinerea din joi:

mai ne, cumva,-n viața asta,

sau în viața de apoi?...

ești un fel de maradonă,

ești o fotbaliatoare,

dar ce-s eu popicul porții

să mi-o treci printre picioare?

zi de zi mă duci cu preșul,

hotărăște-te și  tu:

dacă-i da, să fie da!

dacă-i nu, să fie nu!...

ne jucăm de-a alba-neagra?

măsurăm marea cu litru?

gata!... cartonașul roșu!...

iar visez că sunt arbitru!

Luciferi de duzină.

„Sortiţi unor forme degradate de înţelepciune, bolnavi ai duratei,

luptând cu această infirmitate ce ne dezgustă şi ne seduce deopotrivă,

luptând cu timpul, suntem alcătuiţi din elemente ce fac din noi nişte

rebeli sfâşiaţi între o chemare mistică lipsită de orice legătură cu istoria şi un vis sângeros care-i este simbol şi nimb. O, dacă am avea o lume numai a noastră! A evlaviei sau a rânjetului – nu contează! Dar n-o vom avea niciodată, căci ne găsim, în existenţă, la răscrucea rugilor şi sarcasmelor noastre, zonă impură în care se amestecă suspine şi provocări. Luciditatea ce te împiedică să adori te va opri, tot ea, să dărâmi, ori nu-ţi vei demola decâ revoltele, căci la ce bun să te

revolţi când, mai apoi, regăseşti universul intact! Monolog derizoriu. Ne răzvrătim împotriva dreptăţii şi a nedreptăţii, împotriva războiului şi a păcii, împotriva semenilor şi a zeilor. Pentru ca, în cele din urmă, să ne dăm seama că ultimul netot e poate mai înţelept decât Prometeu. Dar tot nu ne putem înăbuşi un strigăt de revoltă, tunăm şi fulgerăm mai departe, pentru orice şi pentru nimic: automatism lamentabil, care explică de ce suntem cu toţii nişte Luciferi de duzină.”

Constatare de ipohondru

Și în toată această epopee mondială a coronavirusului, unde au fugit toate celălalte virusuri?...Nu mai face nimeni o gripă obișnuită, o răceală de vreme rece?...Ori e mai trendy să fii coronavirusat, mai nobil, mai elegant, decât să ai și să zaci, chiar să mori, de o banală răceală?...   

Lupta cu insolubilul

Stau de la o vreme în banca mea. Mă enervez pe Dumnezeu, dar mai cu sfială, nu așa cum o face Cioran. Sunt în izolare, de foarte mulți ani, că aproape am uitat cum se conversează decent. Mă descurc în lipsa unor interlocutori normali, cu propriile discursuri în fața colii de hârtie. Frate, au năvălit specialiștii din toate punctele cardinale, în toate domeniile de activitate, fiecare cu conturile lui, fiecare cu măștile lui, sub adăpostul cărora răsucesc logica, mistificând cu o forță nelimitată.

În fața lor ești ultimul mohican, muritor, pigmeu, o mămăligă bună de dat la câini.

Am găsit  și citit Ispita de a exista. Nu o recomand celor care au prieteni imaginari în cer:

„Credința singură nu rezolvă nimic; îi adaugi înclinațiile și defectele tale; dacă ești fericit, va veni să sporească zestrea de fericire primită la naștere; iar dacă ești, prin fire, un nefericit, nu-ți v-a aduce decât un plus de suferință, îți va amărî și mai mult existența: va fi o credință infernală....cel ales își savurează și mai mult mulțumirea, cel osândit se afundă și mai adânc în nenorocire. Cum poți gândi că este destul să crezi ca să învingi insolubilul? Nu există credință, există doar forme – multiple și ireconciliabile – de credință. De la a ta,  oricare ar fi, să nu te aștepți la vreun sprijin: îți va îngădui să fii – un pic mai mult – acela ce ai fost dintotdeauna.”   

Vesna Zmijanac - Ne kunite crne oci - Nu blestema ochii negrii

Goran Bregović - Țarul muzicii balcanice

Tozovac - Ти си ме чекала - M-ai așteptat

Un Paganinii al harmonicii : Mirco Kodic - Gajde

*****

am început

să ne furăm unul celuilalt

hainele

apoi să ne privim

cu ochiul furtunilor

tainele

*****

aș fi vrut să fiu o minciună

spusă de o gură frumoasă;

să fiu o minciună frumoasă

decât un adevăr ce dărâmă.

aș fi vrut să fiu o mârțoagă,

vopsită de vreun geambaș,

decât un armăsar nărăvaș

căruia îi lipsește o doagă.

ce i-a șoptit țânțarul anofel lui constantin la urechea elenei

să nu fii jagardea!...

am o loțiune de soare și capete înfirbântate...

ungete-te cu ea peste scuturi și vei castiga la patru din treizeci și doua.

să știi că nu toți dumnezeii pot fi unul,

dar nebunii pot!...

tu sărbătoreste!...

eu  din flancuri  voi porni prin mijlocul levantului

la  miresmat surcele

cu toate doamnele grase si frumoase –

inclusiv cu cele ce au asceza în umblet...

mi se arată douazeci și unu!...

*****

era ca-n evul arșiței,

fantastic,

se topeau rozele de plastic,

se făcea amorul caramel

și ne plombamu măselele cu el.

*****

sictirit, blazat, anost,

mă ia lehamitea de braț

ca pe amantul zilelor de post,

băutorul fricii pân la zaț.

*****

am dizabilități, de nu-mi

găsesc la zile orizont,

deviate treceri printre lumi

cu existențe fără cont...

mă spăl, întâi, pe ochiul stâng,

pe ochiul drept mă spăl apoi;

pe ochii care-n mine plâng,

dacă puteți, spălați-i voi!...

*****

am borît, ca boul vacii, toate mațele din mine,

toate spumele cu care învârteam șapte turbine...

am borât coptura splinei, maceratul de ficat,

un lighean de-acumulări peste file l-am vărsat.

negru, ca râtanul nopții, mușinând între fecale

și cu devla procopsită de buboaie și de bale,

am borât, fir-aș al mumii, clocitură  și rahat,

peste mărul, care viața, mi l-a-ntins și l-am mâncat.

Posibila întoarcere

De atâta gol în jurul meu,

Prin munții condensați și reci,

Disperarea, fără Dumnezeu,

Îmi ucide cerbii pe poteci...

         Fug în neguri, ros de lașitate,

         Strigătul îmi ruginește-n gât

         Și de-atâta, grea, singurătate

         Mi se-ntorc ulcioarele în lut...

Dar mă duc să dorm lâng-o fântână,

Unde cerbii nopții nu mai pasc,

Pân’ mă voi trezi c-un cer în mână

Pentru-a doua oară să mă nasc.  

                                       1974

*****

taci

muțenia ta dă cele mai caline răspunsuri

taci

azi se declină

cu toate sunt una

dar mâine poate ne vom săruta între o mie de cioburi

*****

lumea nu începe de la unu, lumea se sfârșește la unu.

matematica pleacă de la ceea ce nu poate fi măsurat, dar operează cu mărimi măsurabile. 

matematic, punctul nu are dimensiuni.

o dreaptă este constituită din cel puțin două puncte.

din două sau mai multe puncte, fără dimensiuni, nu poți constitui ceva cu dimensiuni, niciun segment, nicio dreaptă, niciun plan. 

universul nu poate fi cunoscut matematic în totalitatea sa, nicio unealtă logică nu-l poate face cognoscibil atâta timp cât operează cu noțiuni care nu se leagă între ele.

lumea reală, palpabilă, este constituită din particule  care se pot diviza mereu iar transformarea lor,  la un moment dat, în undă sau energie nu le face adimensionale ci, până la infinit, dizizibile, măsurabil
universul macroscopic este , la rândul lui, cea mai infimă particulă din ceea ce poate fi. 
spațiul nu poate fi asemănat cu ceva, pentru că nu poate fi privit din afara lui.

nu poate fi unul pentru că nu poate fi cuprins,  nu poate fi adunat, scăzut, împărțit, înmulțit. 

unii îl imaginează ca pe un balon, alții ca pe o hologramă.
doar imaginația poate fi mai mare decât ceea ce poate fi imaginat.

acum nu

ziua pusă-n cifru,

bere și tutun,

becul cu neon,

gândurile scrum...

zebre agățate de pereți boccii,

trece vadu-n vifor:

vine tuhutum....

pipăi zarea ruptă

pusă în atele,

zâmbetul parșiv, schilodit,

sub zoom

știu că verde-i frunza

și că ai să vii,

mult mai coaptă-n coapse

însă nu acum.

solomon

suzi, ce-ar fi să-ncepem joi

un week-end numai pentru noi?

să-l prelngim, fir-am hai-hui,

până spre spartul timpului...

să ne trântim pe sub prelate

în avanposturi izolate

și ca pe-o cupă de smântână

să mă întinzi pe pielea brună...

unsoarea trupurilor, fină:

un solomon peste regină.

*****

acum și pururea și iar:

din cărămizi de-aș avea trup,

mi-aș scurge sângele prin var

spre haita puilor de lup;

aș respira aeru-n care

vreo căprioară s-ar scălda

și fiecare răsuflare

i-aș prinde-o în structura mea:

dumnezeu e tipul pe care îl doare în cot de tine.

frumusețea este fotografia ce nu mai are nevoie de retuș.

nu trebuie să te sfâșii ca să iubești.

ori unde ai fi, oricât de departe, dragostea și moartea te vor ajunge.

iadul este și el o viața, dar întoarsă pe dos.

nu voi fi mai bun, dar voi lupta să fiu.

și răgazul pe care ți-l permiți e

o celebrare a vieții.

adevărul tău este adevărat deși alții s-ar putea să nu-l vadă.

aș renunța la rai ca să trâiesc un infern cu tine...

*****

                                          

ce știi despre mine?...

mai nimic!

mi-am expus în public doar conturul,

dezamăgită,

l-ai privit un pic,

cum privești unei veioze abajurul...

din lumina ei n-ai prins un lic.

*****

plimb degetele peste clape și simt

cum se lipesc apele de cântecul furat

totdeauna am fost fascinat

de cântecul cerc

al apei

se propagă până dincolo de memorie

până unde mâna se face capac

peste distanțe

și unde șuier și țip

dintr-o ceașcă

pe care nu se conturează

decât drumuri de seară

*****

n-o să vă spun când plouă

nici când paingii țes pânze de dimineți roșii

dar am să vă las un semn că sunt bine și mă scurg

printre  bare

în cărămidă arsă

aici la monastire se rărește țigla atât cât să treacă îngerii

în jos și în sus

cu mâinile pline

i-am văzut cu oasele mele

*****

acum e bine... e un fel de bine,

șlefuit cu puf de pinguin...

sfiicioase niște vitamine

mi se plimbă-n fluxul sanguin...

îmbătat cu bragă, dragă lola,

vreau să fiu o pârtie de schi!...

*****

se scurge azi în balta părerilor de rău

și lângă botul nopții  miroase a târziu,

își unge șansa drumul c-o unghie de său

și cu lentoare-și trage boghiu după boghiu.

da'-n trunchiul ei se scaldă nervurile cucutei

și-ncepe rostogolul de îngeri dezbrăcați,

pe tot parcursul luptei căderea  parașutei

e singurul reper la bal cu cai mascați...

mâine este hoitul

în care fierb viermii albi ai pustiului!

*****

mi se pare că trăiesc într-un șifoner

în pardesiul demodat al unui unchi

demodat

că sunt mai trist decât o valiză uitată în gară

că îmi plecă părul spre ultima thule

ca mănânc într-o oglindă cu dinții altuia

și mă uit la femei ca un chiparos desfrunzit

*****

parcă nu era acesta țărmul

de care se izbesc alge și clopote siliconate...

stau

sub acolada albastrului deschis 

cu peștișorul de aur

și pisica de moarte.

Bio grafie

Când trec în hoarde muște la săpat,

În conul de rahat expus la soare,

Lăsați-mă să-mi scriu biografia

Cu tot ce cară ele pe picioare.

De când mă scoase muma pe tarlale,

Din neamul boieresc ce-a scăpătat,

Am simțit doar frigul și dogoarea

Cum în carne șanțuri și-au durat.

Pentru mine centru-a fost extremă,

Pentru mine totu-a fost damnat;

Lăsați-mă să scriu ne-romanțată

Această sumă-a vieții de ratat...

Pe care-aș da-o, bucuros, la reșapat,

De n-aș iubi-o-așa cum mi-a fost dată.