de-atâtea nopți m-aud tușind,
aud materia trosnind…
sunt singur și mă văd
suind
către spitalul de
urgență.
și parcă dorm pe-un
pat de cuie,
în spate junghiuri și
dureri -
tresar prin somn și mi
se pare
că n-am băut decât cinci
beri.
un gol istoric mă
cuprinde,
ar mai fi mers încă
vreo două…
îmi vine să mă duc la bar,
dar e târziu, și-afară
plouă.
de-atâtea nopți m-aud tușind,
aud salvările venind…
sunt singur și mă văd
machiind
și lângă medicul de gardă.
Nu dau doi bani pe un univers așa cum îl descoperim:
dealuri, pietre, oceane de metan, inele
de gheață. Dacă nu întâlnești un klingonian, un reptilian, un mircea geoană, universul
e searbăd și gol. Marțiela, dragostea mea!
Problema cu virusurile nu s-a
rezolvat. Așa pățești dacă nu intervii categoric din primele momente. Posibil
ca în una din viețile mele anterioare să fi fost bulitor de virusoaice. Cum să-mi
explic altfel marea simpatie de care mă bucur din partea milioanelor de vinruși decât prin
legături de rudenie?... Băga-mi-aș bipa-n ei de neamuri proaste!
A ciripuțit aseară și
păsăroaica lui Băselu!...
Doamne, te iert! Când
defilăm cu asemenea zdrențe ce să mai aștept de la tine?...Pleșcoiu mă-si de
cârnată!
era o vreme când noi doi
treceam, sublimi, prin păpușoi
și nu ne rușinam de fel
că n-aveam hainele cu noi.
tu m-alintai cu: puțuloi!
o vorbă, cred, protoromână;
eu îți puneam, pe fund, o mână
și nu te rușinai, puicuță,
mă gâdilai și tu pe puță
și se punea de lume nouă;
nici urmă de priviri viclene
când lanul se făcea că plouă
și sta sub frunze să ne-ngroape,
fierbeau știuleții pe cocean
privind cum mă trăgeai aproape
a mia oară să te am.
a fost o seară de teroare.
m-au
atacat, mi s-au înfipt în gât:
păi,
futu-le mumița să le fut
de
virusuri cotropitoare,
le-am
răspuns cu două nucleare
din
rezerva anului trecut!…
acum mă
simt un pic iradiat
și
limba-n gură are-un nod,
nu mi-au
sosit tabletele de iod
și
băselu iar a înviat,
iar
începe-o zi de arafat
s-o
trag, în mama ei, pe calapod!
Mă lupt de vreo câteva zile cu „virusurile”
răcelii.Fiecare cu armele lui. Dacă până deseară nu se
duc în prispa mamii lor, lansez nuclearele. Până atunci mă dă peste cap forma
asta de plural: virusuri. Ceva de domeniul: de ce simplu când se
poate-ntortocheat!...Oastea „virusurilor” atacă la baionetă. Răspund cu o cană
de vin fiert și închid ochii. Până când mi se vor limpezi visurile.
Charon a refuzat să-l treacă Stixul
pe Băselu. Pe ăsta nici Iadul nu-l înghite. La cât teatru joacă începe să-mi
fie simpatic Adrian Năstase…Și eram convins că mai ipocrit decât poponarul ăla nu
poate nimeni să fie.
la ora când apele cântă:
tra-la-la-la, tra-la-la-la!
și mai nimic nu se
întâmplă,
prin cartier, pe undeva,
tu te strecori, încetinel,
pe sub fereastra mea: lip,
lip!
să vezi cum beau un
păhărel
cu doamna nopții, fără
chip…
și beau și râd, și beau mult
peste,
cu doamna nopților,
neclară,
și ard perdelele-n
ferestre
sub ochii tăi ce ard afară.
când bat coșavele ușor
spre balansoarele din praga,
o săptămână, zi de zi,
m-aș da-n concert cu lady gaga
și, jur pe ramura-mpletită
a primitoarelor coșărci
că alte săptămâni, la rând,
s-ar da și ea cu mine-n bărci…
ospețele adevărate,
pornite de etrusci, în noapte,
se fac prin locuri deocheate
mușcând din gâște bine coapte;
dar eu, pe cinstea mea, parol,
că moștenesc latine spițe,
îmi place numai să jumol
la câte-un cârd de gâsculițe.
s-a rupt lanțul și priponul
și zăbreaua la oblânc,
doar piroanele, în suflet,
ni se-nfig și mai adânc.
s-au mutat prin alte zodii
toate stelele zdrobirii,
numai steaua vieții noastre
zace-n zodia pieirii…
se întunecă prin case -
doamne, n-am plătit factura? -
ia-ți lumina și ne lasă,
du-ți în cosmos făcătura!
ne-ai zidit la caterincă
într-o zi plină de nori?
lasă-ne-n durerea noastră
la condiția de chiori!...
tu ești mahărul din ceruri,
ești lumina cea divină!
unde-ți e puterea mare?
unde-ți e acea lumină?
unde-ți e iubirea, doamne,
sentimentul cel profund?
unde, dracu,-o ții închisă,
ori te-ai șters cu ea la fund?...
Binele
este curajul răului de a se lepăda de sine.
Curajul
este demnitatea fricii.
Una din problemele lumii este că, în vremurile de azi, se scrie cu mult mai mult decât poate ea să citească.
nu fac din vitejia mea paradă!
sunt generalul meu,
sunt campion!
în mine se petrec lupte de stradă
pe care le câștig prin abandon.
nu mai am nevoie de muniții,
sunt un fel de trupă specială,
mă lupt cu fel și fel de
inhibiții
și le prăjesc la încălzirea
generală.
am inamici ascunși, în tegumente,
pe care-i bombardez
cu: hai-sictir!
când aruncă-n jur cu efluente
licori de sapetin și lopatir.
am vestă antivraf, antiparadă,
dar ordon, acestui cord, imperativ:
când voi cădea,
de voi cădea,
în ambuscadă,
tu să bați și-atunci, ca laitmotiv!
coloșii lumii ne prepară,
din amăgiri stelare, verzi infuzii;
colecționarii de iluzii
scot în stradă noua primăvară...
beau, de unul singur, iar și iară,
din fiertura lungă, prefăcută,
și mă las purtat de-o parașută
sub cupola ei, incendiară;
dacă mă sunați, până la vară,
sunt în lună… fața nevăzută!
