*****

 

n-am furat, n-am furat,

dăicuță, mă jur!...

n-am furat, n-am furat,

că nu pot să fur!...

m-a-nvățat măicuța

că-n-orice negoț

nu-i bine să fure

hoțul de la hoț…

m-a-nvățat măicuța,

ca să fiu curat,

să nu fur vreodată

chiar de sunt furat…

 

n-am furat, n-am furat,

daica mea, știi bine!...

n-am furat, n-am furat,

mai mult decât tine!...

nu stau două săbii

în aceiași teacă

nici doi hoți ce-și fură

inima și pleacă…

m-a-nvățat măicuța

să mă țin departe

de cel care fură

și nu mai împarte…

m-a-nvățat măicuța

să mă duc în lume

și să fug de hoțul

ce fură și spune.

*****

 

Bate vântu, pică frunza,

Peste-o nuntă rea…

Bătea vântu, pica frunza,

Peste nunta mea...

Iar pe ceru-înourat

O stea se-ntuneca,

Bătea vântu, pica frunza,

Peste nunta rea…

 

Unde sunteți jurăminte,

Doamne drept și sfânt?

Unde sunteți legăminte

Până la mormânt?...

Când juri strâmb ar trebui

Un semn să te lovească,

Să te vadă toată lumea

Și să se ferească...

 

Bate vântu, pică frunza,

Peste-o nuntă rea…

Bătea vântu, pica frunza,

Lumea se mira

De mireasa cu alt mire

Și de nunta rea!...

Iar pe ceru-nseninat

O stea nu mai lucea...

Bătea vântu, pica frunza

Peste steaua mea.

 

 

 

Anika Gancu - Najkuca će oc ma ješć

Ljubica Boldeskić i Molja - Euro

autumnala 3

am numai ceva onorific,

ceva pe o foaie velină,

nimicul îmi este specific

și zero averea deplină.

 

sunt ultima thule, uitată

într-un deșert de urât,

beau dintr-o baltă secată

cu fata morgană de gât.

 

aș vrea să bat bulevarde

când frunze se-adună, la greu,

atunci când toamna le arde

pe rugul din sufletul meu.

 

când ambulanțele pline

duc la vaccinare codoșii,

să primesc lumina în mine

de la felinarele roșii.

 

Legile Belagine

 

De când timpul curge, focul l-a urmat.

Focul se naște, veșnic, din el însuși. 

Când mic, când mare, se închide în toate și deschide din toate. 

Lumea este prin focul cel viu. Și apa este foc închis.

Omul este apă și gândul lumina focului din ea.

Nici lumina nici gândul nu se sting.

Se închid în ele pentru a se deschide în altă etapă a revărsării.

Poartă-ți, cu demnitate, lumina din vârful muntelui la marea albastră.

 

*****

 

de unde nu-i nici dumnezeu nu cere;

nu poți să ceri la trântori miere!...

nu-i, doamne, în borcane, că ți-aș da!

ia vezi că-albina are... să-ți de ea!...

pe unde stau, ca trântorul pe trestii,

nărăvit la fel și fel de chestii,

n-am niciun rost, mă-nclin la umbre, iarăși:

„urât și sărăcie sunt acei doi tovarăși…”.

 

*****

 

ridic, din cărămizi, anexe,

timpului ajuns în ultim hal,

când visele prostite și perplexe,

cad din edificiul principal.

 

privește, mintea în ruine,

gândurile-n marginea pustiei

și ce a mai rămas întreg din mine

sprijinit în cârja reveriei...

 

o să fac ceva, o șandrama,

în jurul întâmplării care sunt

și care astăzi singură ar vrea

să-și cioplească pietra de mormânt;

 

poate o să vrei să te apropii,

să asculți, în zilele cu ploaie,

cum îngână țiglele sub stropi-i

un recviem marca nicolae.

 

*****

 

 voi fi intrat în bezna minții

și beau din ea apă de foc

de-aud cum cad meteoriții

și mă plesnesc în tâmple: poc!

 

mă poartă pânze de catarge

pe un ocean dezafectat

și tot ce e de spart se sparge

în capul meu matrafoxat…

 

atâtea  zile-s de când stau

și beau de stingere să nu-mi

aduc aminte de ce beau

la barul dintre două lumi.