Marile creanțe – de Florin Cîțu
Rădoi și pace – de Mirel Rădoi
Portretul lui Florian Bey – by Florin Cîțu
Coliva unicului ron – de Mugur Isărescu
Un leac de sinceritate – de Victor Ponta
Femeia la treizeci de bani – de Anamaria Prodan
Putoarea prezentului – Mai mulți autori
De veghe la banul cum se cară – Guvernul României
un înger derutat s-a dus!
a dispărut printre dolmene,
a doua zi i-au mai găsit
din aripi doar câteva pene.
un înger ce jucase
rolul
de mesager către pământ
a dispărut, la dracu-n praznic,
fără să spună un cuvânt…
visase-o dragoste-absolută
nesprijinită de vreun șprait,
o dragoste la zero grade -
la zero grade farenheit.
a rugat pronia supremă
să poată merge către ea,
dar a primit un șut în ouă -
în ouăle ce nu le-avea…
atunci s-a hotărât să fugă,
probabil, spre o lume nouă,
rănit de dragostea pierdută
sau poate că rănit în ouă.
Noblețea unui neam stă în urmașii lui.
Suntem un popor superstițios. Lipsa organizări statale a fost suplinită, secole la rând, de Biserică. Numai nebunii pot nega rolul acesteia în menținerea coeziunii de neam, dar cu prețul unor remanențe de sorginte arhaică.
mai treci pe-aici cât este vară,
vino cu trenul aferent,
să nu te-aștept până când vântul
mi-o face părul permanent.
din toate câte-s de-agățat
și de ținut pe lângă sân
numai răbdarea, de când sunt,
mi-a dat cu flit din cel mai bun.
am abordat-o-n fel și chip,
i-am dat tutun și busuioc,
dar troaca mea de nașparliu
e locu-n care n-are loc…
mai vino până-i frunză verde
și clima, încă, primitoare,
sau până termin de băut
și halba ăsta de răbdare.
Stau singur între temeri și-ndur,
Nimic nu mă scapă de ele…
Degeaba te strâng de prăsele;
Degeaba, Excalibur!
În labirintul terorii din jur
Un hitchcoock etern mă aruncă…
Te-am scos degeaba din stâncă;
Degeaba, Excalibur!
Orice virtute se poate transforma în păcat. Există o
măsură, o limitare, altfel, exagerate, cele mai nobile intenții se pot transforma
în opusul lor.
Sunt mulți cei care, pentru cuvântul „Biblie”, te trimit la orașul fenician Byblos. Cum eu sunt un cutreierător de meleaguri diverse nu m-aș duce până la Jubaylul Libiei actuale. M-aș opri puțin asupra cuvântului grec Βύβλος care se traduce „ carte mică”. Avem în română: bibliotecă și bibilic. Biblia este o sumă de 66 de cărți mici. Nu știu dacă în elaborarea teoriei evoluționiste Darwin s-a inspirat din Biblie, dar eu l-aș acuza de plagiat:
Căci
soarta omului și a dobitocului este aceeași; aceeași soartă au amândoi; cum
moare unul, așa moare și celălalt, toți au aceeași suflare și omul nu întrece cu
nimic pe dobitoc; căci totul este deșertăciune. Toate merg la un loc;
toate au fost făcute din țarana și toate se întorc în țărână. Cine știe
dacă suflarea omului se suie în sus și dacă suflarea dobitocului se coboară în
jos, în pământ? Așa că am văzut că nu este nimic mai bun pentru om decât
să se înveselească de lucrările lui: aceasta este partea lui. Căci cine-l va
face să se bucure de ce va fi după el?
Că tot se vorbește despre latinitatea poporului român:
au existat în Imperiul Roman (de răsărit ) -romani greci, romani iliri, romani slavi, romani slavi care și-au schimbat numele în " bulgari" după Asparuch, romani vlahi, romani copți, romani evrei, romani sirieni, romani akkadieni, romani iudei, romani fenicieni.
Limba
oficială a fost latina, până la edictul lui Heraclius din 620, care a făcut
elina limba oficială a Imperiului Roman de Răsarit. După anul 620 cei care
vorbeau latina vulgata și dialectele acesteia au fost numiti VLAHI de către
majoritatea greacă a populației. Deci, putem defini anul 620, ca data de
naștere a poporului vlah. În anul 1189, apare si primul stat independent:
Regatul VLAHILOR sub Regele Ioniță Caloian, care cuprindea: - Valahia Mare -
Valahia Mică - mai tarziu Bogdania, ( Moldova până la Nistru, inclusiv Bugeac)
- Dobrogea din Bugeac până în Tracia - Cis Istria ( între Dunare si Blakani) -
Trans Istria ( între Balkani si Tessalia) - Macedonia - Pind - Iliria - Banatul
de Sud (Voivodina).
pe unde te-ai ascuns să numeri
duminicile
în fervoare
când
părul nu-ți cădea pe umeri
ci pe
nisipuri mișcătoare;
când
dintre pagini de ierbar
puneam
pe aripi de condor
uzate
foi din calendar
și le
lansam spre viitor;
sau când
sub legi de toamnă lungă
eram și eu
o frunză-n chin
ce se
da-n vânt să te ajungă
cu pașaport de om străin;
pe unde
te-ai ascuns și nu
mai vrei
să știi ce remușcări
mă fac
să fiu un râu acu’
iar
peste el un pod de flori;
pe unde
te-ai ascuns, fecioară,
în care timp, în care loc?...
eu tot plimb liniștea la moară:
la moara mea de nenoroc.
poartă o
rochie fină,
cum
puține în lume se văd,
cusută
cu fir de lumină
sub care…
foc și prăpăd;
mulată pe
coapse, superb,
cusută
cu raze de lună,
o rochia
sub care fierb
vezuviu
și etna-mpreună.
când mi se lipesc
de talpă zorii
și mă țin de pomi,
c-o sticlă-n mână,
din blocurile turn
o semilună
îmi recită din memento mori.
între da și nu
îmi clatin bustul
și visez femeia decoltată
ce-și amestecă-n pahare gustul
cu lichior amar
de ciocolată.
hărțuit de somn
și pompieri
să mă stingă -
ard pe străzi înguste -
o picoliță
din atlasul ieri
mă caută și astăzi
printre fuste
de unde-am dispărut,
cumva,
prin pliuri;
mi se sparg în tâmple
geamuri mate,
creierul sucit
pe bigudiuri
are bețe-n roțile dințate…
nu mai vreau nimic!
numai să văd
cum răsăritul tău
mi-ajunge-n ceafă,
că dintre zdrăngănele
și prăpăd
mă prinzi de-un bună ziua
c-o agrafă.
O minciună repetată de
mai multe ori ajunge a fi luată de adevăr chiar de cel care a lansat-o. Faptul
că evenimentelor biblice li s-a acordat atâta atenție, că au fost reluate de
mii și mii de ori, au indus în societate convingerea că ele chiar s-au
întâmplat așa cum sunt relatate.
Este binecunoscută sintagma „traduttore-traditore”. Nu mă refer, aici, doar la traducerile din alte limbi, ci și la „ traducerea” gândului în cuvinte. Există în toate o imperfecțiune a transpunerii. Dovada stă în faptul că aceiași stare este exprimată, în scris, prin cuvinte și formulări diverse. Niciodată , prin transpunerea în text a unui gând, nu vom ajunge la similaritate, ci la o apropiere asimptotică de original. Există o dinamică lingvistică dată de imprecizie, de polisemia cuvintelor, de imposibilitatea lor de a reda perfect realitatea. De aici nevoia de îmbogățire permanentă a vocabularului. Putem, în concluzie, deduce imposibilitatea cuvântului de a explica Logosul.
Cam sofistică această concluzie, dar nu
departe de multe alte concluzii trase, prin raționamente asemănătoare, de
teologi. Pot fi și eu, la o adică, un interpret livresc, pedant și gargaragiu
de profesie. Asta ca să explic acea caraghioasă formulare lexicală: la început
a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.
Profesorul meu de literatură,
vorbindu-ne despre Eminescu, spunea că acesta știa pe de rost peste cinci mii
de versuri din Schiller. Nu știu pe ce și-a bazat afirmația, dar pe mine,
într-un efort de stimulare a memoriei, m-a făcut să încerc învățarea pe de rost
a postumei Memento mori. Nu a fost dificil, pentru acea perioadă: 1302 versuri
fiecare de 15-16 silabe. Dificil este să memorez, acum, o parolă sau o adresă
de e-mail. Mă întreb, de multe ori, cine aș fi fost dacă n-aș fi pornit acea
întreprindere care și-a pus, apoi, decisiv, amprenta asupra felului în care am
înțeles și evaluat spectacolul vieții.
„Toate au trecut pe lume numai răul a
rămas.”
Oricât am încercat să privesc din alte
unghiuri, mai optimiste, mai îngăduitoare, această panoramă a deșertăciunii, nu
am mai reușit să văd dincolo de ea. Tot ce am trăit, tot ce am simțit, a
concentrat Eminescu în acel vers, cu o sută de ani înainte.
În Biblie există o carte numită și
cartea lui Ben Sirah. Locul acesteia, printre cele 66 de cărți, este cel puțin
ciudat. Nu este singura carte mai puțin canonică decât celelalte acceptată în
Biblie. Cântarea Cântărilor se bucură și ea de o acceptare misterioasă.
Ecleziastul, că despre el este vorba, are ca temă aceeași viziune pesimistă
asupra lumii, a inutilității acțiunilor umane, pe care o regăsim apoi de-a
lungul secolelor reflectată în motivul de circulație universală „ fortuna
labilis”, motiv care a stat și la baza poemului Memento mori.
Eram trei colegi, uniți în prietenie,
dar nu și în concepții. Eu eram pesimistul, Dan era optimistul iar Mihai
indecisul. Apoi eu eram ateistul, Dan dualistul iar Mihai teistul. Am hotărât
să concentăm, într-un cuvânt, cel mai important aspect pentru care
existența noastră are sens. Eu am spus: Adevărul, Dan a spus:Bunul-simț iar
Mihai – ce altceva?- Dumnezeu. Prietenia noastră era sudată chiar de
acestă diversitate de opinii contrare, pentru care dezlănțuiam conversații
interminabile. Îmi amintesc de șiretlicul folosit de Caragiale în discuțiile
sale cu Eminescu, acesta fiind greu de stârnit la discuții: Bă, Kant ăsta al
tău este un mare moftangiu!... Eminescu se lansa, atunci, în explicații lungi
și amănunțite pe care Caragiale le asimila zâmbind pe sub mustață… Ne-am
despărțit, după studii, dar simt și acum lipsa acelor dispute în care fiecare
dorea să-și impună propriile concepte și în urma cărora învățam unii de la
alții fără să fie nevoie de niciun șiretlic. Pentru a-l combate pe Mihai am citit,
cu atenție, Biblia. Pentru a-l contracara pe Dan am început să citesc, fără să
înțeleg mare lucru, pe Platon, apoi pe Descartes. Pentru a-mi susține
convingerile citeam pe… Kant, pe Feuerbach, pe Marx .
Trebuie să recunosc faptul că
parcurgera acelor cărți o făceam cu mare dificultate. Nici acum nu este o
lectură care să-mi cadă ușor la stomac. Lipsa unei pregătiri temeinice, de
specialitate, face greu digerabile concepte specifice acestei științe a
ștințelor care este filozofia. Oricât de diletante erau discuțiile -
specialitatea noastră fiind scurtarea, din ochi, până spre ombilic a fustițelor
mini, purtate de fete, la mare modă în acea vreme - ele ne-au lărgit orizontul
și sporit cultura generală.
Adevărul? Ce este și de ce cred că
existența ar trebui să se înfășoare în jurul acestui pilon? Pentru că
reprezintă valoarea de dincolo de orice amăgire. Poate să fie și Dumnezeu și
„lucrul în sine”.
La ai noștri prea iubiți și de la inimă frați: jupan Dan vistiiar i jupan Ventilă cliucear i jupan Ioan aga i Preda postelnic i jupan Jipa portar i Stanciul logofet i Mihaiu logofet, sănătate și închinăciune tremeatem domnilor voastre.
Și după aceia, noi frații domnilor voastre, căți ne aflămu acum acicea în Țeara Muntenească, dămu în știre domnilor voastre că știți că v-amu tremes mai nainte de ceastă vreme nește cărți de la noi, de la toți, și de la mitropoliți și de la toți egumenii, de-amu tremes atunce o carte la domnul la Erimie voevoda (Ieremia Movilă), și altă carte la domnie voastră și ne-am rugatu să rugați pre domnul, pre Erimiia voevoda, să-l năstăvească Domnul Dumnezeu să-i fie milă de noi și de ceastă țeară și de ceste svinte monastiri și beseareci să nu perimu de totu. Și de ce-amu scrisu noi atunce la domnie voastră de toate v-amu scris adevărat. Iară acumu încă vă scriemu și vă dămu în știre că acumu, în ceastă lună a lu avgust 27 de zile, venit-au lu Mihaiu vodă steagu de la împăratul turcescu. Și între-aceia Mihaiu vodă luat-au steagul de la turci. Însă turcii totu cu înșelăciune voru să facă; că acum mai mulți se strângu pre la toate vadurile pre Dunăre. Și așa să știți domnie voastră că aimentrea nu va putea fi, ci turcii totu voru lovi țeara noastră și ne voru robi, căci că Mihaiu vodă căți săraci au fostu scăpat mai denainte vreme de în robiia turciloru și a tătarălor de-atunce până acumu, în toate lunile au băgat pre acei săraci și le-au luat în toate lunile po 15 taleri până au perit țeara de totu și se-au pustitu. Ci acumu leafă n-are de unde da oștii și nice aspri, nice de într-oo parte nu-i vine, ci acum au slobozitu oștile pre în țeară, deci pre unde află sau dobitocu sau păine sau ce voru afla, totu iau cu sila. Ci acumu ne-au măncat și poama viilor de totu și ne iau muerile și fetele de le rușinează. Deci turcii audu și înțelegu lucru ca acesta, că leafă n-are să dea de nicăierea, aspri nu-i vinu; ci acum foarte se străngu turci mulți pretutindenea și vedemu bine că voru trece și ne vor călca și ne voru face mare rău. Ci de toate ne iaste cumu iaste rău; iară mai mare și mai multu rău ne iaste că de voru trece turcii acumu acicea în țeara noastră, ei voru descăleca țeara noastră și voru pune turcu de va domni țeara noastră și voru turci pre toți creștini și voru sparge atăta mănăstiri și beseareci și va peri atăta creștinătate. O vai de noi mare rău iaste pre noi că perimu acum! Și acum iară de alta vă dămu în știre, că acumu Mihaiu vodă, dec-au spartu țeara, elu acumu va să fugă cu acei hoți ci ține. Ci vedemu că se teme de noi că-l vomu prinde, ci ne aruncă acumu năpăști și face hochimure turcești și va să ne pieiarză și pre noi, și să ne ia bucatele noastre cumu au pierdut și pre alalți […] Ci acumu iară vă rugămu și vă ceremu să cădeți și să rugați pre domnul, pre Erimie voevoda, să-l năstăvească Domnul Dumnezeu să nu ne lase să perimu, ci să se milostivească pre noi și pre ceastă saracă de țeară ori cum va putea domnie lui; și pre unde va putea să nevoiască, macar să se roage domnie lui și prea luminatului măriii sale craiului leșescu și măriii sale canțelerului, că înțelegemu și vedemu cum se-au milostivit de-au scosu pre țeara Moldovii de în mâna tătarălor și de în măna tuturor limbilor cele rele de săntu acumu cu pace și se strănge toată țeara pri locurele loru. Cu aceia ne rogămu și noi să ne facă mare pomeană cu noi să ne scoață și pre noi cum au scosu și Moldova și într-acel chipu să fim și noi plecați și să fimu suptu arepile luminatului măriii craiului leșescu Boieri munteni cumu e și domnul Erimie voevoda cu țeara Moldovei, căce că săntemu toți de o lege și de o limbă și săntu domni de rudă bună, că de greci și de frănci și de alți hoți ci ne-a venit de ne-au fost domni, ne-amu săturatu cum săntemu sătuli și de cesta, de Mihaiu vodă, că ne mănăâncă și ne-au măncat cu totul. Și alta, noi cum înțeleagemu și auzimu, turcii încă foarte nevoescu și batu cu fratele Erimiii voevoda să ni-l dea să ne fie domnu; și l-aru lăsa să ne domnească și doară aru tocmi și această țeară cum au tocmit și țeara Moldovei de e pace de cătră turci. Că de nu voru face turcii păntru voia luminatului craiului leșesc și păntru slujba domnului Eremiei voevoda, să știți că această țeară și noi de acum săntem periți. Și cum veți face, nevoiți să faceți curăndu în ce chipu veți face, ca să poată eși acestu tiranu de în mijloc; că de-aru eși elu, noi amu hălădui și amu avea pace și toată lumea aru fi în pace; numai acum păntru Mihaiu vodă se face toate vrajbele […] Deci foarte ne rugumu să nevoiți. De această vă dămu în știre și Dumnezeu să vă ție sănătoși și întru pace bună, amin.
Pis meseța Septemvrie 5 zili.
† Eu mitropolit kir Eftimie ot Tărgoviște și toți egumeni de la toate mănăstirile.
† Noi frații domnie voastră boiari ci săntemu acum de în Țeara
Muntenească: Dumitru dvornic i Teodosie logofet i Radul cliucear i Stroe
stolnic i Preda postelnic i Calotă banul i Sava armaș i Radul comis i Udrea
banul și Radul Otetilișanul și de la toți alalți boiari mari și mici. Boieri
munteni 4† La ai noștri prea iubiți frați: jupan Dan vistiiar i jupan Ventilă
cliucear i jupan Ioan aga i Preda postelnic i Jipa portar i Stanciul logofet i
Mihaiu logofit.”
ceasul ne conduce
zi de zi,
fără un reper,
milă cu milă...
rătăcesc prin ore,
mon ami,
fără aprobare
sau ștampilă:
ora când lovit
de insomnii
merg pe străzi ca apa
la canal,
ora când sătul
de sindrofii
pun, galant, batista
pe țambal;
ora când visez
la o mulatră
fără indexări și preț
de cost,
ora când stă marea
nemișcată
fiindcă luna a
plecat din post;
ora când, matol,
prin dependințe,
mă lipesc pe răni
cu țipirig,
sau făcut fitil,
de neputințe,
stau în coada câinilor
covrig;
ora când fumez
câte-un marlboro
și trag fum în piept
cu voluptate,
ora-n care,
echipat ca zoro,
mă arunc pe cal și-mpart
dreptate;
ora când, subtil,
dama de pică
o să-mi pună piedică
în horă
și-o să-mi ciripească:
bă pulică,
asta este ultima ta
oră.
