aiurit de-afișe,
de goarne și de clipuri,
merg, cu teama-n sânge,
pe bordură ,
din vitrine
pline de nimicuri
mă plesnește graba
peste gură.
drumu'-i greu,
adidașii
s-au rupt,
câinii-nsoțitori
încep a mârâi,
trag de mine ca
de-un salvconduct...
(de ce n-o
trage și-angelina jolie?)
abia mai merg,
spre
orizonturi calme,
aștept să-nchid fermoarul
peste drum;
de vine moartea
o s-o iau la palme...
(de vine angelina...nu vă spun!)
iar cărări și
iar cărări!...
drumuri până
peste poate
pentru mersul meu
cotit
spre neant cu
casa-n spate...
tot cărări și
iar cărări!...
dracu știe cum
se face!
când mai am un
drum să-l termin
drumu'-n două se
desface.
tot cărări și
tot cărări!...
nepăzite,
nepavate,
drumul meu,
blestemul meu,
spre neant cu
casa-n spate.
pe când cucul sta pe ouă într-o casă-nchiriată
și echipa lui rădoi mânca nemții cu salată,
un poet scria pe ciuci, pentru veacul ce-o să vie;
el scria hermeneutic, într-un colț de primărie.
babalâcii cei
romantici, cei plimbați în faetoane,
cei pătrunși de simbolismul muzei fără silicoane,
cei legați cumva de glia versului neambalat
nu-i vedeau străfulgerarea nici talentul de... palat...
vai, voi nu puteți pricepe scrisul meu hermeneut,
voi sunteți exemplul clasic al picioarelor de lut,
nu mă meritați!... adio!... și se duse, făcând semne,
apoi dispăru, cu totul, printr-o gaură de vierme.
ce bine e!... ce desfătări!... pe bune!
fac urșii-n piețe terapii de grup;
pădurile, entuziaste, pleacă-n lume,
se urcă-n trenuri și se duc, se duc.
e primăvară !...înfloresc cireșii !...
la dăbuleni e horă: boiereasca;
fac băi telenovistice aleșii...
ce bine e!... să dai în câini cu basca!
e sărbătoare!... munții pun de-agape
cu frizerii gărzilor de mediu;
pet-urile goale sar în ape
și se duc spre mare, în concediu...
ce bine e!... mă rog să nu blesteme
o păsărică blondă-această vreme!
am intrat în post, vin paștele, vin cucii,
vin berzele – deși e pandemie -
vin toate câte or mai fi să vie
de când iarna-și șterge, cu verdeață, mucii.
vin muștele, vin mieii, vin țânțarii, iezii,
vin turiști la bran sau la mamaia;
vine pârguirea, vine ploaia,
dar ne pleacă,-n schimb, diasporezii...
un nou sezon deschis,
de încărcat pistoale,
de urcat în stratosfera hormonală,
când orele de sex pleacă din școală
și fac prin parcuri mii de rotocoale...
păcat că vremea
asta, multiculturală,
se va topi-n căldurile nasoale!
prin finețea stoarsă-a marii arte
trece-un stol de păsări relative;
le-aș muta, cu totu',-n altă parte,
dintr-o mie-o sută de motive...
și m-aș da pe valuri, cu ispita,
spre vărsarea-n gange-a sinelui,
să învăț, cu șarpele, sanscrita,
că mă mușcă, javra, de călcâi
și-mi strecoară picurii, satrapu',
de venin, prin vene, până-n gând ...
vreau să plec de-aici!... începeți, dracu,
zborul către marte, mai curând!
Oare cum ar fi corect politic să îi spun mamei și tatălui meu: „părinta” mea și „părintul” meu!?...
Părintele numărul unu și părintele numărul doi!?...
Bă, nerozilor!... Creierii voștri fac sărituri de canguri și prin gură vă flutură broaște. Conduceți tractorul european prin bălării spre Kakademia prostiei universale. Vă scremeți prin laboratoare multiculturale, labe triste, să defecați avortoni lingvistici pe motiv de „descremenare”!... Penibili!... Ar fi trebuit să nu vă coborâți de pe pereții grupului sanitar unde v-au scuipat părinții numărul unu! Dar dacă tot ați făcut-o, cărați de muște în black hole-ul părinților numărul doi, așezați-vă pe tronul de faianță și trageți apa să ajungeți exact acolo unde vă este locul!
azi nu mai beau decât cu miere
ceaiul din inimă de lună,
să-mi curgă-n vene și artere
siropul ei de damă bună...
apoi să fug, expres, pe șine,
mai iute ca acceleratul
să fac infuzie cu tine,
să mă tratezi mai des cu patul...
iar de-o să fac temperatură
să-mi pui perfuzii de pupici,
să ne legăm limbile-n gură
până-n trei mii o sută cinci.
sunt un pui de bogdaproste
pe un stâlp de telegraf
ale cărui aripi,
foste
frunze
forte cu canaf,
sau zburlit, acum, sub bura
ploilor de
filoxere
și le-a fleșcăit bromura
vânătorii de himere.
.................
capul sec și minte iască,
pantalonii rupți în tur,
sunt un fel de gură cască,
sunt un fel de raj kapor...
manca bani de odobească,
ciuciu coastă de azur,
nema pălărie, bască,
nema haină de samur,
doar o porție de: las că
toate-s praf, jur împrejur...
fulgi și praf de înger sur!...
se reîntoarce iarna să arate
că toate vor albi până-n final,
că trenul cu vagoane colorate
se va opri-n omătul ideal...
atunci voi fi capabil să te țin,
să nu mai fii a lumilor pictate,
să fii a mea, cu totul, pe deplin,
să ne iubim pe străzi imaculate...
să ne legăm de lumea-înzăpezită
cu cel mai saturat devotament,
să lase iarna, neacoperită,
doar iubirea noastră din ciment.
nu
mai am nicio putere,
sunt
mai slab decât o râmă,
când înghit se-oprește ceasul
și
pe ochi se-așază ceață,
nu
mai pot mișca un deget,
nu
mai pot mișca vreo mână
și
mă trage-o moleșeală
către
locuri cu verdeață.
nu
mai văd niciun hotar,
orizontu'-i făcut ghem
când privesc se-ntoarce ora
în
ceasornice blocate,
pân' să mișc se prăbușește
peste
toate un blestem
și
cad sfinții din vopsele
în
tipsii cauciucate.
nu
mai plouă, nu mai ninge,
niciun
graur nu mai zboară,
doar
un greier scuipă varul
peste
gardul mânăstirii,
în
clopotniță și-agață
oboseala felinarul
și
prin ziduri trec păunii
jumuliți
ai părăsirii...
te-ai dus, doamne, în concediu,
tocma-n zilele ruinii;
ce mai e prin andromeda?
dar prin piscis austrinii?
unde
duce drumul? către unde?
și
făceam cu întrebarea semn;
acolo
unde n-o să poți pătrunde;
atunci
de ce mai merg? de ce îndemn?...
poate
e vreun loc, poate-o spărtură,
poate
poți să dai ceva, să treci;
acolo
nu-i decât o fundătură,
capătul
a milioane de parseci.
acolo
bate apă-n piuă infinitul
și
dumnezeu își dă, prin păr, cu busuioc,
acolo
ceasul își înghite ticăitul,
acolo
pentru tine nu e loc...
dar
mi-a promis solemn și m-a-ndemnat,
mi-a
pus semințe,-n inima, de bine,
m-am
umilit, am suferit și m-am rugat;
către
unde merg?... și către cine?
lasă,
nicolae! hai și lasă!
hai
să bem o bere pe terasă!
Luat la întrebări creștinismul vrea să-ți inducă percepția că omul nu se naște pentru fericirea proprie. Existența lui este un șir de sacrificii, de umilințe și resemnări, pentru o anume viață veșnică după moarte. Viața veșnică nu este oare motivul care l-a făcut pe Dumnezeu să închidă porțile raiului pentru om?
„Iată că
omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm dar
acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce
din el şi să trăiască în veci.”
Nu
trebuie să fii doctor în filozofie ca să înțelegi că dumnezeu umblă cu fofârlica. După ce se
dă de gol că nu este singur la părinți, se și teme, el atotputernicul, de
creația sa. Se teme ca omul să nu „trăiască
în veci”! De unde, atunci, atâtea locuri vacante de-a dreapta și de-a
stânga tronului său, la care visează călăreții de cai verzi?...
„ Din sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până
te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ
te vei întoarce".
Etete!...
Păi cum rămâne, soro, cu rezervarea locurile din rai sau din iad, cu laptele și
mierea sau focul ghenei, ori astea sunt doar vorbe de parlamentar ortodox român
obosit?
„... şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească
drumul către pomul vieţii.”
Haideți
fraților, că jandarmii ăștia nu pre au gaze lacrimogene și tunuri cu apă, deși
e scris pe undeva în cartea sfântă că „pre
cum în cer așa și pre pământ”.
Am
deja o stare de nervi - pesemne și-a
băgat dracu coada în sistemul meu nervos - și nu mai pot continua
raționamentele pe lângă o temă atât de generoasă.
Viață
veșnică!
