esenţele tăcerii,
din cristale,
costumul lacrimii,
la dungă,
zăpezile iubirilor fatale,
gândul răzvrătit ce cade lângă
mâna-ntinsă liniștii acute,
plânsul pe reverul de sacou,
unda sărutării absolute,
nu mai au în inimă ecou...
toate se retrag,
fără izbândă,
bat în colțul fricilor talanga,
doar prin catedrale de osândă
câte-un vis gătit,
la malagamba,
roade-n os perfect
de lume strâmbă.
Lumea e lume de când lumea, dar poezia văduva aduce frumusețe! În inima mea are ecou, scrieți!
ReplyDeleteÎmi trec uneori prin cap niște idei că-mi vine să-l duc la doctorițe. Cred că la câți cititori am sunt un fel de van Gogh sau de Budai Delanu al internetului. Unul a vândut un tablou, toată viața, iar altul a intrat în istoria literaturii după o jumătate de secol de la moarte. Bine că vă am pe dumneavoastră, altfel aș naviga de unul singur, până s-ar dumiri lumea că sunt într-o ureche.
DeleteAxați-vă pe starea care v-o dă scrisul. Există oameni care intră într-un alt univers când scriu și nu-i interesează notorietatea.
ReplyDeleteCa unic cititor eu mă simt privilegiată și dacă pe partea dumneavoastră realitatea e nașpa vă invit s-o vedeți pe partea mea!
Delete