„Cultura este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce ai învățat.” – Édouard Herriot
miercuri, 11 noiembrie 2026
duminică, 8 noiembrie 2026
Poezia lui Niccolo Fontana - Tartaglia Bâlbaul
Când cubul cu al lucrurilor număr [adică x³ + px]
Se-ajunge cu un alt număr întreg [egal cu q]
Te uiți la diferențe ca pe umăr:Găsești doi alți numeri ce se aleg,
În așa fel încât produsul lor s-adune
Chiar cubul treimii din lucruri, înțeleg. [adică (p/3)³]Iar diferența lor, ca o minune,
Să fie numărul cel simplu, de la început, [egal cu q]
Atunci, din astea două stări străbune,Extragi rădăcinile cubice frumos,
Le scazi pe una din cealaltă-ndată
Și ai găsit valoarea, fix pe dos,
A lucrului ce-aveai de aflat fată.
sâmbătă, 7 noiembrie 2026
Stop
Cutreierător pe o frunză,
Cântă, bardule, cântă,
Când iadul în mine se-ntâmplă
Și Dumnezeu paște stele
Pe marginea lui.
Toate se-mplântă în negru:
Semne-n perdele și
Pe umerii goi
Ai întrebării...
Ce lapte,
Ce robi,
Ce cale?
Am pe mine o armură de șoapte.
O mie de case, tot atâtea ecouri,
Nimeni nu mai citește
În ochiul cerului;
Labirintul e plin de mirări
Și e noapte.
Cutreierător pe o dungă de frunză,
Cântă, bardule, cântă!
Se mișcă stepele,
Ponorul,
Se mișcă prundul,
Cireșii,
Norii ce-și au
suspinele învelite în umbrele lor,
Veninul se mișcă —
Miliarde și miliarde de mișcări deodată...
Numai secundele mele stau.
marți, 3 noiembrie 2026
Trei nopți și flori de vișin - Ela
În biroul de la subsolul Liceului de Artă, colonelul privea ecranele cu o furie mocnită. Convocase o ședință cu tot personalul implicat. Bahtyar era de neatins. Trei agente – Dragana (profesoară de fitness), Sonia și micuța Maya – încercaseră rând pe rând să-i intre în anturaj. Degeaba! Toate fuseseră respinse. Bahtyar le trata ca pe niște accesorii de unică folosință: le plăcea, le folosea, dar nu le lăsa niciodată să treacă de pragul clubului. Nu intrau în „sistem”.
— E ceva ce ne scapă, a zis Mefianu. Tipul e din cale afară de precaut. Miroase momeala.
În colțul camerei, Dragana își bandaja orgoliul rănit.
— Nu o miroase, domnule colonel. E doar „scârbit” de disponibilitate. L-am auzit vorbind cu una dintre gărzi. Spunea că femeile sunt cetăți cu ziduri pe care trebuie să le dărâmi, altfel nu merită efortul. Vrea ceva ce nu este de vânzare. Vrea să cucerească ceva ce nu este al lui. Vrea trofee care aparțin altora, ca să demonstreze că el este stăpânul peste tot ce mișcă.
Mefianu a rămas pe gânduri. Apoi s-a întors spre Amalia, care stătea lângă fereastră.
— Deci nu numai momeală sexuală, ci și momeală morală. Avem nevoie de un cuplu. De o femeie măritată, cu un soț cu care Bahtyar trebuie să concureze.
„Proiectul Herjeu” a început acolo, ca un experiment de inginerie socială.
— El! Ce zici? Nu arată rău... Îl știu din vedere, de pe vremea când băteam la ușile băncii pentru un credit ipotecar.
— L-ai cunoscut?
— Nu! Stătea mai mult cu capul în agenda lui, dar l-am remarcat ca bărbat: înalt, bine proporționat, în blugi și pulover, fără costumul și cravata obișnuite la funcționarii unei bănci.
— Crezi că e suficient de naiv încât să nu-și dea seama de complotul în care vrem să-l atragem?
— Nimeni nu ar putea să garanteze. Tu nu trebuie decât să-ți joci rolul fără să te implici sentimental, a spus Amalia, cu ceva în glas ce suna ciudat.
L-am fotografiat cu ajutorul aparatului camuflat în ochelari. Numele era scris pe ecusonul din piept: Andrei Herjeu – evaluator.
N-am primit cu bucurie misiunea și nu era vorba de vreo reținere fizică. Nu eram o sfântă, iar sexul cu diferiți parteneri în scopul îndeplinirii unei misiuni era un paragraf înscris în contractul de angajare. Trecusem prin multe paturi, dar să mă căsătoresc, să fac nuntă, alaiuri și petreceri cu nași era ceva ce mă suprasolicita. În puținele mele clipe de relaxare, visam la ceva asemănător: să fiu mireasă în rochie albă, să iubesc și să fiu iubită o viață, două vieți, un milion de vieți. Mascarada din care trebuia să fac parte îmi anula acest vis. Îl spurca, îl murdărea cu prefăcătorie de carnaval. Trebuia să îl agăț pe acel om și să îl ademenesc într-o relație fără ca el să știe că joc teatru, ca apoi să-l las năucit pentru a mă băga în patul altuia.
După ce ne-am mutat la Sibiu, angajarea la Bahtyar era un lucru aranjat. Andrei trebuia ținut în șah, iar Corina l-a anunțat că postul promis nu mai era disponibil. Pentru mine a fost ceva ușor. Bahtyar mă văzuse în Craiova luni la rând. Intram cu Andrei în barurile lui și făceam tot posibilul să fim observați. Îl priveam cu indiferență simulată și mă lipeam de Andrei în așa fel încât turcul să observe alegerea mea. Îi văzusem privirea care mă cerceta admirativ. Eram o „bucățică” bună, dar nu eram a lui. Jucam totul pe această carte.
Amalia intrase deja în lumea lui Pantici, pe care îl avea la degetul mic, dar fusese cam târziu. Multe dintre matrapazlâcurile lui nu mai puteau fi dovedite. Numai că, prin firmele lui Bahtyar, continuau să se scurgă miliarde în conturi ce nu mai puteau fi găsite. Iar Pantici nu era străin de asta. Poza în om de afaceri onest, patron de lanțuri hoteliere, acționar în rafinării petroliere și în industria energetică, dar era, de fapt, capul unei mafii de mare clasă. Aceasta urmărea exploatarea la maximum a unor oportunități apărute odată cu privatizarea economiei și posibilitatea acumulării de capital fără prea multe explicații despre proveniență. Precaut, transfera sume considerabile în conturi străine, iar pentru asta apela la serviciile turcului. Greu de urmărit, greu de dovedit. Și cine ar fi avut interesul să o facă? Șefii serviciului erau, la rândul lor, implicați în tot felul de alte afaceri, urmărind fiecare propriile interese. Ce era în capul lui Mefianu, numai el știa. El și, probabil, unul dintre șefii lui, căruia Pantici îi suflase o afacere cu export de laminate.
— Vreau pe cineva care să știe să învârească cifrele, mi-a spus Bahtyar când am ajuns în biroul lui, după ce mi-a analizat „dosarul” de economistă alcătuit de experții noștri.
Țineam capul aplecat și evitam să-i întâlnesc privirea.
— Am nevoie de un job. Soțul meu nu găsește momentan de lucru și ne descurcăm destul de greu.
Îl urmăream pe sub ochi cum își etalează silueta, costumul ultimul răcnet și inelul de aur.
— Ești o femeie frumoasă, a zis cu accentul lui de turc aclimatizat. De ce stă o femeie ca tine îngropată lângă un soț șomer?
— Andrei e un om excepțional, domnule, am răspuns exact cât să las să se vadă o umbră de nemulțumire pe chip. Și... îl iubesc.
Biroul era luminat doar de lampa de pe masă și de reflexiile orașului în vitrina uriașă. S-a apropiat, invadându-mi spațiul cu o eleganță studiată:
— Ești îndrăgostită?... a întrebat, în timp ce degetele lui au atins marginea dosarului meu. Vrei să muncești pentru doi, dar strălucești cât pentru o întreagă armată de femei.
S-a dus spre barul din colț. A turnat coniac în două pahare, mișcările lui având acea lentoare de prădător care știe că prada n-are unde să fugă. Mi-a întins paharul.
— Trebuie să evaluez posibilitățile tale...
— Dacă vă gândiți la altceva în afara serviciului, ar fi bine să plec.
M-am ridicat hotărâtă, refuzând paharul, gata să ies pe ușă.
— Știi că te doresc de când te-am văzut la Craiova, nu-i așa? Nu-mi spune că „sfântul” de acasă te face să te simți femeie așa cum te-aș putea face eu.
— Sunt măritată. La noi nu este permisă poligamia. Nici de popă, nici de stat.
— Permisiuni?... Am răsturnat, pentru puțin, mai multe dame aici decât în Istanbul.
— Credeți că m-aș „răsturna” doar ca să lucrez aici? Nu toate ne dăm pe spate așa ușor.
— Aș fi un ipocrit să-ți spun că nu aș vrea să te cumpăr. Dar aș prefera să te cuceresc.
— M-aș bucura să nu încercați nici una, nici alta. Ați avea respectul meu. E tot ce vă pot oferi.
Am apăsat clanța și am deschis ușa.
— OK! Ești angajată. De mâine poți veni la biroul de schimb valutar. Promit să mă bucur de respectul tău.
Trecuseră trei luni de la angajare. Încercam să fiu tot timpul aranjată, în ținute sexy, mulate pe corp, care să-mi pună în evidență formele. Mă țineam bățoasă, dar, încet-încet, lăsam garda jos în așa fel încât Bahtyar să observe că aș mânca și din alte fructe. Tot ce-mi doream era să-l fac să saliveze. Când credea că poate întinde coarda, mă retrăgeam strategic în spatele fidelității față de soț.
— Lasă tot, Elena. Mergem la bancă. Dosarul e la mine, trebuie doar să fii martoră la cifre.
Am ieșit în urma lui, sub privirile curioase ale angajaților de la ghișee. În fața agenției ne aștepta Mercedesul, cu portiera deja deschisă de una dintre gărzi. Bahtyar m-a invitat înăuntru.
Nu am mers spre bancă. Mașina a cotit lin spre ieșirea din oraș, urcând spre Păltiniș, acolo unde drumul se pierde printre brazi.
— Domnule, banca e în cealaltă direcție... am îngăimat eu, mimând o confuzie ușoară.
— Banca poate să aștepte. Azi, „situația” de care avem nevoie se discută la masă, departe de zgomotul orașului.
S-a oprit în fața unui restaurant. Masa era deja rezervată într-un colț retras, cu vedere spre instalația de telescaun. Un buchet de trandafiri albi trona în mijlocul feței de masă.
— Sunt pentru tine. Albul ți se potrivește.
— E o culoare neutră. Sunt superbi, dar eu îi prefer pe cei roșii. Oricum, mulțumesc! Știți că nu-i pot lua cu mine?
A strâmbat puțin din nas, dar și-a continuat asaltul.
— Tu ești o floare rară. Cred că ar trebui să lași deoparte termenii de politețe. Spune-mi pe nume.Mi-a întins o cutie mică din catifea neagră. I-am împins mâna ușor, într-un gest de împotrivire:
— Știi că nu pot primi cadouri. Din două motive: unu, acasă nu le pot justifica; doi, ți-aș rămâne îndatorată și nu-mi place să fiu datoare.
— Îți poți plăti datoria ușor.
Nu era deloc imprevizibil domnul turc. Da, totul era pentru a primi ceva în schimb.
— Credeam că am stabilit de la început că între noi nu poate fi nimic.
— Asta îmi doresc din toată ființa mea, Elena. Între noi să nu mai fie... nimic.
— Te referi, probabil, la cearșafuri. Sunt un pic confuză. Mă aduci într-o zonă selectă, vrei să ne spunem pe nume, îmi oferi cine știe ce cadou și îmi spui pur și simplu că vrei să mă ai. De ce crezi că aș accepta?
— Pentru că eu sunt lumea. Eu sunt lumea pe care o meriți și pe care ți-o pun la picioare.
— Și pe care o vei călca în picioare imediat după ce îți voi ceda. Ce se va alege de viața mea? Nu, domnule patron. Nu sunt atât de naivă. Dacă nu ne întoarcem imediat, voi lua un taxi.
M-am ridicat și am pornit spre ieșire. M-a ajuns din urmă și mi-a deschis ușa mașinii. Tot drumul înapoi spre Sibiu nu a scos o vorbă. Nici eu.
Când mașina s-a oprit în fața imobilului de pe Victoriei, Bahtyar s-a întors spre mine. Nu s-a grăbit să deschidă portiera.
— Ești o femeie care merită să fie adorată.
— Nu sunt o icoană, domnule, am răspuns, dar am spus-o în așa fel încât să înțeleagă că asediul poate continua.
Când am deschis ușa apartamentului, realitatea m-a izbit ca un zid de sticlă. Andrei era în sufragerie, aplecat peste un morman de cărți.
— Ai întârziat... Ce s-a întâmplat?
— S-a semnat un contract nou, am mințit, punând poșeta pe masă, printre cărțile lui.
M-am dus direct în baie. M-am privit în oglindă în timp ce dușul începea să curgă. Vedeam o femeie pe care nu mai aveam îndrăzneala să o recunosc.
În acea seară, când m-am culcat lângă Andrei, am simțit căldura trupului său ca pe o povară. Misiunea SNS-ului funcționa, dar nu așa cum credeam: „cetatea” începea să se dărâme nu din exterior, ci din dezgustul pe care începeam să-l simt față de propria-mi sărăcie morală. Acceptasem o misiune împotriva a doi oameni. Bahtyar era un profitor mizerabil pe care banii îl făceau să se creadă buricul pământului, dar Andrei nu merita prefăcătoria mea. Cum va reacționa atunci când va afla că totul a fost doar o piesă de teatru?
— Vă aștept pe toate trei la mine în birou.
Eram curioasă să văd ce mai pune la cale. Ne-a întins fiecăreia câte un plic:
— Afacerile au mers bine în ultimul timp. Primiți aceste prime din partea conducerii, ca semn de mulțumire pentru activitatea voastră.
Nu am deschis plicul acolo. Colegele mele aveau fiecare câte cinci sute de euro. Eu aveam un card. Pe una dintre fețe era scris, cu un creion, codul PIN. La primul bancomat am aflat că aveam pe el 20.000 de euro. Atât valoram.
A doua zi am așteptat până a venit la birou și, când am văzut că este singur, am intrat peste el. Am pus cardul pe masă:
— Nu cred că aveți suficienți bani să mă cumpărați, domnule. Aveți aici cardul și demisia mea.
— Elena, nu vreau să-ți cumpăr corpul pentru o noapte. Vreau să simți ceva pentru cine sunt. Pot avea câte femei vreau, dar eu te vreau pe tine.
A luat foaia pe care scrisesem demisia și a rupt-o.
— Păstrează cardul. Îl voi alimenta în fiecare lună cu aceeași sumă.
Întindeam prea mult lațul, era timpul să-i dau încet-încet drumul. Am luat cardul din mâna lui:
— Eu... mulțumesc... știi... știți...
— Lasă!... Lasă!... Voi fi mulțumit doar să te văd râzând.
Am ieșit, de această dată privindu-l direct în ochi și cu un zâmbet ce promitea multe.
— De ce mi-ai spus că nu ești o icoană? Eu așa mi te închipui.
— Tu ești musulman, Bahty. Apoi, tu nu te uiți la mine ca la o icoană. Privirea ta mă dezbracă.
— Aștept ziua când hainele îți vor sta la picioare.
— Cine știe când va fi acea zi...
— Acum, Elena! Acum!
— Nu știu. Am nevoie de timp.
— Fără tine, ziua aceasta mi s-a părut o veșnicie. Abia aștept să ajung din nou la Sibiu.
— Aici e totul bine. Așa cum ai lăsat.
— Ți-am alimentat cardul. Să-mi spui ce să-ți aduc.
— Știi că nu am nevoie de nimic. Și nici nu pot primi ceva.
— Aș fi vrut să spui că mă vrei pe mine.
— Te aștept.
— Vreau să fiu mai mult timp cu tine. Vreau să ne întâlnim în alte locuri decât cele de la serviciu.
— Niciodată. Dacă ar fi să ne întâlnim undeva, în niciun caz în oraș.
— Atunci unde?
— Poate... acasă la tine. Dar...
— Spune-mi, spune-mi ce să fac ca să te pot strânge în brațe?
— Nu știu... Andrei... apoi, nu sunt sigură că a doua zi...
— N-o să regreți.
Andrei a început să observe. Nu era prost, era doar prea îndrăgostit ca să accepte evidența. Dar sunetul scurt al notificărilor, repetat obsesiv, a început să-i sape la temelii răbdarea.
În seara aceea stăteam la masă. Andrei încerca să-mi povestească despre o carte veche despre Sibiu pe care o găsise la bibliotecă. Telefonul meu, lăsat pe masă, a vibrat lung. Un mesaj de la Bahtyar: „E mult până mâine, e greu fără vocea ta. Aștept să te revăd.”
Am pus mâna pe telefon instinctiv, dar Andrei fusese mai rapid cu privirea. Nu citise textul, dar văzuse numele: Bahtyar.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat el, iar vocea îi tremura de o amărăciune pe care n-o mai putea masca. Ce afaceri se discută la ora asta?
— E patronul meu, Andrei! am izbucnit eu, folosind irascibilitatea ca pe o armă de apărare. Dacă el vrea un raport acum, eu trebuie să fiu disponibilă. El e cel care ne ține în casa asta, nu cărțile tale!
Andrei s-a albit la față. S-a ridicat tăcut și s-a dus în dormitor, lăsându-mă singură cu telefonul care mai vibra încă.
M-am simțit murdară. Misiunea mergea perfect, dar prețul era atât de amar. Privisem cele două linii roșii de pe testul de sarcină. Lumea se oprise. Nu fusese bucurie, fusese o teroare mută care îmi tăiase respirația.
— „Nu acum... Te rog, Doamne, nu acum,” am șoptit, prăbușindu-mă lângă cadă.
Copilul lui Andrei. Singurul lucru autentic care se născuse dintr-o minciună de toată jena. Trebuia să-i spun, să ne luăm bagajele și să fugim. Dar Mefi mă aștepta la raport a doua zi.
— „E o eroare, cred că e o eroare, locotenente. Misiunea e spre final. Ne trebuie acele conturi. Trebuie să ne justificăm cheltuielile. Dacă refuzi acum, dăm totul peste cap,” mi-a spus el, rotind un creion între degete.
— „Mă trimiți să mă culc cu el purtând copilul lui Andrei? Ești nebun?” am izbucnit eu.
— „Ești un soldat, nu o mămică speriată. Fă-ți treaba. După aceea, avort, și poți să fii cine vrei tu,” a tăiat el scurt.
— „Ela, te simt... altfel. Ești bine?” m-a întrebat Andi, căutându-mi ochii.
Am zâmbit fals, simțind cum mi se rupe inima. În pântece purtam viață, iar în minte purtam moartea relației noastre. Am plecat spre serviciu cu sentimentul că mă duc la propria execuție.
Andrei stătea în picioare, lângă noptieră, cu telefonul meu în mână, mai alb decât varul. Mesajul lui Bahtyar era acolo, între noi, ca o sentință pe care amândoi o citeam fără să scoatem un sunet.
— Ce e asta? — a întrebat, iar vocea i-a sunat de parcă i s-ar fi rupt ceva în piept.
M-am ridicat din pat, simțind cum mi se strânge pântecele. Îmi venea să-i cad la picioare, să-i cer iertare, să-i spun că totul e un coșmar din care trebuie să fugim.
— E doar un mesaj, Andrei! Nu începe cu scene de gelozie... — am îngăimat, încercând să par iritată, deși îmi venea să urlu de durere.
— „Regina mea”? — a strigat el, aruncând telefonul pe pat. Te duci la serviciu ca să te vinzi? Te-ai lăsat atinsă de el în timp ce eu număram orele până te întorci?
S-a apropiat de mine, iar eu am văzut în ochii lui o suferință atât de mare încât mi s-a făcut greață de propria-mi existență. Durerea lui mă omora.
— M-am săturat, Andrei! — am izbucnit, iar lacrimile care îmi curgeau erau reale. M-am săturat de cărțile tale, de eșecurile tale, de liniștea asta care miroase a sărăcie! Bahtyar e un bărbat care știe ce vrea, tu ești un rătăcit în cărți!
— Taci! — a urlat el, ridicând mâna.
— Te doare adevărul? — am continuat, provocându-l cu o disperare pe care n-o mai puteam controla. Du-te la cărțile tale, Andi! Lasă-mă pe mine să trăiesc, chiar dacă pentru tine înseamnă să fiu „spurcată”!
Lovitura m-a aruncat spre marginea patului. M-am frânt de la mijloc, prăbușindu-mă pe podea, cu mâna încleștată pe abdomen într-un gest de protecție pe care el nu l-a înțeles.
Am rămas acolo, jos, simțind cum sângerez pe interior de atâta minciună. Când am ridicat privirea, l-am văzut încremenit, surprins de propria lui furie. A ieșit pe ușă trântind-o, iar zgomotul acela a sunat ca un capac de sicriu peste viața noastră. M-am ghemuit pe covor, strângându-mi pântecele și plângând pentru bărbatul care tocmai plecase convins că sunt o trădătoare, fără să știe că în mine se aprinsese, fără scântei, flacăra iubirii pe care mi-o purtase.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)