miercuri, 28 octombrie 2026

Jettatora

        

     








JETTATORA

Carmilla



În cazul acesta nu știu cine pe cine a sedus. Eram doar un vizitator, unul care încerca să descifreze inscripția în chirilică de pe o pisanie aflată în incinta muzeului mănăstirii:

Зидиту-с-ау ачестъ сфѫнтъ локашъ ку

 ажуторулъ луи Думнезеу ѫнъ анулъ ҂ЅѠА

 де ла фачереа лумий, де кѫтре ной Іѡ:

 Раду водъ ши доамна нострэ Мир..л.a.


— Sunteți interesat? A fost dezgropată acum câțiva ani din ruinele bisericii domnești de lângă livada mănăstirii. A fost restaurată de o echipă de la București și adusă aici de câteva luni. Tradusă ar însemna: „ S-au zidit acest sfânt locaș cu ajutorul lui Dumnezeu în anul 1293 de către noi Io Radu vodă și doamna noastră Mir..l.a.”

Călugărița care îmi vorbea era o tânără, cam la 23-24 de ani, cu ochi mari, negri și un zâmbet fermecător. Pentru o clipă am rămas hipnotizat. Doamne, ce caută o femeie și tânără, și frumoasă în hainele mireselor lui Hristos?

Ce este seducția și ce reguli stau la baza apariției ei? Cum oare se chema acea lovitură fulgerătoare de emoție intensă, surpriză, atracție și impresie de „deja vu”? Coup de foudre, pare-mi-se. Numai că eu am simțit pe lângă lovitura de sabie și săgețile aprinse ale lui Cupidon, o atracție ca de magnet pornind din ochii mai negri decât noaptea de dinaintea Genezei.

— Da!... Cunoștințele mele s-au încurcat în anul menționat și în numele doamnei... am bâiguit, încercând să par calm.

Nu-mi puteam dezlipi ochii de pe chipul ei. Că lui Zeus îi plăceau femeile frumoase, lui Yahwe cele tinere și virgine, e fapt de netăgăduit, dar lui Iisus? Într-o evanghelie apocrifă se menționează că s-ar fi dat la Maria din Magdala și că o săruta pe buze, iar unele interpretări ulterioare merg chiar până acolo unde se vorbește de căsătorie și copii. Cine nu a citit Legendele Olimpului sau Codul lui Da Vinci? Te pui cu dumnezeii?!...



— Vă mirați de anul 1293? șopti ea, făcând un pas mai aproape. Timpul e o iluzie a celor care se tem de bătrânețe. Pentru această lespede, șapte sute de ani sunt doar o clipire. Iar numele doamnei, dacă nu-l vom găsi și în alte surse, va fi mereu o enigmă.

— Textul se rupe brusc după primele trei litere, Mir... urmate de o lacună, pentru ca spre final să se distingă un l și apoi un a. Din punct de vedere paleografic, e o mare provocare. În cancelariile noastre medievale, prefixul Mir- ne trimite automat la o paradigmă masculină, dinastică. Ne gândim la Mircea – de la radicalul slav mirü, care înseamnă pace sau lume. Era un nume de forță. Dar aici avem un acord la feminin: „doamna noastră Mir..l. a”.

Mă asculta într-o liniște perfectă. Nu și-a retras privirea nicio secundă. Părea că se bucură pur și simplu de prezența mea, de faptul că cineva vorbea limba semnelor pe care ea le păzea.

— Este o observație foarte fină, a spus, iar vocea i-a coborât cu un ton, devenind aproape o confesiune șoptită. Majoritatea vizitatorilor trec repede. Puțini se opresc să analizeze structura cuvintelor. Da, radicalul este slav, dar finalul... finalul pare să ne lase o gamă mare de interpretări, poate fi și sufix românesc, și slav sau chiar maghiar.

— Exact, am continuat, animat de atenția ei hipnotică. Dacă excludem ipoteza unei greșeli a meșterului, ne rămâne filiera onomastică maghiară și catolică, atât de prezentă la Câmpulung în secolul al XIII-lea. Ungurii au Mira, Millena. Dacă umplem golul dintre Mir... și ...a cu elemente din acea sferă...

M-am oprit brusc. Ea stătea nemișcată, cu mâinile ascunse în mânecile largi ale hainei monahale, privindu-mă cu o intensitate mută, aproape mistică.

— Ați găsit răspunsul? m-a întrebat încet, iar în glasul ei am simțit pe lângă o undă de emoție, o tresărire de femeie care se simte admirată.

— Nu, dar am câteva piste, mai precis două. Una e Miroslava. A doua e... Mirella. Dar e puțin probabil în epoca aceea.

M-a privit fix, fără să clipească. Ochii ei păreau să absoarbă toată lumina slabă a muzeului. Buzele, de un roșu ireal, s-au subțiat într-un zâmbet enigmatic.

— Nu mai e mult până departe... a șoptit ea, dar din care praf să scoatem acele litere lipsă? Rămâneți la arhondaric peste noapte? Porțile mănăstirii se închid la apus. Iar afară... afară s-a înserat deja. M-am uitat la ceas. Era aproape șase seara. Nici nu văzusem când muzeul se golise de vizitatori, în încăpere rămânând doar eu și călugărița. O tuse seacă, autoritară, a spart cleștarul de aer dintre noi. Din umbra muzeului a pășit un ieromonah, cu barba aspră și o cheie uriașă de fier strânsă în pumn. Era arhondarul mănăstirii, cel care se ocupa de oaspeți. În spatele lui, retrasă strategic lângă ușă, o maică în vârstă ne măsura cu o privire impasibilă. În această mănăstire mixtă, rânduiala cerea ca nicio verigă să nu rămână nesupravegheată. Privirea bătrânului a pendulat scurt între mine și vitrina lângă care stam. Călugărița și-a retras instantaneu mâinile în mânecile largi. Ochii i s-au stins într-o supunere oarbă, lăsând să plutească în aer doar acea atracție mută, nepermisă, care mă făcuse să-mi pierd respirația.

— Ora vizitei s-a încheiat, a rostit călugărul pe un ton sfătos. Dacă doriți, puteți avea cazare la arhondaric, în aripa stângă. Soră Carmilla, înapoi la stăreția maicilor.  Maica Stareță așteaptă deja rapoartele.

Carmilla, deci așa o chema, n-a scos o vorbă. A făcut o plecăciune adâncă și a dispărut pe ușa din spate, escortată imediat de maica cea bătrână. Călugărul m-a condus tăcut prin curte. De o parte și de alta, chiliile călugărilor și cele ale maicilor formau un amfiteatru de piatră. Mănăstirea respira prin zeci de ochi nevăzuți.

Chilia de la arhondaric era simplă, dar caldă și primitoare. M-am prăbușit îmbrăcat pe pat. După câteva minute în care nu reușeam să-mi scot din cap privirea frumoasei custode, m-am dus la fereastră. În curtea iluminată slab de câteva becuri, sora Carmilla mergea încet spre corpul maicilor, flancată de alte două călugărițe și de aceeași maică în vârstă. La un moment dat, s-a oprit și s-a întors brusc spre geamul meu. Sub privirea ei fixă, am simțit o arsură violentă în piept, ca și cum inima mi s-ar fi strâns într-un clește de fier. Pe noptieră, paharul cu apă s-a crăpat brusc, cu un clinchet fin. În aceeași secundă, fără motiv, cele două călugărițe s-au împiedicat în iarbă, iar maica cea bătrână a dus mâna la cap, rezemându-se de stâlpul de lumină, sub o greutate nevăzută. Carmilla nu se mișcase un centimetru. Doar mă privea, iar toată mănăstirea părea că se prăbușește sub forța acelei priviri.

Nu cred că în acea noapte am dormit mai mult de câteva minute, dar și atunci granița dintre somn și realitate era mai subțire decât dunga unei frunze. Carmilla exercitase o atracție asupra mea pe care nu mi-o puteam explica. Știam că Anton Pann a fugit de la mănăstire cu nepoata unei starețe. Ce atracție o fi fost între ei, ce imbold i-a făcut să calce peste „legi și datini”? Cât de departe ar fi dispusă Carmilla să meargă dacă inimile și cuvintele noastre s-ar întâlni? Cum să mai pun geană pe geană?

Afară, agitația din curte se stinsese la fel de repede cum începuse. Maicile se ridicaseră, iar pașii lor s-au pierdut spre corpurile de clădiri separate. Rânduiala se reinstaurase la suprafață, dar mie somnul îmi rămăsese complet străin. M-am ridicat din pat, simțind cum aerul nopții de munte devine insuportabil. Timpul își pierduse reperele. Liniștea s-a rupt brusc. Dinspre biserica de dincolo de curte a început să se audă clopotul mic, bătând rar și ritmic. Începea slujba dinspre miezul nopții.

N-am mai rezistat în chilie. Condus de aceeași febră care îl împinsese cândva pe Anton Pann să calce peste reguli, am ieșit pe coridorul lung al arhondaricului și am coborât în curte. Umbrele lungi ale călugărilor și ale maicilor se scurgeau tăcute, din direcții opuse, spre pridvorul luminat de lumânări al bisericii. Păreau niște siluete de catifea neagră sub cerul plin de stele. M-am strecurat printre vizitatorii care formau un grup distinct, în spatele naosului, adăpostit în penumbra unui stâlp de piatră. O căutam. O căutam cu o disperare pe care nu mi-o puteam explica, scanând chipurile ascunse sub potcapuri și marame, în lumina pâlpâitoare a candelelor. Și deodată, am găsit-o. Stătea în rândul maicilor, în partea stângă. De parcă mi-ar fi simțit chemarea, sora Carmilla s-a întors încet și a privit direct prin întunericul bisericii, fix în ochii mei. A fost un nou schimb de priviri, dar de data aceasta, fără masca de custode din muzeu, ochii ei au spus mai multe decât m-aș fi așteptat vreodată. Era o mărturisire mută, o atracție profundă, care depășea cu mult o simplă simpatie de moment. Însă în aceeași secundă, am simțit o durere ascuțită în spatele ochilor. Fiecare clipă în care privirile ni se intersectau mă ardea fizic. M-am sprijinit de piatra rece a stâlpului, simțind cum genunchii încep să-mi tremure și cum o slăbiciune stranie mă cuprinde cu totul.

Sesizând probabil clătinarea mea, sora Carmilla și-a coborât ochii. Privirea i s-a lipit de lespedea de la picioare, iar legătura  care ne unise s-a retezat instantaneu. Presiunea strivitoare din piept mi s-a atenuat. Am putut, în sfârșit, să trag aer în piept, deși plămânii mă mai ardeau încă, de parcă aș fi inhalat vapori de plumb. M-am rezemat mai bine de stâlpul de piatră, lăsându-mă să alunec ușor în penumbră pentru a nu atrage atenția monahului ecleziarh care tocmai tămâia iconostasul. Inima îmi bătea în gât. Ce fusese asta? O cădere de tensiune cauzată de oboseală? Sau aerul îmbibat de fumul greu de tămâie? Durerea din spatele ochilor fusese prea puternică, prea direct sincronizată cu fasciculul privirii ei.

În jurul nostru, corul călugărilor a început să cânte primele stihuri ale psalmilor, vocile lor grave, de bariton, umplând bolta bizantină. Maicile răspundeau de pe partea cealaltă, într-un dialog liturgic monoton și hipnotic. Carmilla stătea nemișcată în strana ei. Din profil, sub lumina unei candele de argint, chipul îi părea turnat în ceară. Buzele de un roșu ireal nu se mișcau; nu cânta, nu se ruga. Doar exista acolo, ca o prezență străină, decupată dintr-o altă realitate. Am rămas fixat în acel colț ascuns, incapabil să mă întorc în chilie, profund acaparat de dorința de a-i mai întâlni o dată ochii. Slujba a continuat așa, într-o amorțeală generală. Spre sfârșit, când oboseala începuse să le lase tuturor capetele în piept, am observat o mișcare discretă în rândul maicilor. Se retrăgeau spre chiliile lor când Carmilla s-a apropiat de stâlpul după care ședeam și mi-a șoptit în trecere:

— Vino mâine dimineață la muzeu.

Cazarea într-o mănăstire are regulile ei. Mulți dintre cei cazați erau acolo pentru odihnă într-un spațiu monahal. Câteva zile de repaus și reculegere în compania călugărilor și călugărițelor redau încredere și speranțe celor care o pierd în aglomerarea orașelor de azi. Aerul rece al dimineții m-a adus oarecum cu picioarele pe pământ. O inscripție cu numele lui Radu Negru Vodă nu era ceva ușor de trecut cu vederea. Era prima atestare a unui personaj considerat legendar și mă miram că în lumea academică nu se vorbea încă despre aceasta. Dar pe mine mă luaseră alte gânduri, mă scăldam în alte ape...

 Muzeul s-a deschis la ora nouă. Am fost primul care i-a trecut pragul. Carmilla era lângă vitrina cu textul în slavonă. Când ochii aceia mai negri decât noaptea s-au fixat în ai mei, am simțit din nou junghiul violent în spatele frunții, iar genunchii mi s-au tăiat. Un clinchet scurt a răsunat în muzeu; geamul vitrinei s-a fisurat în două.

— De ieri sunt un om pierdut, i-am spus. Simt că nu pot să plec de aici fără să-ți spun. Împotriva a tot ce e logic și rațional m-am îndrăgostit de tine. Nu știu dacă simți ceva pentru mine, dar dacă mărturisirea mea te lasă indiferentă, trimite-mă dincolo de porțile mănăstirii.

— Desigur că vei pleca dincolo de porțile acestei mănăstiri. Dar nu acum. Mărturisirea ta aproape că nu era necesară. Ți-am citit-o în ochi încă din momentul când ne-am văzut  ieri. Și tot atunci am simțit că m-am trezit dintr-o amorțeală mai lungă decât toată viața. Nu-mi explic ce s-a întâmplat. Când cineva nu se mai înțelege cu mintea lui, înseamnă că inima a luat-o înainte. Poate așa i-a fost scris să bată.

Cu o mișcare rapidă, mi-a lăsat să alunece în palmă o bucățică de hârtie împăturită, din faldurile mânecii. Apoi s-a îndreptat spre alți vizitatori. Maica Tudora venise și trăgea draperiile grele ale ferestrelor inundând sala cu lumina unui soare palid de început de toamnă.

Durerea aceea ciudată din spatele frunții s-a stins, lăsându-mă doar cu o ușoară amețeală. Mi-am spus că e doar oboseală și m-am retras spre ieșire cu pași nesiguri. Nu mă mai recunoșteam. Toată rigoarea mea se prăbușise în fața unei atracții absurde pentru o călugăriță. Sentimentul acesta uriaș, apărut de nicăieri, mă copleșea cu o intensitate care mă speria. După lăsarea serii, clopotul mic a dat  semnalul pentru Vecernie. Am așteptat în camera mea până când curtea s-a golit, iar ultimele siluete ale monahilor s-au pierdut în spatele ușilor închise. Apoi am ieșit. Livada de dincolo de zidurile de est era înghițită de o ceață deasă de munte. Am găsit-o rezemată de un trunchi de copac, cu părul lung și negru lăsat să cadă liber pe umeri. Când am strâns-o în brațe, am simțit că lumea exterioară dispare. S-a dăruit cu o pasiune disperată, însă chiar în clipa în care buzele ni s-au întâlnit, am observat că avea ochii strânși, închiși. Am pus gestul pe seama pudorii ei de călugăriță, pe teama profundă de a nu păcătui sub privirea cerului. M-am întors în chilie spre zori cu genunchii tremurând. „Nopțile de munte sunt aspre, iar emoțiile astea mă consumă prea mult”, mi-am spus, dând vina pe răcoare și pe tensiunea de a nu fi descoperiți de ceilalți călugări. Lucrul s-a repetat și în a doua noapte. Aceeași dăruire în livada ascunsă, aceiași ochi strâns închiși sub mângâierile mele și aceeași slăbiciune care mă lăsa lâncezind toată ziua în pat. Eram convins că fac o gripă puternică sau o anemie severă din cauza stresului și aerului rece de munte. Dorința de a o revedea era însă mai puternică decât orice.



— Nu mi-ai spus mai nimic despre tine, am șoptit, strângând-o la piept. De ce te ascunzi între aceste ziduri? De unde vii, Carmilla? S-a desprins încet din brațele mele. 

— Nu m-ai crede dacă ți-aș spune. Cred că sunt aici de când pământul de sub noi era cald, de când zidurile mănăstirii erau doar piatră brută. Maicile care m-au crescut au luat secretul cu ele în mormânt, înainte ca eu să înțeleg ce sunt... sau cine sunt. A scos un oftat lung.

— Ori de câte ori am încercat să trec dincolo de porțile acestui loc și să fiu doar femeie, umbra m-a urmat. Am iubit, dragul meu drag... O, de câte ori am vrut să „ating cerul cu mâna”! Dar fiecare bărbat care mi-a atins buzele a fost înghițit de o arșiță ciudată. S-au stins unul câte unul, la doar câteva zile după ce m-au privit în ochi. S-au îmbolnăvit subit, secătuiți de o febră neagră, murind în brațele mele fără ca medicii să înțeleagă de ce. Mi-a atins obrazul cu degetele ei lungi, iar inima mi s-a strâns sub un fior violent.

— Maica Tudora mi-a spus că port în sânge o dragoste care ucide. O iubire toxică, venită dintr-un timp pe care lumea l-a uitat. Nu vreau să-ți fac rău... Iubirea mea te-ar putea ucide. Promite-mi un singur lucru: că vei pleca de aici și că vei căuta adevărul. Mă simt oarecum legată de acea lespede. Găsește numele acela, dezleagă misterul pietrei!

Mărturisirea ei m-a cutremurat, dar mintea mea, orbește ancorată în logică, a refuzat supranaturalul. Am zâmbit cu superioritatea omului rațional.

— Carmilla, sunt doar basme și coincidențe tragice. Teama că facem un păcat ne-a întunecat mințile. Nu tu ești blestemul, ci propriile noastre limite. O iubeam prea mult ca să las superstițiile să intre între noi.

— Am să te răpesc de aici și ai să fii a mea pentru totdeauna, am șoptit, mângâindu-i părul lung și umed de rouă. Coincidențele tragice nu sunt blesteme. Trăiești cu o vinovăție uriașă care nu îți aparține. Oamenii se îmbolnăvesc, suferă de inimă sau de boli pe care medicina nu le poate vindeca la timp. A tăcut, dar trupul îi continua să tremure lipit de al meu. Ne-am despărțit înainte ca cerul să devină cenușiu. M-am întins pe patul îngust, convins că răceala mea era deja o certitudine. Dacă noaptea îmi era plină de prezența unei sălbatice iubiri, ziua îmi era urmărita de chinul așteptării. Ce era de făcut? Trebuia să luăm o hotărâre. Trebuia să-i fur lui Iisus mireasa...

Citeam biletul pe care mi-l strecurase și încercam să găsesc o logică acestei iubiri căzute din cer:

„Nu te cunosc decât de o zi, dar îmi pare că te-am așteptat de când lumea. Domnul meu, fii tu Dumnezeul meu că dacă dragostea vine de la el nu e niciun păcat să te iubesc așa cum ar trebui să-l iubesc pe el. Vino după Vecernie, după ce toată lumea se retrage în chilii, în livada de dincolo de ziduri. Porțile se închid, dar lângă ruinele unde s-au făcut săpături e o spărtură în gard. Am să te aștept acolo, CARMILLA”

Citeam și citeam până când instinctul de filolog s-a trezit brusc din amorțeală. Am luat un pix și, cu degete nesigure, am scris pe marginea îngălbenită fragmentul de pe zidul muzeului: MIR..L. A. Am început să tai și să mut literele mecanic, zâmbind inițial de ceea ce credeam că va fi o simplă coincidență lingvistică menită să o înveselească la următoarea noastră întâlnire. C, A, R, M, I, L, L, A. Însă, pe măsură ce caracterele se așezau în jurul radicalului slav mir, pixul mi s-a oprit pe hârtie. Ecuația se închisese în fața mea perfect: numele complet de pe lespede, cel din anul 1293, era MIRCALLA. Îmi era cunoscut acel nume. Îl întâlnisem în lecturile mele, dar nu-mi aminteam unde. Am privit fix foaia, lăsând un râs scurt și obosit să-mi scape printre buze. Ce farsă extraordinară a istoriei! Numele ei, Carmilla, era o anagramă perfectă pentru doamna Radu vodă de pe zidul mănăstirii. O potrivire atât de bizară încât mi s-a părut cel mai puternic semn că întâlnirea noastră nu fusese întâmplătoare. Destinul ne adusese împreună prin acest joc de oglinzi dinastic. Nu mai aveam răbdare. Număram minutele până la miezul nopții. Trebuia să ajung în livadă, să o strâng în brațe și să-i spun. Numele Doamnei era Mircalla, o anagramă a numelui ei.

A treia noapte în livadă a fost diferită. Ceața se ridicase, lăsând crengile merilor să zdrăngăne sub un cer curat, de cleștar. Am găsit-o în același loc, o siluetă zveltă, de o frumusețe ireală, așteptându-mă. Am prins-o de umeri, simțind-o tremurând și i-am șoptit la ureche, cu o bucurie aproape copilărească:

— Am găsit numele, Carmilla! L-am descifrat pe marginea biletului pe care mi l-ai dat. Este ceva bizar: Numele de acolo este o anagramă a numelui tău. Împărțiți exact aceleași litere. Numele doamnei de pe zid e Mircalla. La auzul numelui Mircalla, trupul ei a încremenit sub degetele mele, devenind rigid ca piatra muzeului. N-a scos niciun țipăt, n-a avut nicio tresărire de surpriză. În schimb pleoapele i s-au deschis încet. Când ochii aceia, negri, s-au fixat în ai mei, n-am mai simțit durerea din zilele trecute. Nu a mai fost nicio arsură în spatele frunții, niciun junghi în piept. Doar o ușurare bruscă, o eliberare ciudată și rece, de parcă tot fluidul care mă măcinase se întorcea la sursă. În lumina difuză a lunii, am văzut cum trupul ei începe să se estompeze. Carmilla știa.

— Mulțumesc că l-ai găsit..., a șoptit, iar vocea nu-i mai venea din față, ci părea un ecou purtat de vântul nopții prin toată livada. Sub privirea mea consternată, contururile ei au început să se învăluie în mii de particule fine de praf argintiu. Am rămas singur în mijlocul livezii, respirând adânc aerul tare al muntelui. Slăbiciunea îmi dispăruse complet. Mintea îmi redevenise lucidă, dar în palmele mele nu mai rămăsese nimic. Doar misterul unei iubiri pe care o pierdusem pentru totdeauna.

Dimineața a venit cu o lumină albă, tăioasă. În curte, rânduiala mănăstirii își reluase cursul, indiferentă la noaptea care tocmai se stinsese. Călugării și maicile se mișcau tăcuți între chilii, ca niște piese pe o tablă de șah medievală. M-am întors în muzeu chiar la ora deschiderii și am privit pentru ultima oară fragmentul de perete dezgropat de arheologi. Sub fâșia de lumină care venea de afară, suprafața inscripției în slavonă părea că se schimbase. În locul unde se chinuiau literele Mir..l.a, fisura se adâncise într-o noapte. Bucățile subțiri de piatră se măcinaseră și căzuseră, lăsându-i fața complet goală, mută, ștearsă de timp.



















Abramelin

Mă culcasem în patul meu, în lenjerie albă, cu capul pe o pernă confortabilă, dar acum simțeam sub mine paie, iar drept pernă aveam un ghemotoc de haine de lână. Nu am realizat din prima clipă unde mă aflu. Un miros fetid de sudoare amestecată cu urină și fum de lemne umede stăpânea încăperea — sau spațiul acela obscur în care nu se vedea absolut nimic. Auzeam sforăituri, gemete și foieli din toate părțile. Dacă ochii nu îmi erau de folos, mi-am încordat auzul și am început să pipăi în jur. Eram gol pe sub o cămașă aspră de cânepă, iar în jurul meu dormeau alți oameni. Bărbați și femei, la un loc, căci am auzit glasul subțire al unei fete:

— Iar?

— Da! Hai, că se face ziuă și mi-e poftă de tine...

Nu departe de mine se auzea gâfâitul unui alt cuplu pus pe împreunare. Nimerisem oare într-un lupanar? Aș fi vrut să mă ridic și să ies afară din vis, dar nu era un vis. Îmi simțeam respirația reală, tâmplele zvâcnind și inima gata să crape. Auzul, încordat la maximum, a deslușit câțiva pași făcuți undeva în exterior, apoi scârțâitul unei uși în dreptul căreia a apărut lumina unei torțe. A fost urmată de silueta neclară a unui bărbat care s-a strecurat până în apropierea mea:

— Hai! Se face ziuă și avem ceva de mers.

Aș fi vrut să întreb unde, dar cuvintele mi s-au oprit în gât. Silueta începuse deja să se îndepărteze, așa că am urmat-o.

Am pășit pe urmele ei, simțind cum tălpile goale mi se afundau într-un noroi rece și cleios, amestecat cu paie putrede. Dincolo de pragul acelei încăperi, aerul nopții se îngâna cu zorii. Cămașa de cânepă, aspră și jilavă, mi se lipise de corp. Torța din fața mea pendula ritmic, aruncând umbre lungi pe zidurile grosolane, făcute din piatră de râu legată cu pământ. Nu eram într-un lupanar modern și nici într-un decor de teatru. Realitatea mă izbea prin toți porii: asprimea pietrelor, frigul mușcător și fiorul de teamă pură care îmi strângea stomacul.

Bărbatul din fața mea s-a oprit o secundă lângă o căruță dărăpănată, cu roți masive de lemn, fără spițe. Purta o zeghe lungă, din cojoc de oaie întors, strânsă la mijloc cu o frânghie groasă. În lumina tremurătoare a focului, i-am zărit profilul ascuțit, barba aspră și ochii adânciți în orbite. Mi-a aruncat peste umăr o robă călugărească cu capișon și mi-a întins o pereche de ciorapi de lână cu tălpi din piele groasă de bou.

— Pune-le pe tine, a mormăit el într-o română arhaică, greoaie. Dacă te vede vreun pârcălab desculț și în cămașă, te leagă la stâlp înainte să apuci să spui cum te cheamă.

— Unde... unde suntem? am îngăimat, cu dinții clănțănind atât de tare încât cuvintele abia mi se auzeau.

Omul s-a oprit brusc în dreptul unei spărturi din palisada de lemn. A întors torța spre mine, iar flacăra a pâlpâit violent, deși vântul se potolise deodată. În lumina portocalie, trăsăturile aspre au început să i se topească și să se rearanjeze ca ceara caldă. Cojocul jilav de oaie a lăsat locul unei robe lungi, dintr-o pânză aspră de un roșu stins, acoperită de praf. Ochii nu mai erau adânciți în orbite, ci deveniseră mari, hipnotici, reflectând lumina zorilor.

— Cine ești?... am șoptit, simțind cum cuvintele îmi îngheață pe buze.

El a înclinat ușor capul, iar un zâmbet enigmatic i-a umbrit buzele subțiri.

— M-ai căutat în filele grimoarelor moderne, profesore, dar magia adevărată nu stă în cerneală, ci în nodurile timpului, a rostit el, fixându-mă cu privirea. M-ai chemat fără să știi atunci când ai dezlegat ecuația de pe bilet. Ai rostit numele Mircalla și ai desprins-o de legătura cu care, sub puterea cuvântului, am dus-o la mănăstire. Miralis s-a întors la rădăcina ultimului ei nume: Millarca.

— Ești vrăjitor?

— Dacă nu găsești alt cuvânt…

A ridicat torța, arătând spre valea unde, prin negura deasă, se zăreau focurile unei tabere militare întinse de-a lungul râului.

— Cum am ajuns aici? am întrebat, simțind cum rațiunea mi se clatină.

Coborî încet torța:

— Nisipul timpului curge în ambele sensuri, rosti încet. Când ai rearanjat acele litere, ai dezlegat un nod cu care o legasem de un pământ sacru, acolo unde privirea ei putea face cel mai puțin rău. Am dus-o la mănăstire învelită în scutece și cu numele scris pe o piele de vițel: Carmilla. Mircalla a fost cheia fonetică de care am legat-o. Tu ai descuiat ușa sângelui și a timpului.

Negura de pe malurile Argeșului a început să se ridice. Deci eram eu, coborât în timp, în preajma unui vrăjitor legat într-un anume fel de Carmilla-Mircalla...



Plecasem imediat după ce am ieșit din muzeul în care piatra își înghițise literele. Am ajuns acasă spre seară, după ce am trecut pe la Universitate să lămuresc unele lucruri legate de sesiunea care urma. Mi-a prins bine contactul cu lumea reală. Pentru moment. Ajuns în apartament, am intrat iar în starea de disconfort dată de incapacitatea de a realiza ce a fost și ce a însemnat, de fapt, povestea celor patru nopți de la mănăstire. M-am așezat la birou după ce mi-am umplut un pahar zdravăn cu whisky. Cu cât încercam să pun cap la cap întâmplările, cu atât mai mult îmi scăpau printre degete. Toată construcția, tot eșafodajul cunoștințelor mele despre lume și viață stătea să se prăbușească.

Aș fi vrut să vorbesc cu cineva, cu cineva care să poată discerne și care să mă pună din nou în pielea mea. Numai că acel cineva nu exista. Eram un om solitar, pierdut printre lecturi, cu o reputație pe care încercam să o țin la cote cât mai înalte. Aveam, ce-i drept, de câteva luni, o legătură ocazională cu o colegă de catedră pe care o țineam la mare secret din cauză de soț, dar cum aș fi putut discuta tocmai cu ea despre aventura cu o altă femeie? După câteva înghițituri, paharul mi se părea de plumb. Trebuia să fac lumină. Nu în apartament, ci în capul meu.

Mă oprisem la mănăstirea de sub munte din pură curiozitate. Printre exponatele din muzeu era o pisanie scrisă cu litere chirilice. Incompletă. Vorbele erau în româna veche și pomeneau de un voievod legendar, Radu Vodă, și de doamna lui, Mir..l.a. Până aici, totul era în regulă. Ce nu se potrivea era faptul că o asemenea pisanie ar fi trebuit să alerteze toată lumea academică — cercetătorii, istoricii — ar fi trebuit să producă un tsunami în presă, în televiziune, în toată media. Vorbisem de multe ori studenților mei despre posibilitatea existenței unor înscrisuri în limba română înaintea Scrisorii lui Neacșu, iar acum aveam dovada. Iar dovada se afla sub protecția unui custode a cărui privire ar fi topit și inima de piatră a unui sfinx.

Eram un singuratic, dar asta nu însemna că nu mă învârteam printre oameni sau că ignoram cu totul atracția femeilor. Aveam în jur zeci de tinere gata oricând să se ofere pentru cele mai banale motive. Nu mă îndrăgostisem însă de niciuna. Relația cu Mirela începuse de puțin timp și era ceva pur carnal. Atât dinspre mine, cât și dinspre ea. Soțul ei avea amante și o neglija, așa că ea s-a aruncat spre mine cu o insistență greu de refuzat. Mai ales că avea picioarele până la gât și — lucru de negândit pentru o profesoară — știa foarte bine să le folosească, nu doar pentru mers.

Călugărița aceea însă nu avea ce căuta acolo. Sau poate că tocmai acolo îi era locul. Din momentul în care am văzut-o, nimic din ce a urmat nu mai avea sens. Citisem că dragostea îți procură o stare vecină cu beția, că plutești și că plutirea e un vis în care te scufunzi până la inconștiență. Am fost inconștient trei zile? Paharul gol devenise mai greu. L-am umplut la loc cu gândul că asta e cea mai corectă explicație. Numai că încă mai simțeam în coate și în genunchi înțepăturile fânului în care mă tăvălisem două nopți cu un spectru...



Cum să explici cuiva că pisania aceea chirilică nu era doar o piatră cioplită, ci o breșă inexplicabilă, care își ștersese singură urmele?

Am lăsat paharul de whisky pe birou și, cu mâinile tremurând sub imperiul unei obsesii febrile, am apucat telefonul. Trebuia să am o dovadă. Făcusem trei fotografii detaliate acelei pisanii în prima seară, când literele chirilice încă mai păstrau dăltuirea veche, înainte ca totul să o ia razna. Am deblocat ecranul și am deschis galeria media.

Inima mi s-a oprit pentru o secundă. În imagini, piatra din muzeul mănăstirii apărea complet netedă în zonele cheie. Acele caractere care formau numele doamnei lui Radu Vodă dispăruseră fără urmă. Rămăseseră doar niște adâncituri șterse, ca niște urme spălate de ape în secole, din care nicio minte nu mai putea reconstitui vreun cuvânt sau vreo cheie fonetică. Piatra își înghițise secretele, lăsând în urmă doar o suprafață mută. Fotografiile digitale, tehnologia modernă, fuseseră alterate la fel ca realitatea din muzeu.

Am trântit telefonul pe birou. Metalul carcasei a scos un sunet sec, izbindu-se de lemn, dar zgomotul abia dacă a trecut de zdruncinătura din capul meu. Numele acela... Mircalla îmi trezea în memorie un ecou ciudat. Aveam certitudinea că mai întâlnisem acea succesiune de litere.

M-am repezit spre laptop, am trezit ecranul din starea de veghe și am deschis baza mea de date. Am tastat mai întâi rădăcina slavonă, apoi variantele de transliterare în româna veche. Încercam să găsesc un fir, o legătură istorică documentată. Dacă totul era o halucinație, trebuia să găsesc punctul de unde pornise. Dacă era real, undeva în miile de pagini scanate din calculatorul meu trebuia să existe o mențiune, o însemnare pe marginea unui Evangheliar care să ateste că acele litere chiar au existat înainte ca ecuația de pe bilet să le trimită în neant.

Bara de căutare pulsa intermitent. Rezultatele au început să apară, iar indexul digital a scos la iveală un fișier PDF salvat în urmă cu câțiva ani: o copie scanată a unui raport de restaurare din arhivele Ministerului Cultelor, datat 1923. Titlul manuscrisului menționa exact mănăstirea de sub munte. Cu gura uscată și inima bătându-mi în gât, am dat dublu-click.

Documentul s-a deschis cu o lentoare exasperantă. Am derulat paginile îngălbenite, scanate la o rezoluție slabă, căutând orice transcriere a acelei pisanii blestemate. Raportul din 1923 era de fapt un inventar al obiectelor găsite după ce biserica se prăbușise în urma unui incendiu. Lespedea a rămas agățată de o porțiune din zidul principal care s-a prăbușit complet mult mai târziu.

Acolo, reprodusă cu tuș negru, era o schiță fidelă a pietrei. Textul chirilic era redat literă cu literă, complet, fără nicio lipsă. Am citit traducerea oferită de specialiștii de atunci: „...ridicatu-s-a acest sfânt lăcaș de către dreptcredinciosul voievod Radu și de doamna lui, Maria.”

Maria. Nu Mircalla. Nu Mir..l.a. Nicio literă lipsă, nicio anagramă, niciun spațiu gol. O piatră absolut banală, dedicată unei ctitorii cu cele mai comune nume de Domn din istoria Țării Românești. Era totuși ceva care explica de ce textul nu fusese luat în seamă de specialiști: lipsea anul, iar voievozi cu numele Radu au fost mulți în zbuciumata noastră istorie.

Am încremenit pe scaun, cu privirea fixată pe ecranul luminat. Creierul refuza să proceseze imaginea. Nu reușeam să îmi amintesc unde naiba mai întâlnisem acel nume: Mircalla. Am deschis o nouă fereastră de browser și am tastat febril ambele nume, Mircalla-Carmilla, pe un motor de căutare universal, lăsând la o parte arhivele de paleografie. Rezultatele au apărut instantaneu, într-o fracțiune de secundă, pălmuindu-mă cu o realitate grosolană care m-a lăsat fără aer:

Sheridan Le Fanu. „Carmilla” .

Am simțit o amețeală puternică și m-am sprijinit cu ambele mâini de marginea biroului. Numele nu aparținea niciunei epoci voievodale. Nu fusese scris niciodată de vreun cioplitor în piatră sau logofăt în secolul al XIII-lea pe malurile Argeșului. Era pură ficțiune. Era numele contesei-vampir din literatura victoriană, un mit literar pe care îl citisem în studenție și pe care memoria mea îl pierduse de-a lungul anilor. Piatra din muzeu fusese doar declanșatorul unei psihoze de manual; creierul brodase un scenariu în jurul unei pisanii banale, pe care o citisem sub influența unei obsesii profesionale.

Totul fusese în capul meu. „Ecuația” de pe bilet, nopțile de amor nebun din fânul mănăstirii, călugărița cu privire hipnotică — toate erau proiecțiile unei minți în căutarea unui înscris mai vechi decât Scrisoarea lui Neacșu. Îmi imaginasem o legătură dincolo de timp, când, de fapt, rătăcisem prin pliurile unei nuvele de groază. Am izbucnit într-un râs nervos, sec, care a sunat straniu în liniștea apartamentului. Clacasem în cel mai penibil mod posibil pentru un profesor universitar.



Uneori, dimineața, mă trezeam cu cafeaua sub nas adusă de Mirela. Acum eram în bistroul din fața Muzeului Național de Istorie. Trebuia să aflu mai multe despre acea pisanie. Găsisem pe internet numele arheologului care participase la săpăturile de la Mănăstirea de sub munte: Matei Miculeasa. Am urcat scările din fața imensului edificiu și, după ce m-am legitimat, am ajuns în fața biroului.

— Bună ziua, sunt profesorul Milutin Toma de la catedra de Limbă și Literatură Română a Universității București. Aș vrea să discutăm, dacă aveți amabilitatea, un subiect despre care cred că știți mai multe decât mine.

— M-aș bucura să vă fiu de folos, domnule profesor. Despre ce este vorba?

— Ați găsit și restaurat o pisanie la Mănăstirea de sub munte din Argeș. M-ar interesa dacă aveți fotografii cu ea în starea inițială și după restaurare.

— Da, da!... Am făcut poze. Îmi aduc aminte bine, prin 1993. Era o lespede de piatră pe care se zăreau câteva caractere chirilice, dar ilizibile. Biserica acelei mănăstiri, despre cea veche și dărâmată vorbesc, are fundații care s-au făcut prin secolele XIII-XIV. Se pare că ar fi mai vechi decât cele ale Bisericii Domnești, dar cercetările sunt încă la început. Pe parcursul timpului a fost refăcută de câteva ori. Ce v-ar interesa în mod special?

— Acele fotografii. Am avut impresia că pot desluși câteva litere chirilice.

— Într-un fel aveți dreptate. După incendiul din 1923, Ministerul Cultelor a trimis acolo o echipă care a inventariat totul, inclusiv pisania care a rămas pe un fragment de zid. Cred că se referea la Radu Praznaglava sau chiar Radu I, tatăl lui Mircea cel Bătrân.

— Am găsit acel înscris. Face trimitere la Radu Voievod și doamna sa Maria.

— Exact. Problema este că lespedea a fost îngropată sub pământ în urma unor surpări de teren, iar când noi am regăsit-o, suprafața ei nu mai reținuse decât câteva zgârieturi. E greu, domnule profesor, să mai reconstitui ceva din ele. Oricum, voi căuta acele poze, dacă aveți puțină răbdare.

— Vă rog!

Arheologul a început să butoneze pe calculator, în timp ce mă gândeam că nu aflasem nimic nou față de ce știam inițial. Pozele pe care Miculeasa le făcuse erau identice cu cele făcute de mine, doar că arătau bucățile sparte și apoi asamblate. Nu era nimic acolo. Tot acel text cu anul și literele unui nume incomplet erau doar în mintea mea.

— Ah!... Domnule profesor, ar mai fi ceva. Am găsit sub acele fragmente o postăvioară cu câteva scutece și o bucată de piele de vițel pe care era scris un nume cu caractere latine, dacă îmi aduc aminte bine: Carmilla Tomay. Dar nici obiectele, nici pozele nu mai sunt. S-or fi rătăcit pe undeva. Curios este că le aveam în calculator și probabil le-am șters din greșeală.

Ușa a devenit transparentă, iar eu am trecut prin ea de parcă aș fi fost făcut din umbre.

Am lăsat în urmă biroul arheologului și am ieșit în stradă. Drumul până la mașina parcată alături a durat o veșnicie. Sau așa mi s-a părut... Am ajuns acasă obosit și cu capul vuit de tot. Numele de Carmilla Tomay, găsit pe bucata de piele de vițel sub fragmentele mănăstirii, îmi dădea fiori.

M-am trântit în pat, încercând să pun din nou cap la cap întâmplările. Cum se legau nopțile din livada mănăstirii cu raportul din 1923, cu nuvela „Carmilla” și cu descoperirile arheologului? M-am ridicat să-mi pun un nou pahar cu whisky, când soneria a sunat lung. La ușă stăteau doi bărbați. S-au legitimat scurt: erau de la Poliție.

— Domnule profesor, a început comisarul mai în vârstă, așezându-se pe scaunul pe care i-l arătasem. Știm că ați petrecut patru zile la Mănăstirea de sub munte. Ne-ar interesa în ce scop.

— Bănuiesc că întrebarea aceasta ascunde alte întrebări. Aș prefera să fiți mai direct și să-mi detaliați scopul vizitei dumneavoastră.

— Suntem aici pentru un caz de dispariție. Odată cu plecarea dumneavoastră a dispărut și o călugăriță, sora Carmilla. Era custodele muzeului în care ați petrecut o bună parte din timp. Ne-ar ajuta mult să aflăm dacă știți ceva ce noi nu știm. Încercăm să o găsim sau să aflăm ce s-a întâmplat cu ea.

— Am schimbat cu sora Carmilla doar câteva cuvinte legate de o pisanie, de o lespede găsită sub ruinele vechii biserici și expusă în muzeu. Nu știu să vă spun mai multe.

Simțeam că vocea îmi tremura.

— După declarațiile pe care le-am luat acolo, ați schimbat mai mult decât câteva cuvinte, a continuat comisarul. Ați stat în muzeu vineri seara până la ora închiderii. Sâmbătă dimineața ați fost printre primii, dacă nu chiar primul vizitator. Ați trecut prin muzeu și duminică și luni. De fiecare dată ați fost văzut în preajma ei, cu excepția zilei de marți, când muzeul a fost deschis de maica Tudora. Atunci v-ați apropiat singur de acea piatră sau lespede, cum i-ați spus. Am găsit geamul vitrinei în care este expusă crăpat. Deci, care a fost scopul vizitei la acea mănăstire?

Întrebarea își pierduse acel ton de amabilitate; era de acum rece și imperativ. Deodată, m-am simțit ca într-o plasă. Realizam că eram suspect într-o dispariție care semăna a răpire sau, mai grav, a crimă.

Trebuia să rămân calm — cum, Doamne-Dumnezeule, să fiu calm când toate excavatoarele din lume mușcau din creierii mei?

— V-am spus de la început că nu știu nimic mai mult. Am fost interesat de posibilitatea deslușirii unor caractere chirilice pe acea pisanie.

— O cercetare paleografică ce lasă în urmă o călugăriță dispărută și o vitrină spartă, a comentat comisarul cel mai în vârstă, bătând cu degetele în masă. Interesant. Totuși, domnule profesor, mai avem o problemă. Colegii noștri care au verificat camera de oaspeți în care ați locuit la mănăstire au găsit ceva. Un bilet.

Am înghețat. Îmi aduceam aminte perfect biletul. Era cel pe care mi-l dăduse Carmilla și prin care mă chema în livadă. Pe cel care scrisesem ecuația anagramată, textul complet prin care descifrasem numele. Îl lăsasem pe noptieră în ultima dimineață, din grabă. Pentru anchetatori, acele rânduri aveau să fie dovada clară că plănuisem ceva cu ea.

Comisarul a băgat mâna în buzunarul hainei și a scos o pungă de plastic transparentă, pentru probe. Înăuntru se afla bucata de hârtie.

— Pe biletul ăsta, scris de mâna dumneavoastră, apar cuvintele Carmilla și Mircalla. Ce înseamnă asta, domnule Toma?

— Eu... nu înțeleg, am bâlbâit, simțind cum plasa se strânge definitiv în jurul meu. Era o demonstrație... de fapt, o anagramă. Îmi place ca în timpul liber să mă ocup de probleme rebusistice.

— De ce cu numele unei călugărițe cu care, spuneți, că ați schimbat doar câteva cuvinte? a tăiat scurt comisarul cel tânăr, ridicându-se în picioare. Pentru noi, asta arată ca o obsesie. Ați răpit-o? Ce i-ați făcut?

M-am rezemat de spătarul scaunului, privind un punct fix din vecinătatea lustrei. Am privit și plicul în care era condamnarea mea, biletul de trimitere direct la închisoare a unui om obsedat.

— Mă arestați, domnule comisar?

— Doamne ferește! Am venit la dumneavoastră doar pentru a clarifica o poveste și așa destul de încâlcită. Nu vă arestează nimeni, biletul ăsta nu-i probă de răpire.

L-a scos din pungă și l-a desfăcut pe birou. Mesajul scris de Carmilla dispăruse. Am prins o gură de aer cât toată Valea Argeșului.

— Două nume, două anagrame, nu bagă oamenii după gratii. Dar fata asta, sora Carmilla, are un trecut care v-ar pune pe gânduri și pe dumneavoastră. A fost crescută într-adevăr la mănăstire, de mică, dar a fost trimisă la școli în afară, la liceu și la facultate.

Îmi aminteam cum în livadă îmi mărturisise, atingându-mi obrazul cu degetele ei lungi și subțiri: „Ori de câte ori am încercat să trec dincolo de porțile acestui loc și să fiu doar femeie, umbra m-a urmat. Am iubit, dragul meu drag... Dar fiecare bărbat care mi-a atins buzele a fost înghițit de o arșiță ciudată. S-au stins unul câte unul, la doar câteva zile după ce m-au privit în ochi. S-au îmbolnăvit subit, secătuiți de o febră neagră...”

— Știm că în perioada acestor studii au murit în preajma ei câțiva tineri, inclusiv profesorul de istorie de la Universitatea dumneavoastră. Da! Ne-am interesat și am aflat că a fost studentă acolo. Înainte să se întoarcă la mănăstirea de sub munte drept custode, a petrecut câteva luni bune în compania unui individ periculos. Un iluzionist, un magician care dădea spectacole de duzină prin teatre obscure. Omul o folosea drept asistentă pentru un număr de magie cu totul ieșit din comun.

Am simțit cum gâtul mi se usucă instantaneu.

— Magicianul ăsta o închidea în fața publicului într-o cutie masivă de lemn, zăvorâtă cu lacăte grele, a șoptit comisarul, urmărind reacția mea. Iar după doar câteva secunde, când deschidea cutia, sora Carmilla nu mai era acolo. Dispărea complet din spațiul ăla închis. O găsea de fiecare dată în altă parte a sălii, ba chiar în altă clădire, apărând de nicăieri. Trucul ăsta a alertat autoritățile, dar a rămas un secret pe care iluzionistul l-a luat cu el dincolo. A murit uscat ca o ramură de salcie...



Zbang!...Stai puțin! Deci nu este nicio fantomă? Nu este niciun blestem medieval? Fata este doar o escroacă foarte deșteaptă, o magiciană care a înscenat totul!



Plecarea comisarilor a lăsat în urmă o tăcere grea, aproape fizică. Eram epuizat, nemâncat și aveam gândurile vraiște. Am simțit că, dacă mai rămân un singur minut blocat între acele patru ziduri, aveam să-mi pierd complet mințile. Trebuia să ies, să văd oameni normali, să mănânc ceva.

Am coborât la parterul blocului, unde se afla un restaurant cu lambriuri de lemn întunecat și lumini difuze. Nu era târziu, dar localul era aproape pustiu. M-am așezat la o masă retrasă, așteptând să mi se ia comanda. Eram cunoscut în local. Acolo luam masa ori de câte ori Mirela nu venea la mine. Iar asta se întâmpla destul de des.

N-am apucat să-mi duc prima înghițitură la gură, când scaunul din fața mea a scârțâit scurt. Un necunoscut s-a așezat neinvitat, privindu-mă de sub borurile pălăriei. Avea trăsături ascuțite, iar ochii lui, de o intensitate magnetică, m-au țintuit pe loc. Înainte să apuc să protestez, bărbatul mi-a zâmbit cald, și-a cerut scuze pentru inoportunitate, dar mi-a spus că mă căutase toată ziua. Era tatăl unui student pe care abia îl cunoșteam, dar pe care îl ajutasem cu câteva sfaturi pentru o restanță.

— Am avut ceva de aranjat în legătură cu afacerea mea. Sunt podgorean, domnule profesor. Băiatul meu m-a informat despre ajutorul pe care i l-ați dat, a spus el pe un ton destins, scoțând dintr-o mapă o sticlă de vin, îmbrăcată, de vechime, în praf. Vă propun să bem împreună un pahar din podgoria mea. Este un vin făcut după o rețetă de familie acum 54 de ani.

A turnat licoarea în paharul meu, dar și în al lui. Era un gest de curtoazie din partea unui tată recunoscător. Am ridicat paharele și, după ce el a gustat primul, am ciocnit și le-am golit amândoi în același timp. Gustul era neobișnuit, lăsând pe limbă o arșiță violentă care mi-a tăiat preț de o secundă respirația, urmată imediat de o senzație de gheață.

— Vă mulțumesc din suflet, domnule profesor, iar dacă aveți vreodată nevoie de rodul viilor mele, nu trebuie decât să-i spuneți băiatului meu. Nu mai știu cum am plătit sau cum am reușit să urc treptele înapoi spre apartament. Picioarele îmi erau grele ca de plumb. Am intrat în casă, m-am schimbat în pijamale și m-am întins pe pat…



— Ți-ai revenit, profesore? Surprizele sunt ca acele înfipte în tâmple. Trebuie să ajungem în vale. Vei avea ocazia să privești istoria cu ochii tăi.

Am privit valea. Oastea coborâse de la Câmpulung și se odihnea în lunca Argeșului. Peste tot erau corturi, căruțe, turme de oi, cai sau boi. Printre corturile de pâslă, am zărit o siluetă masivă, cu trăsături asiatice și ochi tăioși, purtând o blană scumpă peste armura de zale.

— E Radu?

— Nu! E Thocomerius, voievodul cuman, a rostit magul la urechea mea. Un războinic insaciabil. Îl urmează pe Radu la porunca Regelui Andrei.

Am început să ne apropiem de un cort mare, înconjurat de gărzi în armură. În timp ce ne strecuram prin tot acel vălmășag, am remarcat semeția și verticalitatea acelor oșteni, care nu fugeau de ceva, ci însoțeau ceva.

— Domnul și Doamna nu s-au trezit încă. Așteptați, Preasfințite, în cortul-capelă.

Cel care vorbise era căpitanul gărzii; se plimba de colo-colo printre străji, pregătind ieșirea Domnului pentru rugăciunea de dimineață. Când l-am privit pe însoțitorul meu, l-am văzut schimbat: purta o mantie violetă și neagră, ceva între rasa unui episcop și anteriul unui popă.

Înăuntrul cortului-capelă, amestecul dintre Apus și Răsărit era izbitor. Pentru acești oameni, granița credinței era la fel de fluidă ca cea a regatului. În jurul cortului nouă preoți în anterie negre.

Deodată, perdeaua grea de la cortul cel mare s-a dat la o parte. Lângă Radu, ținându-l de braț cu degete lungi și subțiri, pășea Doamna Maria-Millarca, verișoara regelui Ungariei. Ea era legătura prin care regele se asigura că granițele regatului său vor fi apărate de acum înainte de prădătorii stepei.

M-am lipit mai tare de unul dintre stâlpii cortului. O priveam pe Doamnă. Era ea! Sau aproape ea: Carmilla-Mircalla. Asemănarea era izbitoare. În timp ce în spatele lor se aduna o suită de nobili veniți din corturile alăturate, episcopul-popă s-a întors spre mine:

— Du-te la adăpostul de unde te-am luat. Așteaptă-mă acolo. Ceva nu este în regulă. Ai grijă să nu fii văzut. Du-te!…

M-am strecurat printre oameni, animale, corturi, căruțe, vetre improvizate în jurul cărora se adunau copii, femei, bătrâni. Am luat pieptiș poteca pe care coborâsem și după aproape o oră am ajuns lângă zid. Era o fortificație veche, probabil făcută de localnici pentru a se apăra de năvălitorii mongoli. M-am așezat jos, la umbra zidului. Oare ce blesteme mă urmăreau de-mi făcuseră ultimele zile când rai, când iad? Cine sau ce erau aceste ființe care se vârâseră în viața mea și mi-o întorseseră pe dos? Cred că dam să ațipesc când am auzit pașii vrăjitorului. A pus jos un prosop cu pesmeți, cu carne uscată și un burduf cu apă.

Își lepădase mantia de fast; acum purta o sutană simplă, de culoarea cenușii, iar privirea îi reflecta o anume îngrijorare. Sau, cel puțin, așa vedeam eu.

— Știu că vrei răspunsuri. Începe.

— Cine ești?

— Dacă am căpătat un nume în lumea asta sunt Abramelin Magul. L-ai întâlnit în nuvela lui Fanu, dar și în alte legende sau povestiri stranii. De fapt sunt umbra Carmillei. Cel numit să-i însoțească peregrinările…

— Cine este ea? Cine este Carmilla?

Magul a privit în gol, iar pe chipul lui s-a întipărit o neputință stranie.

— Nici eu nu știu cu precizie ce este. Sunt mii de ani de când o urmez și încă nu-i descopăr toate tainele. Este o entitate de dincolo de timpul liniar. O nemuritoare, Miralis. Înainte ca această civilizație să apară, înainte de ultimele mari glaciațiuni, pe Pământ a existat o altă omenire. O cultură care a reușit imposibilul: a depășit stadiul material, biologic, învățând să existe ca energie pură, ca gând liber.

S-a ridicat și a schițat un gest cu mâna. În aer au început să pulseze dâre de lumină aurie, ca niște ecuații tridimensionale.

— Nicio entitate nu poate pluti la infinit fără o ancoră, a continuat magul. Are nevoie de un suport. De o gazdă , de o baterie biologică care să îi susțină vibrația. Miralis este o supraviețuitoare a acelei rase. Ea nu are intenția de a face rău. Răul vine din incompatibilitate. Nu ucide din cruzime sau din vreo sete blestemată, așa cum a scris bietul Le Fanu în nuvela lui. Ea doar... parazitează. Caută minți capabile să-i suporte frecvența. Însă arșița ei este uneori prea puternică.

— Și tu? De ce o vânezi? De ce vrei să o ucizi?

Magul a scos un râs scurt, lipsit de veselie.

— Nu poți ucide ceea ce nu s-a născut în carne, profesore. Eu nu sunt călăul ei, ci umbra ei. Menirea mea, primită de la aceeași civilizație dispărută, este să o urmăresc prin pliurile timpului. Ea călătorește haotic — când în sus, spre viitorul vostru tehnologizat, când în jos, în negura secolelor trecute, căutând să afle, să cunoască. Iar rolul meu este doar să o încetinesc. Să-i frânez mișcările prin noduri temporale atunci când ar putea face rău. Am legat-o de neamul Tomay în secolul al XIII-lea pentru că acel zălog de sânge era destul de puternic să o țină pe loc. Dar tu... tu ai dezlegat ecuația.

Mi-am privit mâinile. Pielea era palidă, iar prin vene simțeam cum pulsează o lumină rece.

— De asta am supraviețuit eu celor trei nopți din fânul mănăstirii? Pentru că în venele mele curge sângele Tomay?

— Da, a șoptit magul, apropiindu-se de mine. Ești singurul suport pe care ea l-a găsit în ultimele milenii care nu s-a dezintegrat la primele atingeri. Dar aici și acum am realizat că cea mai puternică forță din Univers a destabilizat axa.

— Ce forță, Magule?

— Ceva complet nou pentru natura ei: dragostea. Dragostea pentru un bărbat. Pentru tine, profesore. Te iubește și pentru a te proteja s-a lăsat spulberată. Dragostea a făcut-o mai umană dar și mai periculoasă decât a fost vreodată.

— Dar nu am fost eu singurul ei iubit.

— Nu! Ai fost singurul care a trecut-o dincolo de atracția carnală.

— Ce urmează? Pentru ce m-ai adus aici?

— Am sperat să o pot lega din nou. Dar ea a simțit. În timp ce te urmărea strecurându-te printre oameni, s-a întors spre Duce. L-a îmbrățișat și, în timp ce ochii aprindeau pânzele corturilor, a căzut leșinată la picioarele lui.























Mirela



...O trezire grea, ca atunci când auzi zgomotul sacadat al roților de tren în timpanele tale. Mi-am simțit brusc gura uscată, limba lipită de cerul gurii și o durere de cap care îmi despica tâmplele. O mahmureală cruntă, mizerabilă. Eram în patul meu. Am strâns în pumn cearșaful de bumbac. Dumnezeule, ce coșmar. Simțeam o ușurare amestecată cu o rușine cumplită. M-am ridicat în capul oaselor, îngropându-mi fața în palme, încercând să scutur din cap ultimele resturi de imagini cu torțe și neguri.

Atunci s-a auzit clinchetul scurt al cheilor în yală. Două răsuciri mecanice, firești. Mirela a intrat încet, a încuiat în urma ei și a lăsat cheile pe măsuța de la intrare. Când a intrat în dormitor, am încremenit. Mirela devenise o forță a naturii. Își retezase părul asimetric, într-un gest de o revoltă mută. Purta o rochie albastru-închis, mulată pe corp, și pantofi cu tocuri înalte. Mirosea a ploaie de București, a asfalt și a ceva atât de viu încât ochii mi-au căzut pe limbă și eram pe cale să-i înghit.

Fără să scoată un cuvânt, s-a apropiat de pat și s-a aruncat peste mine. Picioarele alea lungi, pe care le deschisesem de atâtea ori, purtau acum o siguranță sălbatică. Mi-a înfipt degetele în păr, trăgându-mi capul pe spate. M-a țintuit cu privirea și atunci am simțit cum apartamentul înfrunzește, cum dulapul își apleacă peste noi ramurile iar patul se transformă într-o căpiță de fân.

Cu obrazul la doar câțiva centimetri de al meu, respirând la una cu mine, mi-a zâmbit direct în ochi.

— S-a terminat, Milu, a șoptit. Am primit, în sfârșit, decizia de divorț.

Presiunea corpului ei mă ardea prin pijama. Tâmplele îmi pulsau, dar nu de la mahmureală, ci de la magnetismul care emana din fiecare por al ei. Am întors-o sub mine. Brațele au cuprins-o ca într-o menghină, de parcă aș fi vrut s-o îngrop toată în carne. Rochia i-a alunecat peste cap cu un foșnet scurt, ca de frunze uscate, iar când pielea ni s-a atins, o dâră de curent rece mi-a străbătut șira spinării. Nu mai era o simplă îmbrățișare, era o încleștare oarbă, un asalt al simțurilor în care totul se uită. Îi simțeam arcuirea spatelui, palmele lungi care îmi zgâriau umerii și respirația sacadată, fierbinte, care îmi ardea gâtul. Fiecare mișcare a corpurilor părea să destabilizeze gravitatea din jur. Ne-am iubit în libertate totală, fără cuvinte, într-un ritm sacadat și greu, ca și cum timpul și-ar fi pus în plan să ne consume toată energia. Când totul s-a liniștit, lăsându-ne epuizați printre cearșafuri, Mirela a scos un oftat lung, prelung, lipindu-se de pieptul meu care încă pulsa violent. Și-a coborât fruntea, lipindu-și degetele lungi, ca ale unei pianiste, de obrajii mei.

— Ce-ar fi să mă iei de nevastă, profesore? Sunt o femeie liberă acum, una mai liberă ca niciodată.



În mintea mea, cuvintele au explodat ca un fitil aprins. O spunea din cochetărie, ca pe o descătușare după lunile de scandal cu fostul soț. Nu știa nimic de coșmarul prin care trecusem și de care habar n-aveam nici acum dacă scăpasem. Un lucru era sigur. Fiorii de pe șira spinării îmi spuneau că prinsesem în brațe exact ceea ce pierdusem.



Am ezitat să dau un răspuns pe care cred că nici ea nu-l aștepta. În timp ce auzeam dinspre baie simfonia grăbită a dușului, m-am ridicat și am citit hotărârea de divorț pe care o lăsase pe noptieră. Actul o lăsa fără domiciliu, dar cu o sumă de bani substanțială drept despăgubire în urma partajului. Când a ieșit, Mirela a pregătit rapid micul dejun – cafea, ouă ochiuri, salam –, umplând bucătăria cu un iz familiar, care încerca parcă să alunge definitiv straturile de praf din mintea mea. M-am uitat la ea lung, lăsând ceașca pe masă.

— Rămâi aici. Aici va fi casa noastră, iubito. Ce acte ne-ar mai putea lega dacă simt că am fost deja legați pe viață? S-a oprit cu lingurița în aer, fixându-mă cu o privire mai serioasă ca niciodată.

— Îmi spui că mă iubești, Milu? N-ai mai spus-o până acum. Credeam că pentru tine e doar sex.

— Poate că așa credeam și eu, am îngăimat, simțind cum pe sub masă picioarele încep să o caute. Dar multe se schimbă. Ce e mai schimbător pe lumea asta decât vremea și omul? Mirela a zâmbit, un zâmbet subțire, ridicându-se în picioare și făcând o piruetă lentă în mijlocul bucătăriei.

— Mă vezi? Asta sunt. Un metru șaptezeci și opt, o rochie, o poșetă și cheile de la fosta mea viață.

— Mai ai ceva, am șoptit, ridicându-mă la rândul meu și apropiindu-mă de ea. Ai ceva în ochi... ceva ce nu am văzut niciodată până acum.

— Ceeeee? a lungit ea vorba, râzând cu gura până la urechi.

— Cred că ai în ei magneții Polului Nord.

— Ești de râsul glumii, profesore! a strigat ea printre hohote de râs. Mi s-a aruncat iar în brațe, cu o foame sălbatică, iar pașii ne-au dus înapoi în dormitor. Cearșafurile s-au strâns din nou în jurul nostru ca un laț.



Când vraja s-a rupt a doua oară, un curent ușor ca un vis a mișcat perdelele subțiri. Am sărit din pat amândoi. Era sesiunea de toamnă, examenele de licență băteau la ușă, iar pe ecranele telefoanelor noastre, lăsate pe vibrații, se adunaseră zeci de apeluri ratate de la secretariat. Am plecat în grabă spre Universitate, prin traficul sufocant al Bucureștiului. Atmosfera casnică de la micul dejun se evaporase, înlocuită de nervozitatea birocrației de serviciu. Holurile facultății fierbeau: grupuri de studenți, profesori grăbiți și miros greu de cafea la automate. Abia am apucat să o sărut pe Mirela pe coridor, înainte ca ea să intre în Amfiteatrul Odobescu, flancată de decan și de doi profesori emeriți. Nu mai aveam motiv să ne ascundem. M-am îndreptat spre secretariatul catedrei, simțind cum în spatele frunții reîncepea să pulseze o durere pe care credeam că o uitasem.



— Domnule profesor! a strigat o voce subțire din spatele meu. M-am întors. Era Rareș, studentul din anul trei pe care îl ajutasem cu câteva sfaturi pentru lucrarea lui, salvându-l de la pierderea unui an.

— Rareș, nu e momentul, am spus, căutându-mi cheia de la birou. Cataloagele sunt la secretară și...

— Nu e vorba de examen, domnule profesor, m-a întrerupt el, coborând vocea. Tata... tata m-a rugat să vă spun despre o sticlă de vin din podgoria lui, pe care să o beți împreună în seara aceasta la Athénée Palace.

— Ce sticlă, Rareș?

— Nu știu, domnule... Când ne-am întâlnit, tata se comporta cam bizar. În plus, tata nu e podgorean, e sudor.



Seara s-a lăsat peste București. Am dus-o pe Mirela acasă. I-am spus de o întâlnire cu un fost coleg și nu știu când am să mă întorc. Am pornit spre Athénée Palace. Aveam nevoie de explicații. Multe explicații. La o masă, lângă fereastră, Abramelin în postură de bărbat între două vârste, cu costum impecabil, etalând o eleganță desăvârșită. Când a ridicat ochii spre mine, m-a învăluit cu o căldură ce părea aproape paternă. Mi-a turnat în pahar un vin alb, subțire, cu oarece reflexe rozalii.

— Gustă, mi-a spus  cu o voce profundă, în care se simțea un îndemn solemn. E din via mea. O vie pe care n-o curăță nimeni, dar care rodește mereu în același loc și ori de câte ori am nevoie. Am dus paharul la buze. De data aceasta, vinul întrunea toate cele cinci calități care fac un vin de clasă: era alb, era sec, era rece, era suficient și era gratis.

— De ce m-ai chemat, magule? Pe ce coclauri temporare vrei să mă mai duci acum?

— Te-am chemat dintr-o pornire pe care cu greu mi-o explic. Îmi ești, așa cum spuneți voi, oamenii, simpatic. De când umblu prin lumea voastră, cred că m-am contaminat. Nu, acum nu plecăm nicăieri. Am pierdut-o pe Miralis. Energia ei a devenit atât de slabă încât nu-i mai simt frecvența. Magul a tăcut o vreme, privind cum se stinge gulerul de spumă în paharul de vin. Apoi, cu o mișcare extrem de lentă, a scos din buzunarul interior al sacoului o mapă îngustă din piele și a extras o foaie îngălbenită, tăiată dintr-o gazetă sovietică din regiunea Kemerovo. A împins-o spre mine. Era o fotografie ștearsă, de tipografie veche, înfățișând un sarcofag de marmură cioplită.

— Privește aici. Toamna lui 1969, mina de cărbune de la Tisul. Minerii au dat peste ea la șaptezeci de metri sub pământ. Era trupul ei original, conservat într-o soluție roz-albăstruie, neatins de timp. Când savanții din Novosibirsk au încercat să scoată lichidul, câmpul ei energetic, ce cutreiera prin pliurile timpului, s-a întors instantaneu acolo. A forțat materia să se descompună, să se lichefieze rapid sub privirile lor îngrozite. A preferat să-și facă cenușă vechea carcasă biologică decât să-și reia fosta formă.

— De ce nu și-a recuperat Miralis propriul corp? am întrebat. Abramelin a zâmbit, lăsându-se pe spătarul scaunului.

— Sunt multe de spus, profesore. Să nu crezi că în lumea lor totul era roz sau că lucrurile mergeau pe roate. Miralis a fost una dintre mințile strălucite ale acelei epoci, un savant de geniu. Împreună cu alți fizicieni, a pus la punct tehnologia reconversiei. Pe înțeles, au reușit să despartă conștiința de trupul biologic, transformând mintea într-o energie curată, capabilă să călătorească liberă prin timp și spațiu, fără să mai aibă nevoie de hrană, adăpost sau medicamente. O nemurire la purtător, extrasă direct din creier.

— Mi-ai mai spus asta, l-am întrerupt eu, simțind cum mă cuprinde nerăbdarea. Tot nu înțeleg de ce o ființă care și-a conservat cu atâta grijă învelișul biologic a renunțat apoi  la el, lăsându-l să se dizolve.

— Este foarte posibil să fi prins gustul acestui fel de parazitare, a răspuns Magul, privindu-mă fix. Satisfacțiile pe care le-a obținut experimentând viața la nivel cuantic, migrând dintr-un destin în altul, au devenit pentru ea un soi de drog. Să fii totul și nimic în același timp oferă o beție a puterii pe care un corp de carne n-o poate egala. Magul a luat o nouă înghițitură de vin, lăsând cuvintele să se așeze greu în aerul încărcat al restaurantului.

— Ce s-a întâmplat la Argeș? Ce s-a întâmplat cu Carmilla după ce am rupt sigiliul timpului? Ai zis că s-a întors la originea numelui. Ce blestem? Știu că blestemele sunt invenții, superstiții venite din negura timpului atunci când era folosit ca o armă psihologică.

— Nu e întotdeauna chiar așa. Blestemul de care ți-am spus e o invocație sonoră. Rostirea cuvintelor potrivite produce modificări ale structurii cuantice a realității. Gândește-te la o rezonanță atât de puternică, încât sparge cristalul timpului. Când ai citit acea pisanie la mănăstire și ai pronunțat anagrama, ai eliberat o frecvență de fază inversă care a smuls-o din ancora ei. Nu s-a risipit în neant. S-a întors acolo de unde a căpătat un corp biologic numai al ei. 

Abramelin a lăsat privirea în jos, iar pe fruntea lui netedă au apărut câteva cute.

— Da! Maria-Millarca a murit după ce a născut, înainte de terminarea bisericii. A născut o fetiță care părea și ea moartă, iar ducele Radu, în disperarea lui, a poruncit ca trupurile să le fie zidite în temeliile de piatră. Noaptea, am spart zidul, am luat fetița de acolo și am legat-o într-un nod temporar la Mănăstirea de sub munte, exact la schimbarea dintre milenii. Era pentru prima dată când Miralis adopta un trup atât de tânăr, o bucată de carne care nu avea încă o conștiință proprie, o minte deja formată. Găsind acea puritate neîntinată, Miralis a trăit toate etapele în care se formează omul. I-am scris pe o bucată de piele numele: Carmilla Tomay și am legat-o de acel loc anagramându-i numele. Magul a tăcut o vreme, privind cum se stingeau ultimele bule în paharul de vin. L-am fixat cu privirea, lăsând întrebarea care mă măcina cel mai mult să iasă la suprafață:

— Poți să-mi explici de ce, dacă eu eram oarecum imun la privirea ei din cauza sângelui comun, ea a dorit să fie distrusă? De ce m-a îndemnat să aflu cuvântul, sunetele acelea care anulau legătura cu timpul?

— „Oarecum”, ai spus bine, a răspuns Abramelin, ridicându-și ochii spre mine. Nu ești imun, Toma. Sângele e fluidul vieții, o rețea de legături misterioase pe care le vom dezlega abia atunci când vom ști ce este cu adevărat viața și cum a apărut ea. Faptul că tu și fetița Mariei Tomay aveați același sânge a derutat-o. Cred că, de fapt, a vrut să se protejeze mai mult pe ea. De aia a ascuns-o pe Carmilla de privirile tale. Înțelege că această entitate a făcut multe victime, profesore. De la oameni obișnuiți, până la mari personalități istorice. Ramses, cel găsit recent de arheologi cu gâtul tăiat, murise în brațele ei. Alexandru Macedon a pierit cu arșița ei în trup. Regii Blestemați din dinastia Capetienilor s-au stins rapid în secolul al XIV-lea, după ce, tineri și viguroși, au căzut la pat, secătuiți de febre subite și inexplicabile. Iar Mozart, dragul meu... Mozart s-a topit în câteva zile, lăsând până azi nerezolvat misterul bolii sale. Miralis a fost mereu în preajma lor. Crezi că degeaba sunt pe urmele ei? Consiliul Suprem a avut dreptate: lăsate libere, entitățile individuale ar putea distruge tot ce este viu și biologic în univers.

— Și atunci de ce ai salvat-o? am izbucnit eu. De ce ai scos-o din zidul bisericii de la Argeș?

— N-ar fi murit, a zis Magul pe un ton sec. S-ar fi mutat pur și simplu în alt corp. Acolo, la mănăstire, izolată de lume, a făcut cel mai puțin rău. Ești un om al vremurilor tale, știi bine că toate sistemele politice au cusururile lor. Democrația e considerată sistemul cel mai bun doar pentru că face cel mai puțin rău. Cam așa am fost și eu programat: să aleg calea care limitează dezastrul, să nu o las în voia ei.

— Văd că tu te-ai adaptat de minune civilizației noastre, am comentat, privindu-i costumul impecabil. Ea cum de nu realizează răul pe care îl produce? De ce nu se oprește sau de ce nu se autodistruge?

— Uneori una este intenția și cu totul altul rezultatul. Natura mea și a ei sunt complet diferite.

Ți-am spus că nu știu totul despre ea. Iar acum am pierdut-o...





























Argeșul



Era ora nouă când am ajuns acasă. O liniște caldă, extrem de relaxantă, m-a învăluit imediat. Mirela nu dormea. Geanta era pe cuier, pantofii așezați simetric la intrare, iar bucătăria mirosea vag a mâncare gătită. Mă aștepta în dormitor, întinsă în pat, cu televizorul aprins și sonorul la minim. Ecranul arunca umbre lungi peste pereți. Nu s-a mișcat când am intrat; doar reflexia ochilor ei în sticla neagră a ferestrei s-a deplasat spre ușă. M-am așezat lângă ea, fără să spun ceva. Și-a întins piciorul, frecându-mă pisicește cu gamba ei lungă și caldă. S-a tras apoi spre mine, târând cearșaful după ea. Degetele i s-au înfipt în cămașă, strângând acolo unde pielea e mai subțire, ca și cum ar fi vrut să verifice dacă sunt real. Respirația mi-a atins gâtul – fluentă, fierbinte, mirosind a mentă. Pentru câteva clipe nu s-a mai auzit decât zgomotul înfundat al inimilor noastre care încercau să își găsească același ritm. Când m-a tras peste ea, n-a fost o capitulare, ci o revendicare a trupurilor ce refuză să mai lase vreun spațiu gol între ele.



Oare visele de dimineață sunt roz? E culoarea cu care m-am trezit în ochi. Mirela nu era lângă mine. Pe noptieră, o ceașcă de cafea mai fumega puțin, lăsând o dâră subțire de abur în lumina leneșă care trecea prin perdele. Lângă ea, pe o foaie smulsă dintr-un carnețel, un bilet scris în grabă, cu scrisul ei rotunjit:



„Nu te-am trezit. Dormeai frumos. Mă duc la notar, am unele acte de înregistrat. Vezi că îți iau mașina. Motorina o s-o pun eu, din ultima pensie. Să fii iubit de zâne, că de femei te iubesc eu cât pentru toate.”



Am zâmbit, strângând hârtia în pumn. M-am ridicat din pat, lăsând tălpile să se acomodeze cu răcoarea parchetului. Bucureștiul de dimineață se auzea prin geamul întredeschis ca un zumzet îndepărtat. Mi-am luat ceașca și m-am așezat la birou. O curiozitate academică, aproape ironică, m-a făcut să deschid, din nou, laptopul. Trebuia să găsesc ce soi de vin băusem cu Abramelin la Athénée Palace. Am tastat cu litere chirilice: „Tisulskaya printsessa, 1969, Kemerovo”.Ecranul a clipit de câteva ori și rezultatele au apărut grămadă: forumuri obscure de ufologie, bloguri de mistere sovietice și, în cele din urmă, o arhivă digitalizată a unui vechi ziar regional din Kuzbass. Am dat click pe fișier. Acolo era fotografia pe care mi-o arătase el: un sarcofag de marmură, masiv, scos la suprafață într-o buză de mină de cărbune, înconjurat de mineri în salopete groase, cu fețele mânjite de praf negru. Am sorbit din cafea, privind detaliile din imagine. Apoi, ceva din fundal mi-a atras atenția. Am dat zoom. Pixelii s-au mărit, spărgând contururile în pătrățele. În spatele primului rând de mineri, sprijinit de o șină de vagonet, privea spre obiectivul aparatului de fotografiat Abramelin.

Zgomotul cheii răsucite în yală m-a smuls din ecran. Am închis laptopul de parcă aș fi ascuns o armă. Ușa s-a deschis și o bucată din Bucureștiul de afară a intrat în casă odată cu Mirela.

— Am fost, n-am rezolvat, am venit! Hai să trecem Rubiconul, dragule! Mi s-a atârnat de gât, lăsându-și toată greutatea pe pieptul meu. Era atât de reală, de caldă, de vie.

— Cum n-ai rezolvat? am întrebat-o, zâmbindu-i cu o jumătate de gură, în timp ce o cuprindeam cu brațele.

— E sâmbătă, dragule. Am uitat. Universitatea e închisă, secretarele dorm, notarii sunt în repaus și ei. A râs, ciupindu-mă ușor de bărbie.

— Hai să facem shopping. Am nevoie de haine noi și trebuie să umplem frigiderul. S-a desprins cu o piruetă, îndreptându-se spre bucătărie și fredonând ceva cu jumătate de glas. Nu o mai auzisem cântând. M-am rezemat de tocul ușii, privindu-i spatele, mișcările de felină. Naturalețea ei era molipsitoare.

— Ce zici, ieșim? Te îmbraci sau mergi în pijamale?



Supermarketul fierbea în aglomerarea zilei de sâmbătă. Un amestec de lumini, zgomot de cărucioare și muzică ambientală difuzată în surdină. În timp ce Mirela dispăruse printre rafturile cu haine, hotărâtă să-și înnoiască garderoba, m-am retras spre zona caselor. Încercam să găsesc un automat de cafea când am dat față în față cu comisarul mai în vârstă care mă vizitase acasă în legătură cu dispariția Carmillei. Părea aproape stingherit, cu o pungă de cumpărături într-o mână și o cutie de carton în cealaltă.

— Vă salut cu respect, domnule profesor... Mă scuzați, nu credeam să vă întâlnesc aici. Voiam oricum să vă caut luni, la facultate, ca să ne cerem scuze oficial pentru deranjul din zilele trecute. Cazul e închis.

— Închis? am îngăimat, strângând mai tare mânerul metalic al căruciorului.

— Da. Am primit un raport de la colegii din Argeș ieri după-masă. Alarma a fost falsă, domnule profesor. Femeia... mă rog, suspecta noastră, Carmilla, a fost găsită leșinată în livada mănăstirii, sub o căpiță de fân. Probabil o cădere de calciu sau epuizare fizică. Medicii de la ambulanță au stabilizat-o pe loc. Acum e bine-mersi, posibil să se fi întors în muzeu. Ne cerem scuze pentru suspiciuni. O zi de sâmbătă frumoasă vă doresc!

S-a întors rapid și s-a pierdut în mulțimea de la casele de marcat, lăsându-mă în mijlocul culoarului, nemișcat. Cuvintele lui loveau în mintea mea ca niște ciocane: leșinată în livada mănăstirii... sub o căpiță de fân... bine-mersi la muzeu. Am pornit spre raionul cu îmbrăcăminte când perdeaua grea de la o cabină de probă s-a dat la o parte. Mirela a ieșit zâmbitoare, purtând o rochie nouă, lungă, de un verde întunecat. S-a răsucit în fața oglinzii, căutându-mă cu privirea.

— Milu! Cum îmi stă?...

M-am uitat la ea, la rochia ei verde care părea să împrumute ceva din prospețimea livezilor de munte, și am înghițit în sec.

— Îți stă minunat, am spus, forțând un zâmbet. Ce-ar fi să lăsăm Rubiconul și să trecem Argeșul? Hai să facem o plimbare până la mănăstire acum, cât e sâmbătă și drumul e liber.

Mirela a clipit surprinsă, apoi a zâmbit larg, lăsând rochia să cadă la loc pe umeraș.

— La Argeș? Chiar acum? Ești imprevizibil azi, profesore. Îmi place.



Drumul pe autostradă a curs într-o tăcere ciudată, mascată doar de muzica de la radio. O priveam cu coada ochiului: mișcările ei, felul în care își trecea degetele prin păr, o făceau minunată. Când am ajuns la Curtea de Argeș, soarele sâmbetei începuse deja să coboare, lungind umbrele turnurilor peste curtea interioară. Mirela a intrat prima în curtea mănăstirii, fascinată de arhitectură, dar la un moment dat s-a oprit și a scos un țipăt scurt.

De sub bolta arcuită a clopotniței s-a auzit un alt țipăt. Era al unei călugărițe care a început să alerge spre Mirela. S-au luat în brațe, învârtindu-se una în jurul celeilalte. Mirela s-a întors spre mine, cu o privire în care bucuria și uluiala erau pe primul loc:

— Zina, ce e cu tine aici? Unde e Jan, unde sunt fetițele? 

— E mult de povestit, draga mea.

— Milu, ea e Zina! Am copilărit împreună și am fost colege până la terminarea liceului.

Apoi, întorcându-se spre Zina:

— El e Milutin, colegul și iubitul meu.

Zina a făcut ochii mari, privind-o insistent.

— Da, da, iubitul meu! M-am despărțit de respectivul. Milu, tu poți să vizitezi muzeul. Noi rămânem aici, în curte, să respirăm aerul ăsta și să aflu de la Zina cum de a ajuns aici.

Am lăsat-o acolo, sub cerul de septembrie, și am pășit în penumbra răcoroasă a muzeului. În interior mai erau trei-patru persoane, iar eu m-am îndreptat către vitrina cu pisania. Vitrina nu fusese schimbată. Pe tabloul explicativ scria: „Lespedea de la intrarea în vechea biserică a mănăstirii. Inscripția de pe ea s-a șters după alunecarea de teren din 1932.”

— Ați revenit, profesore, a șoptit cineva în spatele meu, iar eu cunoșteam acea voce ca pe propriul suflet.

— Carmilla!... — am privit în jur, eram aproape singuri. 

— Spune-mi că nu visez. Spune-mi că ești tu, spune-mi că am visat totul, spune-mi ceva, că încep să mă urc pe ziduri!

— Știi aproape tot, iubitul meu, dragule drag. Magul te-a pus la curent. Dar Abramelin nu este ceea ce spune el că este. Nu este un însoțitor programat să limiteze efectele privirii în organismele pe care le adopt. El a fost cel care mi-a distrus corpul în Siberia. Acela a fost scopul lui dintotdeauna. Programatorii lui se tem că, odată ce ne-am recupera trupurile, eu și echipa mea vom deveni o forță egală sau mai puternică decât a lor.

A tăcut o clipă, privind spre fereastră, unde, în curte, Mirela și Zina se plimbau și discutau printre straturile de flori.

— Dar eu... eu am câștigat, a continuat Carmilla, iar pe buzele ei a apărut un zâmbet de o blândețe dureroasă. Viața e mereu învingătoare, chiar și în fața nemuririi, prin sentimente. Le-am descoperit odată cu dragostea pentru tine, dragul meu drag.

— Și acum? Ce se va întâmpla acum?

— Acum rămân aici, la mănăstire. Dar poate că și în altă parte. Vreau să îndrept măcar puțin din răul pe care l-am făcut. Iar tu... tu întoarce-te afară. Du-te la ea. Iubește-o pe Mirela exact așa cum m-ai iubit pe mine, pentru că în fiecare atingere a ei te va ajunge dragostea mea.

S-a retras în umbra arcadelor, lăsând cuvintele să plutească în aerul închis al muzeului. În ușă apăruse maica Tudora.



Seara s-a lăsat încet peste autostradă, iar farurile mașinilor din sens opus ne tăiau fețele în reflexii scurte. Lângă mine, Mirela adormise cu capul sprijinit de geam. O priveam și, pentru prima dată, eram uluit de cât de mult începuse să însemne pentru mine. Liniștea din apartament ne-a primit ca o capcană caldă.

— Nu știam că ești capabil de asemenea surprize. Milu, te iubesc, te iubesc, te iubesc...

A fugit direct în baie, de unde imediat a început să se audă zgomotul dușului. După ce am pus cumpărăturile în frigider și plasele cu lucrurile Mirelei în șifonier, m-am trântit în fotoliu și am așteptat să iasă ea pentru a intra eu. A venit în dormitor cu părul ud, strâns într-o sacoșă de prosop, mirosind a șampon de liliac. După ce a tras pe ea treningul cumpărat de dimineață s-a aplecat peste mine, și pe lângă sărut, mi-a strecurat și un: „E liber, du-te! Voi pregăti ceva de mâncare.”



Dușul a fost prelung. Curgerea apei calde îmi reașeza gândurile: eram în apartamentul meu, aveam lângă mine femeia pe care o iubeam, iar toate prin câte trecusem se spărgeau sub cavalcada stropilor care spălau, odată cu pielea, și pânza unor închipuiri stranii. Am ieșit din baie cu o foame de lup. În bucătărie mirosea a friptură din piept de pui.

— Taie și tu pâinea, iubitule, dragule drag. Pornise televizorul din bucătărie și, în timp ce puneam feliile în coș, am auzit clară și distinctă vocea Andreei Esca:

„...descoperire arheologică fără precedent în Federația Rusă, care pare să dea peste cap toate teoriile istorice actuale. În regiunea Kemerovo din Siberia, în interiorul unui lac secat de lângă mina de cărbune de la Tisul, o echipă de cercetători a  scos la suprafață douăsprezece sarcofage de marmură cioplită, identice cu cel descoperit în 1969. Autoritățile locale au instituit carantină militară în întreaga zonă, după ce primele rapoarte confirmă că în interiorul sicrielor se află ființe conservate într-un lichid necunoscut...”







Singureni



Printre primele lucruri pe care le fac dimineața este să aprind televizorul. Cu două cești de cafea în mână, Mirela s-a apropiat:

— Ai dormit bine, te-ai trezit bine... servește cafeaua.

I-am mulțumit, clipind des și aplecând capul. S-a așezat lângă mine, pe marginea patului. Am remarcat distincția naturală cu care ducea la gură ceașca: o ținea deasupra farfurioarei cu trei degete, cu cel mic depărtat ușor, într-un gest de o eleganță înnăscută.

— Pentru azi mai ai vreo surpriză? a întrebat ea, privindu-mă cu un ușor zâmbet à la Gioconda. Nu ți-am spus că Zina, colega mea, a suferit o tragedie? Un accident în care și-au pierdut viața soțul și fetițele lor. Nu știam. După ce a născut, drumurile noastre s-au despărțit. Au fost la nunta mea cu „respectivul”. Ei s-au mutat apoi în Târgu Jiu și n-am mai ținut legătura...

— Dar nu-mi spui unde mai mergem azi? a schimbat ea brusc subiectul.

— Ai tu vreo idee?

— Eu zic ca până la prânz să ne pregătim pentru cursurile de mâine. Am de verificat câteva notițe și de finalizat o recenzie pentru revista Universitaria. O să folosesc unul dintre calculatoarele tale. Sunt convinsă că și tu ai de lucru pentru cursurile de mâine din amfiteatru. Apoi pregătesc ceva rapid pentru prânz, iar spre seară te invit la o cină și un dans în pădurea Singureni.

— Sună bine. Chiar voiam să-ți spun că mai am de lucru la baza de date privind recunoașterea textelor olografe vechi. Apoi voi fi al tău și numai al tău, în veacul vecilor... Pădurea Singureni? Există așa ceva?

— Da, dragule drag! Este, deci există!

 



Orele au început să curgă una după alta. Îi aranjasem Mirelei un colț de lucru retras în camera de zi, pentru a nu ne deranja reciproc. În timp ce îi instalam calculatorul pe masă și îi potriveam fotoliul, am observat-o puțin abătută.

— Ești bine, Mirela?

— E în regulă, a răspuns ea, deși vocea îi tremura ușor. Mi-am amintit doar că toate lucrurile mele au rămas la respectivul. Ne-am certat cumplit înainte de a pleca. Își adusese aminte că exist... Acum sunt aici, cu tine, și parcă sunt alta. Îmi e greu să realizez cât de mult m-am schimbat într-un timp atât de scurt. Știi, Milu, m-am apropiat de tine ca femeie... ca una care fusese neglijată prea mult timp și care dorea, într-un fel, să se răzbune. N-am crezut nicio secundă că mă voi îndrăgosti atât de mult. Când am trântit ușa în urma mea, am realizat că lumina mea vine de la tine. Te iubesc, Milu! Te iubesc din tot sufletul și te rog să nu mă dezamăgești.



Am strâns-o puternic în brațe. O îmbrățișare, atunci când sufletul o cere, ține loc de un milion de cuvinte.

 



Pe la ora șase seara, am pornit spre Giurgiu, lăsând în urmă orașul pentru liniștea din inima pădurii Singureni. Grădina și aleile domeniului Singureni Manor ne-au primit cu un aer răcoros de mijloc de octombrie, cu miros de frunze ruginii și lemn ars în șemineele exterioare. Printre copaci, umbrele discrete ale cerbilor care treceau agale dădeau locului un aer aproape ireal. Mirela era radiantă în rochia verde pe care o cumpărase cu o zi în urmă, iar eleganța cu care ținea paharul de aperitiv pe terasa de la Paul's Lodge mi-a amintit instantaneu de gestul din zori, cu ceașca de cafea. Cina din acea seară a fost perfectă: frigărui fine de curcan flambate, vin alb Chardonnay de Murfatlar și discuții lejere, lăsând definitiv în calculatoare lucrările de peste zi. Când din sistemul de sonorizare al salonului a început să curgă un blues lent, am luat-o de mână și am condus-o în mijlocul spațiului deschis dintre mese. S-a lipit de mine natural, conjugând pe verticală toate dorințele orizontale. Preț de câteva piese, i-am sorbit parfumul în ritmul pașilor perfect sincronizați. Era prima dată când ieșeam la un local și tot prima când dansam sub priviri de care nu ne mai ascundeam.

— A fost minunat, Milu, a șoptit ea, așezându-și o șuviță rebelă după ureche. Îmi doream de atât de mult timp să fiu... pur și simplu cu tine. Numai cu tine.

I-am răspuns printr-o strângere ușoară de mână și am ghidat-o încet dincolo de foaierul elegant al conacului, urcând scările din lemn masiv spre camera noastră boutique. Când am deschis ușa, ne-a întâmpinat atmosfera caldă, inundată de lumina discretă a veiozelor și de parfumul subtil, curat, al lenjeriilor fine. Mobilierul și liniștea deplină de afară creau iluzia că lumea întreagă dispăruse, lăsându-ne doar pe noi doi.





Ne-am trezit pe la șase, iar după ce ne-am băut cafeaua la bar și am mâncat câte un croasant, am intrat în mașină și am pornit spre București. Era încă întuneric; un aer jilav de mijloc de octombrie înghițea farurile. În oglinda retrovizoare, am văzut cum o mașină se apropie vertiginos, cu faza lungă aprinsă. N-am apucat să fac niciun gest. O lovitură violentă din spate ne-a proiectat în decor. Ca într-un film cu încetinitorul, am văzut cum parbrizul crapă, apoi explodează în mii de cioburi. Prin golul ușii smulse din balamale, am privit cum trupul Mirelei este aruncat în iarba de pe margine. Din spate, silueta unui jeep a demarat în trombă, pierzându-se în depărtare. În clipa următoare, o durere cumplită mi-a tăiat respirația, iar stele roșii pe un fundal negru mi s-au așezat peste ochi.

 



— Ești norocos, profesore. Altului în locul tău i se cânta „Aleluia” și juca table cu Sfântul Petru.

— Abramelin! Unde, sarea mării, suntem? Ce s-a întâmplat?... Mirela?! Unde e Mirela?...

— Stai tranquilo, puișor. Mirela e bine, are doar câteva contuzii.

— Unde suntem?

— Unde v-a trimis respectivul. Apropo, de ce-i ziceți „respectivul”?

— E ceva din Caragiale. Pamplon. Caută prin memoria ta.

— Ascultă, profesore, că avem timp limitat. Am rezolvat eu totul cu externarea, trebuie să bem dintr-un alt vin. S-au întâmplat multe. Am să ți le spun pe parcurs.

— Tu nu ești în toate mințile. Nu pot merge nicăieri. Am cursuri, o am pe Mirela, le am pe ale mele. Tu le ai pe ale tale. Mai ești și mincinos pe deasupra: m-ai purtat prin tot felul de întâmplări ca să mă minți ca pe ultimul om. Tu ai distrus corpul Carmillei.

— Dacă nu mergi cu mine, o vei pierde și pe Carmilla, și pe Mirela, și pe mine, și totul.

— Nu zău!?... Le trimiți în neant?... Trimite-mă și pe mine. Rămâi cu un pahar de vin în plus.

— Credeam că ești profesor universitar. Unul cu capul pe umeri, dar văd că ai rămas cu ceva sechele pe creier de la accident. Înțelege că nu am timp de glume. O echipă de doisprezece fizicieni cu puteri distructive își caută mentorul.

Simțeam în vocea lui o teamă, deși știam că pentru un executant teama e doar un cuvânt. Nu avusesem frați, surori, rude în general. Părinții mei au murit ca porumbeii: când mama s-a stins, tata i-a supraviețuit doar trei zile după înmormântare. Aveam aproape optsprezece ani și a trebuit să mă descurc singur. M-am dedicat studiilor și carierei. La 33 de ani eram profesor universitar cu doctorat în informatică, având ca teză analiza structurală și recunoașterea automată a tiparelor în manuscrise istorice.

Trăisem aproape singur peste 15 ani. Nu aveam pe cine să pierd decât pe Mirela. Carmilla era „pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci”. Iar de mag și de tot, Dumnezeu cu mila.

— Magule, știi ceva? Ziceai de mine și de Sfântul Petru că trebuia să jucăm table. La o partidă a sfântului cu Dumnezeu, Cel de Sus mai avea de scos cinci piese, toate la șase, iar Sfântul Petru doar două la unu. Și dă cu zarul Dumnezeu, care practic nu mai avea nicio șansă: cât crezi că a dat? Șapte-șapte. Și Sfântul Petru a spart cutia. Dacă te mai ții de minuni, o să-ți dau cu călimara-n cap. Merg cu tine cu o condiție: să văd ce face Mirela.

— Ți-am spus că e bine. O s-o vezi când trecem prin dreptul salonului ei.

Mi-a pus pe marginea patului un rând de haine.M-am îmbrăcat în tăcere, simțind cum fiecare mișcare îmi testează limitele fizice. Hainele mi se potriveau la fix, un alt mic detaliu straniu pe care am preferat să-l trec sub tăcere, înghițindu-mi întrebările. Abramelin mă aștepta cu mâinile în buzunare, sprijinit de tocul ușii, privind spre coridorul lung, alb și rece.

— Hai, profesore, a mormăit el nerăbdător când am făcut primii pași nesiguri pe linoleum.

Am ieșit pe hol. Simțeam în nări mirosul de dezinfectant și medicamente. Am mers câțiva metri, trecând pe lângă saloane cu geamuri matisate, din care răzbăteau gemete înăbușite sau sunetul monoton al unui televizor dat pe posturile de știri ale amiezii. În dreptul salonului 12, Abramelin a încetinit pasul, făcându-mi semn discret cu bărbia. Ochiul de geam al ușii lăsa să se vadă interiorul rezervei. Pe pat, cu o fașă subțire în jurul capului, era Mirela. Dormea. Fața îi era palidă, dar liniștită, iar respirația îi ridica pieptul într-un ritm regulat. Pe noptieră, o sticlă cu apă și un măr roșu erau și ele semne de viață reală din decor. Era acolo, fragilă, dar întreagă.

— Ți-am spus eu, a șoptit magul, aproape imperceptibil. Doar câteva contuzii și o sperietură zdravănă. Mâine i se va face externarea. Las-o să se odihnească. De acum, siguranța ei depinde doar de noi. Hai, mașina ne așteaptă la ieșirea de serviciu.

Am ajuns la porțile mănăstirii când amurgul începea să înghită ultimele pete de lumină de pe zidurile de piatră.

— Profesore, a șoptit el cu buzele crispate, trebuie să faci ceva ce n-ai mai făcut niciodată până acum: trebuie să o chemi pe Carmilla. Știi foarte bine că pentru mine n-ar veni; pentru ea, doar sângele tău este o poartă de acces.

Nu i-am răspuns. Am pășit pe iarba jilavă, cu ochii închiși, mușcându-mi puternic buza inferioară până am simțit gustul puțin sărat al sângelui. Am chemat în minte numele ei. Când am redeschis ochii, ea era acolo, la capătul rândului de pomi, învăluită în umbra albăstruie a serii, cu aceeași privire cu care îmi petrecuse plecarea din muzeu. Abramelin a înaintat, dar s-a oprit la o oarecare distanță. Carmilla l-a privit direct, iar aerul din jurul ei a început să vibreze ușor.

— Ce vrei, însoțitorule?

— În laboratoarele din Siberia, rușii au forțat sigiliile sarcofagelor. Savanții lor au reușit să trezească toată echipa ta.

Ochii Carmillei au rămas impasibili. S-a întors spre mine și m-a atins cu mâna pe obraz, de parcă ar fi vrut să alunge toate slăbiciunile trupului meu omenesc. Și atunci, parcă toată tristețea și bucuria lumii au coborât peste mine deodată.

— Știu, însoțitorule. Fă-ți datoria. Având propriile corpuri pentru lumea asta nouă, ei pot fi ori diavoli, ori îngeri. De ce ai venit la mine? Vremea mea a trecut.

— Ai fost șefa lor. Ai condus revolta împotriva Consiliului Suprem. Vreau să-ți spun că programatorii și Consiliul și-au revizuit unele hotărâri luate atunci. Au realizat că această lume nouă se va distruge din cauza unor decizii greșite pe care le va lua. Știi și tu că, atunci când te-am urmărit în viitor, am găsit o lume dispersată și arsă. Consiliul ar vrea să-ți folosești abilitățile și să salvați această civilizație.

— Ți-am mai spus. Vremea mea a trecut.

— Dacă nu vrei să te implici, lumea asta va dispărea. E suficient ca unul dintre fizicienii tăi să vrea să se joace de-a Dumnezeu și totul va arde. Și tu vei fi vinovată. Tu i-ai adus aici. La începutul acestei lumi au pus umărul mulți dintre supraviețuitorii de după glaciațiune; au fost zeii lor. Tu ce ai fost sau ce ești? O călugăriță pocăită care crede că păzitul pietrelor dintr-un muzeu o poate spăla de păcate? Spuneai că ai descoperit dragostea. Unde e?

Am tresărit cu gândul la Mirela.

— Magule, a spus Carmilla, întorcându-și încet privirea spre Abramelin, adu-i aici. Ești priceput la făcut noduri temporare în jurul celor pe care îi însoțești. Adu-i pe toți. O să așteptăm aici, în livadă.

Abramelin a dat scurt din cap, semn că înțelesese. N-a mai zis nimic, dar i-am văzut umerii lăsându-se în jos, ca și cum i s-ar fi pus pe ei o stâncă.

În secunda următoare, totul a încremenit pentru ca să izbucnească apoi într-un vârtej ce antrena cu el frunze, ramuri, iarbă, tot ce era în jur. Din aerul rece al nopții, douăsprezece ființe cu trăsături perfecte, șase femei și șase bărbați, s-au așezat în jurul Carmillei.

Abramelin a pus în mijloc un glob ce emana o lumină slabă, suficientă cât să se vadă între ei.

— Ați ieșit la suprafață, dragii mei, a început ea cu voce calmă, trecând pe rând prin dreptul fiecăruia. Aveți în față o lume nouă, una apărută după ce ghețarii s-au topit. Natura ne-a luat-o înainte și a repopulat pământul cu ființe asemănătoare nouă. Când ne-am conservat trupurile, credeam că vom avea nevoie de ele pentru supraviețuirea rasei noastre. V-am întrebat atunci pe fiecare dacă vreți să vă alăturați Consiliului și să deveniți una cu el, sau să mă urmați în viziunile mele. Ați fost de acord că fiecare ființă vie are dreptul la propria libertate.

Mă uitam la Carmilla, la tânăra de o frumusețe înfiorătoare, cea care trăise cu mine în căpița de fân trei nopți de dragoste de nedescris. Era acum statuară, un lider învăluit de lumină. Era și forță, dar și fragilitate.

— Iată-vă aici! Eu v-am adus, eu sunt răspunzătoare de destinul vostru. Oamenii aceștia au reușit să dezlege taina conservării noastre. Sunt la un nivel tehnologic suficient de avansat, dar trăiesc într-o societate blocată în lăcomie, condusă de politicieni absurzi și de interese meschine. Sunt gata să se bage singuri într-un război global pentru resurse pe care oricum le irosesc. Poluează totul și inventează tehnologii pe care nu au mintea să le controleze. Civilizația asta e ca un tren care gonește orbește spre prăpastie.

S-a oprit un moment, lăsând cuvintele să se aștearnă peste fețele lor.

— Dar au și ceva ce noi n-am cunoscut: au sentimente. Noi ne-am blocat între contradicții, între cald și rece, între bine și rău. Ei le combină într-un fel aparte. Unul pe care îl veți descoperi și voi. Și odată cu el, veți redescoperi motorul vieții lor: dragostea. V-am chemat aici să vă dau o ultimă direcție: mergeți în lumea lor, intrați în rețelele lor de date, în laboratoare, în marile centre de decizie economică și politică. Deveniți o frână nevăzută. Blocați-le deciziile aberante, sabotați-le pornirile distructive și ghidați-le subtil tehnologia spre supraviețuire, nu spre distrugere. Faceți-i să creadă în idealul pentru care noi am luptat: o lume liberă în care fiecare să aibă locul lui. Mergeți.

Siluetele celor douăsprezece ființe au dat scurt din cap și, după ce s-au îmbrățișat cu toții, au început să se strecoare printre pomi, pierzându-se în noapte.

Abramelin m-a bătut ușor pe umăr și, fără să spună un cuvânt, s-a îndepărtat și el.

Rămăsesem cam cum eram de o bună bucată de vreme: căzut din lună. Nu puteam să-mi revin, când am simțit cum mâna Carmillei o prinde pe a mea.

— Iubitule, dragul meu drag, te-am reținut pentru o destăinuire. Fata Mariei Tomay și a lui Radu Negru Vodă, cea care e în trupul acesta și al cărei sânge curge și prin venele tale, cere dreptul la propria ei existență. Eu voi pleca în fața Consiliului pentru a-mi justifica alegerile, dar o parte din mine va rămâne aici, în preajma ta. Iubirea Mirelei este, de fapt, iubirea mea, dragul meu drag. Să nu uiți: voi fi lângă tine mereu.

 



Simțeam cum mâna ei mă strânge din ce în ce mai tare. Am deschis brusc ochii și am văzut-o pe Mirela făcând gesturi disperate spre ușă, de unde o asistentă și un doctor s-au repezit imediat asupra mea.

— S-a trezit! S-a trezit!... Și-a revenit din comă!... Milu!... Milu, iubitule, dragul meu drag...







AȘTEAMĂTUL





Piatra



 A venit deodată, ca un pumn în stomac. Un fel de teamă, de premoniție a ceva rău s-a instalat acolo. Tata avea un cuvânt pentru o asemenea stare: așteamăt. Era un regionalism care definea neliniștea ce cuprinde o ființă atunci când este singură spre seară, departe de casă și de orice așezare omenească, iar totul în jur se scaldă între clar și neclar, între așteptare și teama de neprevăzut. Exact asta căzuse peste mine. 



Făcusem cu ceva vreme în urmă un grătar pe malul Proviței și, când m-am aplecat să mă spăl pe mâini, am văzut în nisipul apei o piatră cu o formă atât de complicată încât, la prima vedere, am crezut că este piesa unui motor. Era neagră, perfect circulară, de mărimea unei mici cutii de Nivea, cu o gaură în centru cât să treci prin ea un creion și marginile zimțate ca ale unei monede. Avea pe ambele fețe zgâriat ceva ce păreau a fi literele unui alfabet necunoscut. Am ridicat-o și, atunci, apa — cu o adâncime de puteai să o treci în ghete — a început să se încrețească în sens invers direcției de curgere într-un mod straniu, de parcă trecea peste suprafața ei un vertij. S-a oprit dintr-odată când m-am întors spre Doru și Jan, care mă așteptau întinși în șezlonguri, cu sticlele de bere în mână.

— Priviți și voi ce am găsit în apă! 

— O fi inelul lui Sauron, a glumit Mirela, care se ducea cu o mână de vreascuri spre foc. 

— Acela era mai mic și de aur, a adăugat și Zina, în timp ce tăia legumele pentru salată. Cred că a început să bată vântul pe vale. Merg să iau ceva mai gros. 



— Măi, dar asta e chiar piatră? a exclamat Jan, apropiind-o de ochelari. Suferea de miopie și purta ochelari cu un număr record de dioptrii. Pare turnată într-un atelier de bijuterii. Semnele astea seamănă al naiba de mult cu cele de pe tăblițele de la Tărtăria, numai că acelea sunt de lut și nu au o formă atât de perfectă. A studiat-o câteva secunde, apoi a ridicat din umeri și mi-a dat-o înapoi.

— Oricum, e ciudată rău. Nu deslușesc eu prea bine, dar cine știe, poate o arăți vreunui muzeograf sau vreunui cunoscător de scrieri paleografice, a mai adăugat el, întinzând mâna după sticla de bere.

— Cred că știu eu pe cineva, a zis Mirela. E profesor la Universitatea mea.

— Când ai cumpărat-o și nu ne-ai spus și nouă? a izbucnit în râs Jan. Și apoi noi toți.



Piatra am pus-o în torpedoul mașinii. Am început să vorbim despre fotbal, despre politică, despre nunta la care Doru și Mirela erau personaje principale. Mirela era sora mea, era profesor universitar de câteva luni și făcea acum pasul cel mare — pas pe care eu nu-l vedeam mare nici cu telescopul James Webb. Doru era prietenul meu, dar avea un temperament dificil. Sub fizionomia unui bărbat bine se ascundea o fire oscilantă, superficială și înclinată spre plăcere — un spirit petrecăreț, atras de mirajul nopților pierdute, al paharelor golite, zic eu cam repede. I-am spus asta Mirelei, dar ea parcă era oarbă. Nimeni nu aude alarma când muzica din capul lui e prea frumoasă.

Am ajuns acasă târziu. Viața are prostul obicei să te înghită cu tot felul de probleme, mai ales când profesia ta se măsoară în termene de judecată, dosare de partaj și clienți pretențioși. Sfârșitul de săptămână în afara Bucureștiului venise cum nu se poate mai bine. Între nunta Mirelei cu Doru și planurile lui Jan cu Zina, încercam să-mi văd de propria viață.



















Raluca



Graba asta afurisită! Sediul firmei noastre era în Clădirea de sticlă de lângă Tribunal, pe Bulevardul Unirii. Alergam pe holuri cu ochii în telefon, verificând ora. Mai aveam câteva minute până la interviurile pentru stagiari. Am virat strâns la colțul dinspre lifturi și... BUM! Văzusem scena asta în cel puțin o sută de filme. M-am izbit frontal de o fată. Impactul a fost atât de violent, încât dosarul pe care îl ținea în brațe a explodat, pur și simplu, într-o ploaie de foi. În încercarea disperată de a-și menține echilibrul, mi s-a agățat de haină, iar cafeaua mea s-a revărsat generos, direct pe bluza ei.

— Păzea că pică! am îngăimat eu, prinzând-o de talie ca să nu cadă. Am privit-o în timp ce încercam să-i restabilesc echilibrul. Avea privirea plină de draci, părul lung și negru, ca și ochii din care începuseră să sară scântei. S-a uitat la bluza ei pătată.

— Ești incredibil! a bufnit, dându-mi mâinile la o parte cu furie. Uită-te ce ai făcut! Zici că am fost atacată de un mops cu probleme digestive!

— Îmi cer scuze! Am fost cam stângaci, deși scriu cu dreapta, am încercat o cale de conciliere. Permite-mi să...

— Nici să nu te gândești! a tăiat calea batistei mele, privindu-mă ca pe un infractor prins în flagrant. Dacă te mai apropii cu cârpa aia, te acuz de distrugere de probe. Uită-te la foile mele! Sunt îmbibate cu surogatul tău! Doamne, și bluza... ce mă fac eu acum?

M-am aplecat și am început să adun foile, vrăjit de mișcările ei. Era furioasă, dar furia o făcea superbă.

— Hai, nu fi supărată, am spus, ridicându-mă și întinzându-i teancul de foi jerpelite, încercând cel mai fermecător zâmbet din dotare. Hainele se spală, foile se printează din nou... dar o întâlnire atât de electrizantă cu o fată așa ca tine? Asta se întâmplă rar în viață. Îmi lași numărul ca să-ți plătesc curățătoria? Sau o cină în compensație?

S-a uitat la mine de sus, complet imună la tehnica mea de agățat, deși am zărit preț de o secundă o mică sclipire de surpriză în ochii ei. Mi-a smuls foile din mână, le-a îndreptat cu o mișcare bruscă și s-a întors pe toc, plecând grăbită spre toalete. În timp ce se îndepărta, i-am strigat peste umăr:

— Aș vrea să te mai văd!

S-a oprit o clipă ca să-mi arunce printre dinți:

— Și eu aș vrea să te mai văd... într-o cușcă!

Am rămas câteva secunde nemișcat, privind-o cum dispare după primul colț. „Într-o cușcă, auzi la ea...”, am mormăit, simțind cum mi se lățește pe față un zâmbet de bampoc. Mi-am scuturat pantalonii, m-am uitat în telefon din nou și am realizat că eram deja în întârziere.



În fața biroului din incinta clădirii așteptau doi băieți și o fată.

— Avem trei candidați? am întrebat-o pe Sofia, secretara noastră, în drum spre birou. Jan a venit?

— Nu! Și nici nu vine. A telefonat că e la maternitate. Soția i-a născut azi-noapte două fetițe, gemene. Și avem patru candidați, domnule. Doi băieți și două fete. Au reparat băieții espressorul, vreți o cafea?

— Da! Chiar, te rog... Să vină primul, am zis, și am intrat în birou.

Băieții și fata pe care îi văzusem la ușă au intrat primii. Apoi... a intrat ea. Încrezătoare, cu un zâmbet larg pe buze, a încremenit când a dat cu ochii de mine. Am văzut cum i se prăbușește toată siguranța de sine.

— Tu?!... Dumneavoastră?! a scăpat ea, cu o voce care a trecut rapid de la șoc la indignare.

Mi-am pus o mână sub bărbie, simțind cum un val de satisfacție și amuzament mă inundă. Soarta avea un umor mult mai complex decât al meu.

— Ehee, domnișoara Raluca Dimancea. Vă rog, luați loc. Văd că ați adus și documente... par să fi trecut printr-un laborator de „filtrare”.

S-a așezat pe scaun de parcă s-ar fi pus pe cărbuni încinși. Își curățase bluza, dar pata era tot acolo, martora ciocnirii noastre. Furia o făcea să tremure ușor.

— Asta este o capcană, a spus printre dinți, privindu-mă de parcă voia să mă trimită direct la Haga pentru crime împotriva stagiarilor. Dacă știam că mopsul cu probleme digestive de pe hol este chiar avocatul coordonator, preferam să-mi fac stagiatura la notar!

— Ei, haide, nu fi atât de radicală. Acum o oră voiai să mă vezi într-o cușcă. Ei bine... felicitări! Tocmai ai intrat în ea. Acesta este biroul meu. Iar dacă iei postul, o să mă vezi închis aici opt, sau poate zece ore pe zi.

A înghițit în sec. Am văzut cum calcula rapid opțiunile: mândria ei versus postul de stagiar la o firmă din Barou. Și-a îndreptat spatele, și-a ridicat bărbia și m-a privit cu o inflexibilitate comică:

— Domnule, dacă dumneavoastră vreți să mă picați pentru că v-am trimis la colivie, aveți tot dreptul. Dar dacă vreți să mă angajați, căutați să nu ne mai lovim unul de altul, iar dacă se va mai întâmpla vă trebuie o armată de avocați să vă apere.

Am privit-o câteva clipe, simulând detașarea. Trecerea bruscă de la impulsivitatea de pe hol la acest „dumneavoastră” rostit printre dinți era ceva calculat.

— Să înțeleg că amenințarea subtilă a partenerului coordonator este noul trend în manualele de resurse umane? Îndrăzneață tactică. Totuși, înainte de a stabili cine pe cine va apăra în instanță, aș dori să văd dacă stăpânești instrumentele muncii. Dosarul spune că ai note excelente. Să facem un mic test de stres juridic. Și-a îndreptat spatele, clipind rar.

— Vă stau la dispoziție.

— Ai notă maximă la Drept Civil și un eseu destul de... agresiv despre partajul bunurilor comune. Spune-mi, dacă un client vine la tine și afirmă că vrea să divorțeze pentru că soția i-a tăiat colecția de cravate cu foarfeca de croitorie, care este primul lucru pe care îl faci?

— Îi recomand un croitor bun și un terapeut și mai bun. Iar din punct de vedere juridic, introduc o cerere de asigurare de dovezi pentru restul garderobei. Un bărbat în costum, dar fără cravată, este doar un om trist care a întârziat la o nuntă. Un bărbat fără pantaloni, în schimb, este un dosar penal în devenire.



Am pufnit în râs, de data asta fără să mă mai ascund în spatele măștii de avocat solemn. Fata asta chiar avea sânge în vene. Vă chem pe toți martori că i-am dat postul nu pentru că îmi plăcea de ea la nebunie.



































Lungul drum al inimii spre fapte



Primele două zile cu Raluca la birou au fost de acomodare. Își luase rolul în serios și se străduia să nu facă nici cea mai mică greșeală. A treia zi, m-am aplecat peste biroul ei să-i arăt o eroare într-o citație și cu mâna i-am îndreptat o șuviță de păr ce îi atârna peste obraz. S-a tras înapoi atât de brusc, încât, în prima clipă, am crezut că se va răsturna cu scaunul.

— Să știi... știți că vă aud excelent și de la doi metri distanță, mi-a retezat-o, ridicându-și bărbia, ofensată.

— Iartă-mă!... Te rog, scuză-mă! N-am vrut... n-am intenționat să... îți fac rău. Eram siderat. Făcusem un gest necontrolat.

— Iartă-mă!  Dacă ești convinsă că doi metri e o distanță de siguranță pentru tine, o voi respecta de acum înainte.

S-a blocat o secundă. A căutat în jur, fâstâcită ca o fetiță prinsă cu mâna în crema de prăjituri.

— Nu... N-am...

Dar eu mă întorsesem deja cu spatele și ieșeam din birou, făcându-mă că nu aud.



Vineri dimineața, ușa biroului s-a deschis cu o explozie de energie pozitivă. Era Jan. Arăta ca un om care pierduse trei zile pe holul maternității, dar care tocmai câștigase premiul cel mare. Într-o mână balansa o cutie uriașă de prăjituri, iar sub braț strângea două sticle de șampanie.

— Domnilor și doamnelor, s-a strigat strigarea! a tunat Jan, cu ochelarii lui cu dioptrii record. Tatăl de gemene a intrat în clădire! Opriți termenele, suspendați procesele, astăzi avem un dosar greu: degustare de ecleruri și spargerea bulelor din sticlele astea!

N-am apucat să mă ridic de pe scaun, că în spatele lui a apărut și Doru. El nu venea niciodată undeva fără să pluseze. Ținea în mâini alte două sticle de șampanie.

— Gemene, Jane, gemene! Cred că le-ai reținut loc la Clubul de tenis, să joace la dublu. Să ne trăiești, bătrâne! a mai zis el, aruncând o privire admirativă Ralucăi, care tocmai ieșise din micuțul ei birou, atrasă de vacarm. Tu ești noua achiziție a Baroului? Sper că nu o să te sperie prietenii mei. Dacă o fac, apelează numărul meu de urgență.

Știți figurile alea pe care le fac boxerii înainte ca arbitrul să zică „box”? Ei bine, Raluca a făcut o figură la care Doru, surprins, a ridicat mâna deasupra capului în semn de pace.

— Nu mă sperie, domnule... ar mai fi continuat ea, dar am intervenit:

— Sofia, menționează în jurnalul tău de secretară că nașterea de gemeni în acest birou suspendă activitatea pe durata întregii zile de muncă. Să-ți trăiască fetițele și mama lor, și tu, și noi, și La mulți ani!

Sofia scosese deja din arsenalul ei paharele de protocol și farfuriile cu trei tipuri de sărățele pe care le adusese special pentru eveniment. În zece minute, biroul devenise cel mai vesel loc din clădire. S-a băut, s-a râs, iar Jan ne-a povestit cum o să învețe el să schimbe scutece în tandem cu Zina.

În tot acest timp, am observat cum Raluca mă privea cu atenție, dar când încerca să se apropie de mine, luam distanță. Era tăcută; dacă râdea, o făcea forțat. Îi simțeam stinghereala, dar încercam să-mi țin promisiunea.

Timpul a zburat, sticlele s-au golit, prăjiturile au dispărut, iar atmosfera s-a liniștit pe măsură ce se apropia sfârșitul zilei. Doru a plecat primul, apoi Raluca și Sofia, care și-au strâns lucrurile, lăsându-ne singuri.

Jan își curăța ochelarii pe cămașă, brusc a devenit mult mai serios.

— Măi, a fost o zi grozavă, am spus, aruncându-mă în fotoliu. Dar tu ar trebui să mergi acasă, să dormi.

— Nu mă duc, amice, înainte să-ți spun ceva. Voi pleca.

— Unde să pleci? La maternitate?

— Nu. Plecăm la Târgu Jiu. Ne mutăm acolo. Tata mă cheamă să-mi lase mie biroul lui, iar mama vrea să participe și ea la creșterea nepoțelelor. Cred că în două-trei săptămâni ne vom muta cu totul.

Eram și nu eram supărat. Primo, toată munca trecea pe umerii mei; secundo, pentru Jan și Zina era soluția cea mai avantajoasă.



Acasă, tot sfârșitul de săptămână a fost oribil, în afară de vizita de duminică de la maternitate, cu un buchet uriaș de flori. Zina arăta puțin palidă, dar bine dispusă. Am felicitat-o, am sărutat-o pe obraz și apoi am coborât cu Jan la barul din parcul de lângă maternitate. După ce am băut câte un whisky cu gheață și am discutat în mare despre plecarea lui, când am ajuns acasă am realizat cât de searbădă e viața la 31 de ani fără să ai pe cineva aproape. Mi-am mai pus un pahar și am dormit neîntors toată noaptea.

Dimineața, când am intrat în birou, Sofia aranjase deja totul. Nu mai era nicio urmă a petrecerii de vineri.

— Bună, Sofia! am spus, lăsându-mi diplomatul pe colțul biroului ei. Cum a fost weekendul? Sper că ai reușit să te odihnești după uraganul Jan.

— Bună dimineața, șefu’! A fost liniște, a râs ea, aranjându-și tacticos dosarele. Dar cred că uraganul Jan are mare nevoie de Marea Liniștii.

M-am întors apoi spre celălalt birou. Raluca era deja la postul ei.

— Bună dimineața, am spus cu cel mai neutru ton, fără să mă opresc din mers.

N-am așteptat replica ei, dar am auzit-o prin ușa rămasă deschisă: un „bună dimineața” venit parcă dintr-un ecou prelungit. Zile la rând, am avut aceeași purtare, am vorbit deschis și colocvial cu Sofia, oficial și de la distanță cu Raluca. Aranjasem între timp toate formalitățile legate de plecarea lui Jan. Eu rămâneam administrator unic iar el își păstra doar acțiunile. Nu am spus nimănui despre plecare. A doua zi după înregistrarea la Camera de Comerț, infernul s-a mutat la mine în birou, cu toate anexele lui. Am primit vreo cinci clienți. Apoi am cerut dosarele lui Jan. Sofia a făcut ochii mari și a întrebat cu jumătate de voce:

— Care?

— Toate, Sofia! Adu-mi, te rog, toate dosarele. Jan ne va părăsi, se mută la Târgu Jiu.

A ieșit total uluită de veste. Am auzit-o apoi prin ușa rămasă întredeschisă:

— Ralu, hai, te rog, să mă ajuți un pic!

Sofia mi-a pus pe birou vreo cincisprezece dosare, apoi am rugat-o să închidă ușa și m-am cufundat în ele. Două intrau pe rol chiar a doua zi; Jan mă avertizase la telefon despre ele. După ce creierii au început să-mi fiarbă ca o tocăniță pusă la foc, am apăsat butonul interfonului:

— Sofi, adu-mi o cafea. Amară, te rog, amară ca o inimă de cerb în agonie.

Au trecut câteva minute bune până când, îngropat într-un dosar de evaziune fiscală, am auzit ușa deschizându-se și pașii ușori ce se apropiau de birou.

— Ai adus-o de la Târgu Jiu? am zis, fără să ridic privirea din dosar.

— Nu, de la espressorul de aici. Sofia s-a dus la grefieri.

Era Raluca.

— Cafeaua e amară, dar v-am pus un pliculeț de zahăr lângă ea.

S-a întors și a ieșit, închizând cu grijă ușa.

Da! Pliculețul era de fapt o hârtiuță pe care scria: „Iertați-mă, am greșit”.



Deci Raluca nu era sloiul de gheață care dorea ea să pară.



Când ceasul din perete se apropia de ora cinci, am lăsat totul deoparte și am deschis ușa. Raluca și Sofia erau în picioare și s-au întors imediat spre mine.

— Domnișoară Raluca, având în vedere că Jan ne părăsește, poți ocupa biroul lui.

Tonul era jumătate prietenos, jumătate oficial. Ochii i s-au făcut mari, mai mari decât de obicei, încercând parcă să ghicească dacă e o capcană sau o ironie.

— Ai aflat ora primului proces de mâine? am întrebat-o pe Sofia.

— Primul este la zece, domnule. Al doilea în jur de ora unu, iar ultimul s-a amânat la cererea procurorului.

— OK. Atunci ne vedem dimineață la șapte.

M-am întors spre Raluca și i-am întins cele trei dosare pe care le aveam în mână:

— Te rog să arunci și tu o privire peste ele, acasă.

Am privit-o cum radia de bucurie. Ce am neglijat să vă spun e că Raluca aprindea lumina cu prezența ei. Era înaltă, bine proporționată, cu părul lung lăsat pe spate, tăia aerul din jur fără să ceară permisiune. Se purta mai ales în blugi simpli, strânși pe picior, un top fin, mulat, și un taior cambrat pe care îl lăsa descheiat. 

La șapte fără cinci, parcam în fața biroului. Orașul se trezise de mult. Sofia era deja acolo, lângă expressor, așezând ceștile pe o tavă mică din bambus.

— Bună, Sofi! Tu când te scoli de ești mereu prima?

— Bună, șefu'! Dar azi n-am fost eu prima, mi-a răspuns și a făcut un semn din cap spre biroul lui Jan. E acolo, cred că de aseară. Am ridicat o sprânceană, luându-mi cana de cafea.

— Chiar așa?

— Eu cred că o cam speriați și a ales să nu caute numărul de urgență al lui Doru.

Am lăsat ceașca jos și m-am îndreptat spre fostul birou al lui Jan. Am bătut scurt în ușa întredeschisă fără să mă apropii prea mult. Era în picioare privind undeva spre rafturile bibliotecii. Cele trei dosare erau așezate frumos în stânga biroului. Taiorul era pus pe spătarul scaunului. Când m-a văzut, s-a întors imediat:

— Bună dimineața... domnule. Sper că nu e o problemă că am venit mai devreme, am terminat de analizat primul dosar cel de evaziune fiscală. Al doilea dosar e în regulă, fără nimic de adăugat.

— Bună, am răspuns, ascunzând un zâmbet al inimii ce se îmbulzea să ajungă pe buze. Sofia zice că ești aici de azi-noapte, am spus, sprijinindu-mă de tocul ușii și privind-o fix. E ceva ce te-a reținut?

— Da, domnule, a răspuns ea. Priviți aici, a continuat, apropiindu-se atât de mult încât ar fi trebuit să sar doi metri înapoi.

Îi simțeam agitația interioară, teama de a nu greși.

— Domnul Jan s-a concentrat doar pe expertiza contabilă, a spus, ridicându-și privirea spre mine. Iar dumneavoastră ați mers pe strategia lipsei de rea-credință a administratorului. Dar la fila 42 este un viciu de procedură. Mi-am recăpătat brusc luciditatea și m-am aplecat peste foi. Procesul-verbal de control al ANAF-ului, cel care a declanșat plângerea penală, fusese semnat de un inspector detașat de la Vămi, nu de la Inspecția Fiscală. Mai mult, decizia lor de instituire a sechestrului asigurător pe conturile firmei a fost emisă cu o zi înainte ca raportul de control să fie înregistrat oficial la registratura generală. Raluca avea perfectă dreptate. Însemna că trebuie să cerem anularea actului de sesizare. Raluca nu mai era doar o stagiară superbă care dăduse peste mine pe hol. Era și un avocat bun, foarte bun.

— La ora zece mergi cu mine în sală.



La zece fără zece, holul Curții de Apel zumzăia ca un stup. Procurorul de ședință își răsfoia cu atenție notele. Raluca se așezase lângă mine la masa apărării, strângând în mâini dosarul. Respira sacadat, aruncând priviri când spre completul de judecată, când spre sală.

Când grefierul ne-a strigat cauza, m-am ridicat, dar în loc să încep pledoaria m-am întors spre ea și i-am făcut un semn scurt cu capul.

— Onorată instanță, în conformitate cu mandatul de reprezentare, cuvântul în apărare va fi susținut de domnișoara avocat Raluca Dimancea.

Surprinsă, dar cu o naturalețe studiată, Raluca s-a ridicat, și-a potrivit roba și a pășit în față. Vocea i-a fost sigură încă de la primele cuvinte. A lovit direct în inima procedurii: competența materială a inspectorului de la Vămi și inversarea datelor de la registratură.

Procurorul a rămas tablou, iar judecătorul s-a aplecat peste dosarul instanței, verificând filele cu ochelarii pe nas.

— Pentru aceste motive, onorată instanță, solicităm admiterea excepției și anularea actului de sesizare ca fiind lovit de nulitate absolută, a încheiat ea.

În sală s-a lăsat tăcere. Judecătorul a privit-o lung, apoi s-a uitat spre procuror, care a ridicat neputincios din umeri.

— Instanța admite excepția invocată de apărare. Dispune anularea actului de sesizare și trimiterea cauzei înapoi la parchet. Ședința se suspendă.

Ciocanul a bătut în masă, iar clienta noastră ne-a strâns mâinile cu o bucurie la care nu prea se aștepta. Ne-am adunat foile în tăcere și am ieșit pe coridorul înalt, lăsând în urmă agitația din sală. Când am ajuns în dreptul ferestrelor mari, m-am oprit și am privit-o fix. Avea oboseala unei nopți pierdute în ochi, dar ei cereau imperativ să zic ceva. Și i-am zis:

— Ai fost periculos de bună, Ralu.

Cred că intenția ei imediată a fost să-mi sară în brațe când a auzit prescurtarea numelui, dar a înlemnit deodată și a șoptit abia perceptibil:

— Mulțumesc!

Am trimis-o imediat acasă.

— Ar fi bine să te odihnești. Vom sărbători mâine prima ta pledoarie.







Pentru mine a fost o zi lungă. Am trimis-o acasă și pe Sofia. Seara m-a prins încă la birou.

Am simțit din plin absența lui Jan în zilele care au urmat succesului de la Curtea de Apel. Eram obosit și asta se vedea. Sofia m-a îndemnat să-mi caut un alt partener. Financiar nu stăteam chiar pe roz, deși doamna cu evaziunea ne virase în cont o sumă substanțial mărită față de cea inițială. Mai era și nunta Mirelei care bătea la ușă.

Raluca se mutase definitiv în fostul spațiu al lui Jan. De fiecare dată când treceam pe lângă ușa ei deschisă, o vedeam între dosarele și teancuri de cărți juridice pe birou. Se instalase între noi o ciudată stare de așteptare. Fiecare ar fi vrut să spună ceva, dar nu găsea curajul să o facă. De fapt, curajul e o teamă stăpânită foarte bine.

Nunta a trecut într-un vârtej de lumini, muzică și zâmbete de complezență, în care Doru a găsit puterea să nu dispară înainte de plecarea nuntașilor. Mirela a fost cea mai frumoasă și rafinată mireasă din câte văzusem în viața mea. Au hotărât să-și petreacă luna de miere sub forma lunilor de miere și au rămas în Dubai până la sfârșitul lui februarie. Când au plecat, n-am putut să-i spun la ureche mai mult decât:

— Ai grijă de tine, frumoasa mea surioară...



Imediat după nunta Mirelei, a plecat și Jan cu familia — cu Zina și cu fetițele. La birou s-a așternut o relativă liniște, dar mai era mult până la a pluti fără griji. Am câștigat câteva procese, Raluca demonstra abilitățile pe care i le intuisem, iar situația financiară era așa și așa.

Doru și Mirela s-au întors odată cu berzele. M-au sunat să-mi dea vestea. Le-am promis că trec pe la ei a doua zi, dar m-a ținut ocupat un client cu un caz mai special și cu care am stat până târziu cu promisiunea unui onorariu bun. Am trecut fără să-i anunț abia a treia zi.

Când am deschis ușa casei și am pășit în hol, m-am retras imediat înapoi cu mâna la ochi... Pe drumul spre mașina parcată în stradă, Doru, doar cu un prosop în jurul taliei, m-a ajuns din urmă gâfâind:

— Cristi, cumnate, stai să-ți explic...

— Să-ți fie rușine, nemernicule! Cu mine nu mai ai nicio vorbă. Zi adio de azi prieteniei noastre.

— Cristi, te rog, rămâne între noi...

Am băgat cheia în contact și am demarat în trombă. Era mai bine să nu rămână.



Doru era un nemernic, iar Mirela... Mirela îl iubea. Cum să-i spun? Cum să-i distrug lumea abia construită? Posibil ca în starea de nervi în care mă aflam să fi încălcat vreo regulă de circulație, pentru că am auzit în spate sirena mașinii de poliție care m-a tras pe dreapta.

— Bună ziua! Actele dumneavoastră și ale mașinii.

Am deschis torpedoul și, căutând printre hârtii după acte, am dat și de piatra găsită în Provița, de care uitasem. Deodată, mașina a început să se legene de parcă o zgâlțâia polițistul. Dar nu era el, pentru că l-am auzit:

— Opriți motorul! Motorul era oprit de mult.

— Știți ce-ați făcut? m-a întrebat în timp ce se uita atent pe asigurarea mașinii.

— Am făcut eu ceva de vreme ce m-ați oprit, dar sincer nu știu.

— Conduceți mai atent, domnule. Viteza și neatenția sunt printre principalele cauze ale accidentelor. Luați acesta ca pe un avertisment. Să aveți o zi bună!

Era a naibii de bună.



Toată buna dispoziție mi se dusese pe apa Proviței, sau a Dâmboviței, că era mai aproape. Raluca era pe hol.

— Bună ziua, am auzit-o, dar nu am răspuns. Sunt oameni care te citesc după chip, iar Sofia era unul dintre ei. M-a lăsat în apele mele, iar după ce m-am aruncat în fotoliul biroului, am auzit-o șoptind Ralucăi:

— E supărat și cred că e supărat rău.

M-am ridicat și am închis ușa. Am deschis agenda să văd cărui dosar îi vine rândul, dar pas dacă puteam să mă concentrez. După o oră de dat cu pumnul în birou și după ce m-am învârtit de zeci de ori în jur cu fotoliul cu tot, am ieșit și m-am oprit în fața espressorului. Știți câtă liniște e în interiorul unei piramide? Dacă nu știți, eu o știu. Era în jurul meu, peste tot, până când am sorbit prima înghițitură de cafea.

Atunci am realizat că pe scaunele din hol mai erau două persoane. De fapt, două mumii, pentru că nu li se auzea nici respirația. Îi știam, aveau un caz de sperjur.

— Mi-au promis că vă așteaptă în liniște până terminați de printat pledoaria pentru procesul de mâine.

Te pui cu Sofia?! Mâine nu aveam niciun proces. Subterfugiul acesta al ei m-a scos din ipohondria în care căzusem. Am râs prietenos:

— Păi să nu-i mai lăsăm să aștepte, pentru că am terminat.

Atmosfera apăsătoare s-a spart și am realizat că problemele personale trebuie să rămână numai ale mele și nu la birou. Raluca s-a strecurat pe lângă noi spre toaletă, fără să ridice capul din parchet.

— Cred că a plâns, mi-a șoptit Sofia. Fata asta vă are undeva unde dumneavoastră nu ajungeți.



Se făcuse cam târziu când am terminat... Fetele se pregătiseră de plecare. Îi petreceam pe martori spre ușă când, deodată, a sunat telefonul de pe biroul Sofiei.

— Da, este aici. Cum să nu, bine, domniță... Da, da, la revedere.

A pus receptorul jos și s-a întors spre mine:

— Domnule, vă așteaptă Mirela jos. Aveți telefonul închis?

Mi-am căutat aparatul prin buzunare.

— Boii Carului Mare, s-a descărcat. La revedere, fetelor! Ne vedem dimineață.



— Cristi, mi-a fost dor de tine, fratelo! Te-am așteptat ieri, dar înțeleg că plecarea lui Jan te apasă. Lasă mașina, hai să facem un tur pe jos. S-a rotit de câteva ori în jurul meu, privindu-mă atent.

— Ești bine, Mirela?

— Da, acum sunt cât se poate de bine.

— De ce „acum”? E ceva?

— E ceva și nu știu cum să definesc... Am o senzație de teamă, ceva din interior.

— Doru cum se comportă? De el e vorba?

— Nu știu, nu știu, și sunt într-un fel de așteptare la care nu mă așteptam.

— Se comportă rău?

— Nu, nu... Uneori mi se pare ciudat. Dar lasă-l pe el. Tu cum ești, te descurci?



Cum să fiu? Eram într-o situație în care nimeni nu dorește să fie vreodată. Dețineam un secret care mă întuneca.



Trecusem pe lângă câteva vitrine și intrasem într-o zonă mai puțin circulată când am simțit că cineva ne urmărește. Am început să-mi întorc privirea în așa fel încât să nu fiu observat că mă uit înapoi. Era o siluetă de femeie.

— Ce este? a întrebat Mirela.

— Cred că trebuie să ne întoarcem. Cineva ne urmărește.

Când am făcut stânga-mprejur, silueta s-a întors și ea și a rupt-o la fugă.

— Mirela, vreau să văd cine era. Așteaptă-mă la mașină!

— Du-te, mă descurc eu!

Cine fugea o făcea bine, pentru că mi-a trebuit un efort susținut să scurtez distanța dintre noi. La un moment dat, când strada era aproape pustie, a dispărut după primul colț. M-am oprit în loc. În dreptul stâlpului primei porți, sub o boltă de iederă, era Raluca. Gâfâia și tremura toată.

— Ce e cu tine, Ralu? Ce s-a întâmplat? De ce ne urmăreai? Nu zicea nimic. Tremura încet, acoperindu-și fața. Am luat-o în brațe și am încercat să o liniștesc:

— Nu-i nimic, liniștește-te. Spune-mi ce s-a întâmplat?

— Tu... dumneavoastră aveți pe cineva... E cea mai frumoasă femeie din lume, a spus ea, și o înăbușeau sughițurile.

Am privit-o în penumbră, înțelegând abia acum tot zbuciumul care o adusese aici.

— Uite cum facem. Eu acum voi pleca, iar când tu te vei hotărî cum să-mi spui — ori „tu”, ori „dumneavoastră” — am să mă întorc. Am prins-o de umeri, i-am ridicat puțin bărbia, privind-o în ochi, apoi m-am întors și am plecat. Când eram aproape de colț, am auzit-o strigând în urma mea:

— Aș vrea să te mai văd!

M-am întors. În clipa următoare, mi s-a prins de gât și și-a lipit obrazul de pieptul meu. Dacă eram într-un film de la Hollywood, în momentul ăla săreau scântei din firele troleibuzelor, se spărgeau becurile stradale și peste noi cădea o ploaie de flori albe. Dar eram pe o stradă din București, într-un început de primăvară, strângând în brațe fata pe care o plăceam și care tremura din toate încheieturile. I-am desfăcut încet degetele încleștate în geacă, dar nu i-am dat drumul.

— Ralu... tu ești o fată puternică, așa te-am cunoscut. Lacrimile nu sunt pentru tine. A înghițit în sec, pieptul îi zvâcnea sacadat, iar buzele îi tremurau ușor.

— Nu știu... a îngăimat, cu privirea la nasturii gecii mele. V-am văz... te-am văzut cu doamna aceea și am simțit că mă prăbușesc în gol. Nu știu ce m-a apucat. E rândul meu să-ți cer scuze. Nu știam că aveți pe cineva.

— Că ai pe cineva... am corectat-o eu, prinzându-i bărbia. Da! Am pe cineva. Pe cineva foarte drag, la care țin mult și pe care aș vrea să o cunoști.

— Nu!

Dintr-o dată, tot corpul ei s-a transformat. Ziceai că e o pisică înfuriată. Fata de dinainte s-a evaporat, lăsând loc alteia, reci și tăioase. S-a smuls din mâinile mele cu o mișcare bruscă, făcând un pas înapoi.

— Nu vreau să cunosc pe nimeni! a pufnit ea, iar vocea îi tremura acum de indignare și mândrie rănită. Cum îți permiți? Mă ții în brațe, îmi spui cuvinte frumoase, iar în secunda următoare vrei să mă duci de mână să-mi prezinți „pe cineva”? Să-mi arăți ce ai acasă? Cine te crezi, domnule avocat? Crezi că dacă sunt stagiară în biroul tău poți să te joci cu mine în halul ăsta? Respira adânc, cu pumnii strânși pe lângă corp, iar aerul din jurul ei părea că se încinge. Era încolțită, gata să zgârie doar ca să nu lase pe nimeni să-i vadă slăbiciunile. A fugit furioasă spre bulevard. M-am luat după ea, dar am văzut cum încremenește deodată, întorcându-și capul spre mine. În fața ei, la câțiva metri, era Mirela. Se luase după noi, îngrijorată. Cu ea în față și cu mine în spate, Raluca s-a pierdut cu totul. Am prins-o de umeri, tremura încă, și i-am spus lângă ureche:

— Ea este cea mai frumoasă femeie din lume... sora mea, Mirela. Toată țâfna aia de tigru încolțit, tot scutul acela de gheață cu care încerca să-și protejeze temerile s-a dizolvat, umerii i-au căzut dintr-o dată, lăsând loc unei uimiri pure. S-a întors spre mine și, gâtuită de emoție, am auzit-o șoptind:

— Iertați-mă... iartă-mă.

Și scena asta o mai văzusem pe ecrane. Dar ce să faci, uneori viața bate filmul. Dar și replica asta parcă a mai spus-o cineva.



Mirela s-a apropiat de ea:

— De ce să-ți ceri iertare? Cristi are un talent înnăscut de a complica lucrurile simple. Eu sunt Mirela.

A întins mâna spre ea. O mână subțire, cu degete lungi, întinsă spre pumnii care voiau să spargă lumea cu doar un minut în urmă.

 Raluca i-a prins mâna și, în loc de orice altceva, a exclamat:

— Sunteți foarte frumoasă.

— Mulțumesc, dar și tu ești la fel. Măi, dar ce-i cu voi? Tu îl urmărești, el te urmărește... Păi asta se cheamă într-un fel.

— Mirela, ea e domnișoara Raluca, stagiara nou-venită la birou.

— Asta nu schimbă nimic. Între voi e ceva și trebuie să vă lămuriți. Hai, duceți-mă acasă, mă așteaptă Doru.

Mirela a urcat în spate, lăsând bancheta din față liberă, într-un gest de „lasă că știu eu”. Ralu s-a codit o secundă, privind ba spre portiera deschisă, ba spre pantofii ei. S-a așezat în cele din urmă lângă mine, strângându-și geanta pe genunchi ca pe un scut antirachetă.

— Frumoasă stagiara ta, Cristi, a spart Mirela gheața, sprijinindu-și bărbia în palmă și privind pe geam spre luminile bulevardului. Și văd că te urmărește mai bine decât urmărești tu să mă pui pe mine la curent cu ce se mai întâmplă prin viața ta.

— Doamna Mirela, eu... n-am vrut să par... am crezut doar că... a bâiguit ea, căutându-și cuvintele.

— Lasă „doamna”, Raluca, mă faci să mă simt mai bătrână decât sunt, a râs Mirela.

Am oprit în fața casei ei.

— Mulțumesc de cursă, dragilor, a mai spus ea, deschizând portiera. Ralu, mă bucur că te-am cunoscut. Ai grijă de el la birou. E singur de când a plecat Jan și sunt convinsă că are nevoie de ajutor.

Mirela a coborât, iar eu am dat de fundul vocabularului. Eram singur cu Raluca, așa cum nu fusesem niciodată, și habar n-aveam de unde să încep. Am lăsat mâinile să cadă de pe volan și m-am întors parțial spre ea. Era la fel de speriată ca și mine.

— Ralu... Vrei să mergem undeva să vorbim sau preferi să ajungi acasă?

— Nu știu. M-am purtat ca o școlăriță.

— Te-ai purtat așa cum te-au purtat instinctele. Hai să mergem într-un loc unde vom putea discuta liniștiți și unde vom lămuri multe lucruri. Da?

A încuviințat ușor din cap.

Abia când am prins ritmul constant de-a lungul Dâmboviței, am simțit că pot respira. În dreapta, apa reflecta fragmentat neoanele, iar silueta masivă a Casei Poporului decupa cerul ca un uriaș de piatră adormit. Raluca se uita pe geam fără să spună nimic. Zece minute mai târziu, am tras mașina în fața treptelor de la Marmorosch.

Ne-am îndreptat direct spre The Vault – barul amenajat chiar în vechiul seif de alamă al băncii.  Înăuntru, lumina era difuză, caldă, reflectată leneș în paharele de cristal și în pereții îmbrăcați în casete metalice unde, pe vremuri, oamenii își ascundeau averile. Ne-am așezat la cea mai retrasă masă.

Chelnerul ne-a lăsat meniurile și a plecat. Am privit-o peste masa mică de lemn. Eram în sfârșit singuri, ascunși în inima Bucureștiului.

— Ei bine, am spus, acum nu ne mai aude nimeni. Voi începe eu. Când nu știam cine ești, te-am abordat ca pe o fată oarecare. Apoi hazardul ne-a băgat într-o melodramă de film indian. Am descoperit în fata pe care voiam să o cunosc mai bine o stagiară cu un potențial de excepție, căreia i-am oferit contractul. Două lumi s-au ciocnit atunci în mine: una a omului care te plăcea, alta a avocatului coordonator. Te-am dorit din prima clipă, Ralu, dar reacția ta a fost un semnal de alarmă pentru mine. Am încercat să-ți respect dorința și, din punctul de vedere al avocatului, am făcut ce trebuia. Se uita la mine sprijinindu-și bărbia în palmă.

— Nu știu să fac scenarii romantice și nici nu vreau, am continuat. Te-am plăcut, Ralu. Te plac și acum. E facil să spui „te iubesc”, dar de multe ori cuvintele nu acoperă sentimentele, sau invers. Adevărul e că tu, și numai tu, poți lămuri totul. Poți da sens relației dintre noi.

— Eu... Eu nu știu... nu știu cum să fac asta, a îngăimat ea, ferindu-și repede privirea. La birou e simplu. Dar aici... m-ai lăsat fără apărare. Toată viața a trebuit să dau peste mână celor care... mă rog, știi și tu cum sunt bărbații. Am crezut că ești ca toți ceilalți. Mi-a trebuit puțin timp să mă conving că nu ești așa. Când te-am văzut cu Mirela, am crezut că...

S-a oprit, trăgând aer în piept. Buza de jos îi tremura ușor, iar acea fermitate pe care o afișase când mi-a sugerat să păstrez distanța dispăruse.

— Spui că trebuie să lămuresc totul, a continuat, ridicându-și din nou ochii, dar mie îmi e frică. Îmi e frică de moarte pentru că... pentru că n-am mai simțit asta niciodată.

— Vrei să spui că nu ai avut niciun prieten, nu ți-a plăcut niciun băiat, coleg, cineva? am întrebat-o eu, uimit de confesiunea ei.

— Am cochetat cu câțiva, fără să simt... fără... acum e altceva. Pot să împrumut formularea ta? Te plac! Na, am spus-o! Cred că te-am plăcut de când ridicai de pe jos foile risipite.

Am dat chelnerului comanda și, în timp ce se retrăgea politicos, am luat mâinile Ralucăi într-ale mele.

— Cred că nu mai e nimic de spus, i-am șoptit. Acum, când știm ce simțim unul pentru altul, să lăsăm inimile și timpul să lămurească totul.

A zâmbit. Mă ferisem să spun „te iubesc” și ea se ferise, dar asta era doar o precauție exagerată. Am început să vorbim, să aflăm detalii despre noi, să ne descoperim. Îi urmăream privirile, gesturile și nu mă mai săturam. Ralu era fragilă ca un glob de sticlă pentru pomul de iarnă. Și cu câtă agresivitate își învelea vulnerabilitatea.



Era ora 11 când am plecat spre casă. Ralu avea închiriată o garsonieră în zona Gării de Nord. În parcarea din fața blocului ei ne-am sărutat prima dată. Când am încercat să ne regăsim respirația am văzut lacrimi în ochii ei mari și negri.

— E grav, Ralu... O dată merge să plângi, dar de două ori în aceeași seară e prea mult.

— Sunt fericită. Plâng pentru că sunt fericită.

Am sărutat-o din nou, iar când am făcut gestul să ne luăm rămas-bun, glasul ei m-a oprit:

— Nu vrei să urci?

Am pornit șovăitor. Am urcat scările până în dreptul garsonierei. Pentru o singură persoană, spațiul era suficient de mare. Peste tot erau cărți și iar cărți, și nu numai de drept.

— Nu am decât vin, dacă vrei... a spus ea, încercând să ascundă o ușoară stângăcie.

— Vino-n brațe, am răspuns, încercând o glumă destul de banală.

S-a lipit de mine, tremurând toată.

— Vreau să fiu a ta, Cristi. Acum te vreau. N-am cunoscut până azi pe cineva... Vreau să fiu a ta, vreau să fii  tu acela.



Aerul din garsonieră s-a rarefiat. Sigur că o voiam. Nu cred în dragostea platonică. Aș fi dezbrăcat-o din prima clipă, încă de când i-am pătat bluza... Dăm dovadă de o anumită perversitate și să nu-mi spuneți că există bărbat care, privind o femeie frumoasă, nu a și dezbrăcat-o în gândul lui!



Am privit-o lung. O fată de douăzeci și patru de ani, în Bucureștiul secolului XXI, care nu cunoscuse niciun bărbat?... În toată viața mea amoroasă — și am avut o astfel de viață, nu doar una de avocat — nu întâlnisem o fată pură. Era o raritate absolută. Am făcut singurul lucru pe care inima mi-l cerea: am tras-o încet spre mine, cu o grijă infinită, de parcă aș fi ținut în brațe cel mai prețios și mai fragil obiect din lume.



Lumina zorilor a început să se cearnă printre jaluzele, desenând dungi pe covor și pe teancurile de cărți din garsonieră. Ralu dormea adânc, cu o mână strânsă sub pernă și fața îngropată în cearșaf. Am privit-o preț de câteva secunde, fără să fac nicio mișcare, lăsând imaginea aceea să mi se întipărească bine în minte. Apoi, m-am îmbrăcat în liniște, i-am lăsat un bilet scurt pe masa din bucătărie și am ieșit.

Bucureștiul se trezea greoi, anost, exact așa cum îl știam, dar eu îl priveam cu alți ochi. Am urcat în mașină și am pornit motorul. Pe drum, am oprit să cumpăr două buchete de flori de la o vânzătoare care doar ce apucase să deschidă ușa prăvăliei: unul cu trandafiri roșii pentru Ralu și altul cu trandafiri albi  pentru Sofia.

Și atunci m-a lovit străfulgerarea. Toate luminile, scânteile, fulgerele și trăsnetele au explodat în capul meu de muritor ce descoperea nemurirea. Nu știu în câte secunde am fost în mașină și, apoi, acasă la mine. În sertarul din fostul scrin al mamei era o cutiuță. Șansa mea a fost că uneori poliția doarme — probabil ca să devină apoi prea vigilentă sau extrem de vigilentă — dar uite că în dimineața asta chiar dormea, pentru că am bătut recordul de a ajunge înapoi la birou înaintea Sofiei fără să aud vreo sirenă în urmă. Am ajuns cu exact două minute înainte ca ușa să se deschidă iar ea să rămână pentru o clipă surprinsă în prag.

— Nu e ziua mea, șefu’! a spus, privind trandafirii albi.

— E a mea!

— Ba nu... Știu bine când e ziua dumneavoastră.

— Vino! i-am zis și am tras-o de mână spre biroul Ralucăi, pe care am pus cutiuța mamei.

Din privirea ei am înțeles că pricepuse totul fără să-i spun o vorbă.

— Șefu', chiar ați pățit ceva azi-noapte...

— Am descoperit nemurirea. Dragostea, Sofia, dragostea!

— Cam târziu, șefu'. Dragostea umblă de mult pe aici, în pantofi cu toc și pelerină roșie.

— Știi cum se spune: mai bine mai târziu decât niciodată. Sofi, ce program avem azi?

— În afară de ceva inopinat, la ora unsprezece, dosarul 112 cu deșeurile de petrol la Sala 3 iar la ora unu dosarul 1079 la Sala 1. E dosarul domnului acela rămas cu handicap la locul de muncă. Mai aveți o întâlnire cu procurorul Șapcă la trei și jumătate.



Ralu a venit exact la ora nouă, așa cum îi lăsasem scris pe bilet. Când a văzut trandafirii roșii de pe birou, s-a oprit în loc, fâstâcită, uitându-se ba la mine, ba la Sofia. Sofia a rămas privindu-ne, cu un zâmbet tacticos agățat de colțul buzelor. Ralu a făcut doi pași spre noi, cu ochii măriți de uimire.

— Domnule... ce-i cu florile?

— „Cristi... ce-i cu florile”, am corectat-o eu.

Obrajii i s-au aprins instantaneu. Ochii îi alunecau când spre Sofia, când spre mine.

— Te iubesc, Ralu! Și vreau să fii soția mea!

Am deschis cutiuța și inelul de aur alb al mamei a sclipit sub lumina din birou. Ralu a dus mâna la gură și a făcut un pas înapoi.

— Wow... Cum? De unde... Dumnezeule! Doamne, da, Cristi, da, da, da!...



Cineva ar putea comenta că, după primul sărut, Ralu s-a dăruit neașteptat de repede. Eu nu eram atât de inocent precum era ea; eram trecut prin mai multe paturi, cu o duzină de femei, deoarece nu rezistasem tentației de a cunoaște până la piele o femeie încă din perioada liceului. Niciuna nu a reușit să-mi intre dincolo de piele. Faptul că Ralu a vrut ca eu să fiu primul bărbat care intră în intimitatea ei a fost pentru mine dovada iubirii absolute. Nu a cerut exclusivitate și nici garanții. Ceva se schimbase în interiorul ei. Până la urmă hormonii își fac de cap și  nu a fost după primul sărut, a fost după al treilea.



 Când m-am întors de la întâlnirea cu procurorul, Ralu era în brațe cu Mirela și Sofia.

— Sunteți invitații mei! Toți! a zis Mirela. La ora șase, la Mărul de Aur. Mă bucur din tot sufletul pentru voi. Pe tine, Ralu, te voi considera de acum înainte sora mea. Am plecat să-l anunț și pe Doru. La șase! Sofia, poți veni cu cine vrei.

A ieșit val-vârtej. Când am auzit de Doru, mi-au căzut și plombele pe care nu le aveam. Acum eram împărțit între și între. Doru fusese colegul și prietenul meu și al lui Jan în perioada facultății. Era un om de bani gata — tatăl lui avea mai multe firme de construcții —, dar avea și alura unui bărbat bine, care dobora fetele la pat mai repede decât doboram noi popicele. Avea slăbiciuni caracteristice beizadelelor, pe care i le spusesem deja Mirelei. Un om matur nu-și schimbă peste noapte obiceiurile, iar sora mea trebuia să se ardă cu ciorbă ca să sufle și în iaurt.

Pe mine mă durea, pentru că o consideram o victimă a prostiei generate de iubirea oarbă. Dar care iubire nu e oarbă?

Când eu și Raluca am ajuns, Mirela și Doru erau deja acolo, așteptându-ne la o masă rotundă, sub lumina discretă a candelabrelor.

— Bună seara! Mă bucur atât de mult că ați reușit să ajungeți, ne-a întâmpinat Mirela, ridicându-se și sărutând-o pe Ralu pe ambii obraji. Cristi, arătați minunat!

Doru s-a ridicat și el, afișând un zâmbet de complezență și mi-a strâns mâna:

— Felicitări, oameni buni! Casă de piatră! Să fie într-un ceas bun.

N-am apucat bine să ne așezăm, când ușa restaurantului s-a deschis și Sofia a apărut așa cum nu mă așteptam: elegantă, purtând o rochie neagră, sofisticată, la brațul unui bărbat impunător, cu părul ușor grizonat.

— Bună seara tuturor! Sper că nu am întârziat, a spus Sofia, cu un zâmbet cald, eliberat de rigoarea de la birou. Vi-l prezint pe însoțitorul meu, Aurel Motreanu, a rostit ea.

— Încântat să vă cunosc, a zis Aurel cu o voce profundă, făcând o plecăciune discretă în fața Mirelei și a Ralucăi, cărora le-a sărutat mâna cu un gest de o curtoazie impecabilă. Apoi a dat mâna cu Doru și s-a întors spre mine: Avocatul Cristian Tamaș? Sofia mi-a vorbit la superlativ despre dumneavoastră.

— Cristian, vă rog, am răspuns, strângându-i mâna. Palma lui era caldă, iar strângerea emana o siguranță liniștitoare.

Toată lumea a dat mâna cu toată lumea, iar Mirela a preluat imediat rolul de coordonator, rol pe care îl juca de obicei Doru. Dar acesta stătea mut, mulțumindu-mi din priviri că nu l-am dat de gol. Pe fundal, bouzouki-ul abia se auzea în surdină. Chelnerii au adus primele aperitive și băuturi. Nici nu am apucat să gustăm bine din ele, când Doru s-a uitat la ceas, telefonul lui vibrând scurt pe masă.

— Vă rog să mă scuzați, a spus el, ridicându-se cu o grimasă falsă de regret. Probleme urgente cu niște investitori. Știți cum e, termenele ne omoară, vin partenerii germani și trebuie să preiau apelul. Mirela, dragă, dacă nu pot să mă întorc, ne vedem acasă. Felicitări încă o dată, Cristi!

A plecat, iar mie mi s-au mai limpezit apele. În timp ce Sofia radia de încântare, Mirela s-a mutat mai aproape de Ralu, a luat-o de mâini și nu o mai lăsa din brațe.

— Mi-am dorit atât de mult o soră... îi șoptea Mirela Ralucăi, cu o căldură nefardată. Povestește-mi, cum te împaci cu el la birou? E la fel de încăpățânat?

Ralu a zâmbit:

— E o meserie care cere rigoare, doamna profesor, dar... am învățat să-l ascult.

— Mirela, Ralu! Mi-re-la! Sunt cu un an mai mare decât Cristi.

Profitând de dialogul fetelor, am început să mă întrețin cu Aurel. Am aflat că e dealer auto la reprezentanța Audi și că are o relație de lungă durată și de încredere cu Sofia.

Masa de la Mărul de Aur s-a spart spre miezul nopții. Aurel a condus-o pe Sofia acasă cu mașina lui, iar Mirela și noi am luat un taxi. Când am coborât în fața blocului meu, Mirela era puțin abătută, iar eu știam precis de ce. Ne-a sărutat pe obraji și ne-a urat noapte bună în așa fel încât să simțim aluzia din spatele cuvintelor. Vinul bun, masa bogată și dorințele excitate la maximum ne-au purtat imediat în dormitor. Cred că Ralu avea de recuperat restanțe, căci a lungit noaptea până spre orele dimineții, iar eu, vrăjit de dăruirea ei, am acompaniat-o.

— Îmi place, Cristi! Îmi place să fac dragoste cu tine, mi-a spus ea, apoi s-a aruncat peste mine și mi-a căutat buzele întredeschise, dornice și ele să muște din ea.

Fugea apoi la duș, pentru a reveni și a repeta instinctiv emoțiile deliciului carnal. Ralu își descoperise feminitatea și posibilitățile ei de a subjuga și de a se lăsa subjugată. Am adormit în zori, unul în brațele celuilalt.





Minunea



Vineri seara, am lăsat în urmă Bucureștiul. Trebuia să mergem să cunosc familia Ralucăi. Eram la volan, rulând spre Giurgiu. Când am trecut de ultima stație de carburanți de la ieșirea din București, Ralu m-a întrebat:

— Ai alimentat?

Bordul îmi arăta că rezervorul era plin.

— Da! am răspuns și am început să caut în gând data când alimentasem ultima dată mașina. Rezervorul era plin, de parcă îl umplusem ieri, iar eu nu-mi aminteam când o făcusem ultima dată. Nu-mi aminteam și basta!

Casa părinților Ralucăi era în cartierul Smarda, mai exact în zona străzilor liniștite din apropierea vechiului Port Smarda. Era o casă liniștită, suficient de mare, cu o curte, îngrijită ca la carte. Ne-au primit cu multă căldură și cu tot ce aveau mai bun pe masă.

— Luați loc, luați loc, vă rog! Cristi, aici, lângă tatăl Ralucăi, ne-a poftit mama ei, care nu mai știa ce să pună mai repede pe masă. Sper că n-ați prins aglomerație la ieșirea din București.

— S-a mers chiar bine, să știți, am răspuns, trăgând scaunul pentru Ralu. Curtea dumneavoastră arată impecabil. Se vede că e multă muncă în spate.

Tatăl Ralucăi a zâmbit mândru, turnând dintr-o carafă de sticlă:

— Eh, e pasiunea mea. Dacă mă duci la bloc, mă bați. Ia spune, Cristi, un pahar de vin de la Giurgiu? E făcut de mine, curat, fără prostii.

— Cu mare plăcere, domnule...

— Marian. Spune-mi Marian, m-a întrerupt el, bătându-mă ușor pe umăr în timp ce umplea paharele. Să fie într-un ceas bun! Raluca ne-a povestit de tine, dar una e la telefon, alta e când dăm mâna.

— Să fie de bine! a spus și mama ei, așezându-se în sfârșit. Să mâncați cu poftă. La București numai pe fugă stați. Raluca, servește-l tu pe Cristi.

Raluca s-a uitat în ochii mei zâmbind în timp ce-mi umplea farfuria.

— Nevastă-mea, dacă te vede că respiri, îți mai pune ceva în farfurie. Cristi, auzi, dar cu procesele astea prin București... nu vă mănâncă zilele? Raluca zicea că ești avocat bun, dar bănuiesc că e și multă alergătură.

— Este, nu vă mint, am spus, după ce am gustat din vinul care era neașteptat de bun. Fiecare caz are povestea lui, uneori stai și noaptea să legi actele. Dar când vezi că faci dreptate, merită.

— Dreptatea e scumpă azi, Cristi, a zis Marian, brusc serios, privind lung spre pahar. Important e să rămâi om. Asta i-am zis și fetei când a plecat la facultate. Să nu uite de unde a plecat.

— Stați liniștit. Raluca e cel mai corect om pe care îl cunosc.

Ralu m-a privit pe sub gene, strângându-mă scurt de genunchi, pe sub masă.

— Mamă, dar inelul ăsta... e o frumusețe, a spus Elena, luând mâna Ralucăi. Se vede că e lucrat cu suflet.

— E inelul mamei, am răspuns, simțind un nod mic în gât. Ea nu mai este printre noi, dar am știut mereu că îl voi păstra pentru femeia care o să-mi schimbe viața. Iar Ralu a făcut asta.

S-a așternut o tăcere caldă, din aceea în care oamenii își spun totul fără cuvinte. Marian a tușit scurt, ascunzându-și emoția, și a ridicat iar paharul:

— Atunci... pentru tineri! Să vă dea Dumnezeu minte, răbdare și sănătate. Restul le faceți voi.



La București ne-am întors duminică seara. Luni, Ralu avea să susțină o altă pledoarie, iar eu trebuia să fiu lângă ea. Când am ajuns în parcarea din fața blocului, am privit indicatorul de la bord: rezervorul era plin.

Ceva nu era în regulă. Îmi amintisem că după ce venisem de la Provița alimentasem la intrarea în București. Făcusem plinul. Dar de atunci trecuseră cinci șase luni, iar eu mersesem mii de km, și rezervorul era tot plin.

— Bună dimineața, Sofi. Iar începem o săptămână. Cât e de aglomerată?... zic eu când am ajuns la birou.

— Bună, șefu'! Foarte aglomerată, răspunde ea rapid, ridicându-se de la birou.

Raluca a sărutat-o scurt pe obraz, zâmbind amândouă complice, semn că atmosfera de la Mărul de Aur încă le mai ținea de cald.

— Zici că ne pui în căruță bolovani? Cu ce începem? o întreb, desfăcându-mi nasturii de la sacou și agățându-l în cuierul biroului.

— E cam încărcată ziua, domnule, a zis ea, venind după mine, așezând cafeaua și agenda pe birou. Avem afară doi clienți care vor să deschidă acțiuni urgente. Apoi, la ora zece, aveți dosarul cu petrolul, iar la ora unu, cu Ralu la Sala 7.

— OK! Mulțumesc. Invită-i pe rând. Să vedem ce probleme au și dacă ne scoatem chiria pe luna asta.

— Mai avem ceva după? am întrebat-o , în timp ce luam o gură din cafeaua fierbinte.

— Nu. Dar pentru mâine sunt două dosare rămase de la domnul Jan, a răspuns ea, consultând foile. Unul este al dumneavoastră, amânat, cel cu domnul invalid. Iar domnișoara Ralu are un dosar de apărare din oficiu la Tribunal.

— Spune-mi, am o problemă cu Audi-ul meu. Aș putea vorbi cu domnul Motreanu?

— Cum să nu! Chiar azi, după Sala 7. Îl anunț și vă spun exact ora când să vă întâlniți.

După discuțiile cu viitori clienți, am însoțit-o pe Ralu în Sala 7 și a fost sclipitoare. Într-un sfert de oră a obținut pronunțarea. Sofia m-a anunțat că Motreanu mă așteaptă după ora 14.



Firma lui deținea una dintre cele mai mari reprezentanțe Audi din București. Am parcat în fața halei de sticlă. Motreanu m-a primit în biroul lui de la etaj. M-a ascultat fără să mă întrerupă, deși la început pe chipul lui a trecut o umbră de scepticism profesional. Când i-am cerut să verifice dacă nu cumva e doar o defecțiune la plutitor sau la computerul de bord, a apăsat pe interfon și a chemat un specialist de la echipa tehnică.



Nu am vrut să lăsăm nimic la voia întâmplării. Eu, el și tehnicianul principal ne-am urcat în mașină și am plecat glonț spre Constanța, pe autostradă. Am rulat constant, cu viteza la limita legii. După două ore de mers, am tras pe dreapta într-o parcare. Indicatorul arăta fix același lucru. Mașina nu consumase nimic. Nici măcar un gram de motorină. Tehnicianul și-a scos ochelarii, i-a șters nervos de salopetă și a verificat din nou tableta conectată la portul OBD. Parametrii ardeau virtual, dar realitatea fizică îl contrazicea.



Ne-am întors la București într-o tăcere desăvârșită. În atelierele reprezentanței, ușile masive de metal s-au închis în urma noastră. Un mecanic și un electrician au preluat mașina. Au urcat-o pe elevator, au demontat scuturile, au scanat rezervorul cu ultrasunete și au verificat fiecare centimetru de cablaj. Au testat-o în fel și chip, sperând să găsească o fraudă, o baterie ascunsă sau o instalație clandestină de gaz.

După două ore de investigații invazive, mecanicul a coborât de pe rampă transpirat, ștergându-și mâinile cu o cârpă plină de praf. Concluzia lor: era o mașină absolut normală. Nu era nimic ascuns sub capotă, nicio altă formă de energie cunoscută, niciun bypass ilegal. Totul era curat, standard, de fabrică.

Pentru a elimina orice eroare de calibrare a sistemelor de testare din hală, s-a mai făcut o cursă rapidă, de data asta spre Ploiești, pe DN1. La întoarcere, era deja ora șapte seara și Motreanu mi-a sugerat să aduc mașina pentru a fi cercetată piesă cu piesă. Am căzut de acord că dacă primesc o alta la schimb, o las acolo chiar din seara aceea. A fost de acord și am primit un Audi A6 nou-nouț. Mi-am mutat lucrurile în el și am plecat acasă. Curios e că atunci când am pus pe fotoliul din față tot ce luasem din torpedou, noua achiziție a început să trepideze fără să pornesc motorul.



Joi dimineață, după trei zile, telefonul a sunat scurt. Era Motreanu.

— Domnule Tamaș, veniți până la reprezentanță, mi-a zis direct, fără alte introduceri. Am demontat mașina piesă cu piesă. Fiecare șurub, fiecare senzor, conductă cu conductă. Am verificat totul și am reasamblat-o. Acum merge absolut normal. Dar... consumă combustibil. Consumă ca orice mașină obișnuită de pe lumea asta. Nu mai înțeleg nimic.

Am stabilit pe loc când să ne întâlnim în acea după-amiază ca să facem schimbul și să-mi iau vechiul meu Audi A4 înapoi.

Când am ajuns în parcare, mecanicii tocmai scoteau mașina din hală. Schimbul de chei s-a făcut repede, sub privirile uluite ale tehnicienilor. M-am urcat la volanul A4-ului meu, iar când am pus pe scaunul din față cutia cu actele și ce mai aveam prin torpedo, mașina a trepidat violent. În secunda următoare, s-a învelit instantaneu într-un vertij ciudat de aer, o pală nevăzută care a scuturat geamurile.

Ne-am luat la revedere, strângându-ne mâinile, amândoi profund nedumeriți de toată întâmplarea. Motreanu dădea din colț în colț, căutând explicații logice pe care nu le avea. Ne-am despărțit lăsând misterul în aer.

Însă ceea ce nu i-am spus lui Motreanu e că, de luni până joi, noul Audi A6 pe care mi-l dăduse la schimb nu consumase absolut nimic.



Era în afara realității, ceva halucinant. A4-ul meu mergea fără să consume. Nu că aș fi dorit să consume ceva ce își mărise prețul de trei ori în ultimul an, dar nu-mi explicam cum de mașinile în care mă urcam nu făceau asta.

Vineri seara am sunat-o pe Mirela:

— Sorela, dacă ești liberă, vino pe la noi cu mașina ta.

În timp ce Ralu și ea s-au întreținut, eu am luat Mercedesul ei și am pornit pe străzi. Indicatorul de la bord scădea cu fiecare kilometru parcurs. Mașina ei consuma absolut normal. M-am întors în parcare, am oprit motorul și nu aveam nicio explicație, când mi-am amintit de cutia cu acte din torpedoul mașinii.



Am coborât, m-am dus la Audi-ul meu și am luat cutia în care îngrămădisem tot ce găsisem acolo: actele mașinii, o pereche de mănuși de cauciuc, o unghieră, un pieptene, cuterul, banda de izoler și piatra din Provița. M-am întors cu ea în Mercedes, iar când am atins piatra, mașina a început din nou să trepideze și o pală de vânt a trecut peste parcare. Am coborât din Mercedes înmărmurit. Piatra din Provița nu era o simplă bucată de rocă dințată; era un nucleu de energie, o anomalie care sfidează legile fizicii. Totul se lega: mașina nu consumase nimic luni de zile, iar Audi-ul A6 primit la schimb de la Motreanu funcționase și el pe bază de aer pur doar pentru că mutasem cutia din torpedo pe scaunul din față. La fel și Mercedesul Mirelei când piatra a fost în el. M-am întors în casă încercând să par calm. Mirela și Raluca râdeau în bucătărie, împărțind impresii despre soacra de la Giurgiu și plănuind deja o ieșire. Aveam ceva în mână care putea schimba lumea. Prețul motorinei se triplase, criza energetică strângea țara cu o menghină invizibilă, iar eu țineam în mână soluția.

— Oprește aerul condiționat, Cristi. E frig. În apartament sufla un aer rece, dar aparatul era scos din priză. Am dus piatra pe balcon.



Luni dimineața, atmosfera de la birou a fost însă rapid readusă la realitatea juridică. Sofia ne aștepta cu tăvile de cafea.

— Șefu', a sunat Aurel, a spus ea, lăsând dosarele pe masă. A zis că vrea să se vadă cu dumneavoastră neapărat azi, dar nu la birou și nici la showroom. A propus o parcare din spatele Parcului Carol. Raluca a ieșit din biroul ei:

— S-a întâmplat ceva cu mașina? a întrebat ea.

— O verificare de rutină, Ralu, am mințit-o, sărutând-o rapid pe frunte. Pregătește dosarele de mâine.

La ora 11, am parcat mașina lângă niște platani bătrâni. Motreanu mă aștepta sprijinit de portiera SUV-ului său.

— Domnule Cristian, bine ai venit. Nu am vrut să vorbesc la telefon. După ce ați plecat joi cu mașina, serverele centrale ale mărcii din Germania au detectat o anomalie în raportările logistice ale modelului A6 pe care l-ați avut la schimb. Datele telematice trimise automat de computerul de bord arătau zero consum pe parcursul a patru zile, deși kilometrajul indica peste opt sute de kilometri parcurși.

— Și care este explicația lor? O eroare de software, presupun.— Așa am crezut și eu, a șoptit Motreanu, apropiindu-se. Dar vineri noapte, doi ingineri de la divizia tehnică de la sediul central au aterizat la București. Au venit direct la reprezentanță să verifice log-urile halei de testare. Au scanat tot. Au demontat A6-le șurub cu șurub. Mi-au sugerat subtil că dacă nu le pun la dispoziție vehiculul pentru o expertiză completă într-un laborator din Stuttgart, contractul meu de franciză va fi reziliat sub suspiciunea de fraudă industrială sau spionaj tehnologic.

— Nu vreau să aveți probleme din cauza mea. Spuneți-le unde e mașina, dar și că nu e de vânzare.



— Am obținut achitarea pe lipsă de probe, Cristi! a strigat Raluca când am ajuns la birou, venind spre mine cu brațele deschise. Am strâns-o în brațe. Telefonul fix de pe biroul Sofiei a sunat lung. Secretara a răspuns, a ascultat câteva secunde, apoi a ridicat privirea spre mine:

— Șefu'... e doamna Mirela. Plânge. A zis că Doru a plecat de acasă de sâmbătă seară iar acum doi indivizi patrulează prin fața porții ei și i-au blocat ieșirea din curte.

Am ieșit ca vântul, fără să spun un cuvânt. În câteva minute eram în fața casei Mirelei. Indivizii deblocaseră poarta, dar se așezaseră ceva mai departe; dacă ați văzut Matrix, erau un fel de Agent Smith. Am intrat în casă și am liniștit-o pe Mirela, care nu se mai oprea din plâns:

— Mi-ai spus, m-ai avertizat! Am fost oarbă...

— Hai la noi, liniștește-te, i-am retezat-o eu, prinzând-o de umeri. Ia mașina și vino după mine! Odată plecați, am văzut în oglindă mașina care începuse să ne urmărească. Am accelerat și am oprit direct în parcarea Casei de Sticlă, apoi am urcat la birou. După ce și-a mai revenit din șoc Mirela ne-a spus că are cursuri și a plecat spre universitate.

Eu am făcut ceva ce făceam extrem de rar: am închis ușa biroului meu și am încercat să-mi limpezesc gândurile. Ce era, de fapt, piatra asta? Ce scria pe ea? Atunci mi-am amintit brusc de ceea ce zisese Mirela la grătar: exista un profesor care ar fi putut să dezlege acele simboluri misterioase.

Era o cale spre a descifra misterul care deja începuse să-mi complice viața. Am telefonat-o pe Mirela și am chemat-o la noi. A venit spre seară și a parcat chiar lângă mașina mea. Doru nu dădea niciun semn, avea telefonul închis, iar Mirela căzuse într-o pasă proastă, plângea continuu. Ralu încerca să o consoleze cum știa ea mai bine, în timp ce eu... eu mi-am amintit brusc că am un croșeu de dreapta devastator.



Luasem piatra și o pusesem pe balcon. Dimineața, și Audi-ul, și Mercedesul dispăruseră din parcare. Am anunțat poliția, am dat declarații, însă camerele video de supraveghere erau complet moarte. Situația se complicase peste poate.

Pe la ora opt a apărut și Doru. Cum l-am văzut, m-am apropiat de el și l-am pocnit direct între ochi de față cu polițiștii. Mirela și Ralu au sărit imediat pe mine să mă oprească. Eram hotărât să-i bag pe gât toate zilele urâte pe care i le făcea surorii mele în stilul lui caracteristic. Doru, în schimb, nu a zis nimic; din contră, a venit spre noi și încerca să ne îmbrățișeze, în timp ce eu turbam în brațele fetelor care mă țineau strâns:

— Gata, Cristi, sunt al tău! Dă-i, fratele meu! Dă-i, dacă te simți mai bine.

Lumea din jur privea ca la urs. Când am realizat penibilul situației în care mă băgasem, m-am oprit. Totul s-a potolit treptat. Mirela a acceptat scuzele lui penibile despre afaceri și investitori, iar în cele din urmă au plecat împreună cu mașina lui. Eu și Ralu am luat un taxi. Tot timpul am avut certitudinea că suntem urmăriți. Eram în centrul unui cerc de ochi nevăzuți. Când mașina lui Doru a demarat, alte trei mașini au plecat imediat după ei.

În realitate, când coborâsem în parcare și realizasem că mașinile dispăruseră, fusesem prevăzător: pusesem piatra în cutia poștală din holul blocului, chiar sub clapeta care închidea fanta.

Ziua aceea a fost un coșmar la puterea a doua. Ralu a preluat totul, ocupându-se de hârțogărie și de proceduri. Doi polițiști m-au invitat politicos la sediul central. Acolo m-a primit un colonel, la rândul lui foarte politicos, care a ținut să-mi amintească de episodul de dimineață, adăugând că ieșirea mea violentă va fi considerată doar un incident trecător. M-a întrebat direct dacă știu cine și de ce a furat cele două mașini. Am răspuns categoric: nu.



Surpriza a venit spre seară. Mașinile au apărut într-o parcare de la periferia Capitalei, iar noi am fost invitați să le preluăm direct de la sediul poliției. Ochii mei, obișnuiți de acum cu demontările, au observat imediat cum și Mercedesul, și A4-ul fuseseră dezasamblate piesă cu piesă, apoi remontate în grabă. M-am întâlnit din nou cu colonelul, care se recomandase Aristotel Mefianu. Acesta încerca să ne convingă că, pentru o anchetă completă, mașinile ar fi trebuit să rămână în custodia poliției. Până la urmă, le-am primit înapoi abia după trei luni.



Într-un gest de împăcare, Doru a vrut să ne ofere una dintre mașinile lui, dar l-am refuzat categoric. Salvarea a venit de la tatăl Ralucăi, care ne-a adus Dusterul lui pentru a ne putea deplasa.

La birou, treaba era cât pentru patru, iar Ralu mânca o pâine plătită scump, muncind cot la cot cu mine. După trei luni de la incident, i s-a făcut rău. Sofia a clipit șiret spre mine: Ralu era însărcinată. Am grăbit imediat formalitățile pentru căsătoria civilă. Am tras cu buretele peste incidentul cu Doru și i-am invitat și pe ei la cununie. Am sărbătorit în cadru restrâns, doar noi și părinții Ralucăi. Totuși, pe Mirela o vedeam din ce în ce mai abătută. Ralu mi-a zis într-o seară că Doru o neglija complet: dormea separat când era acasă și nu se mai culcase cu ea de luni întregi.

Chiar a doua zi după ce ridicasem mașinile de la poliție, când ne-am întors acasă, am găsit apartamentul nostru devastat. Totul era răvășit, hainele aruncate, sertarele smulse, într-o căutare disperată. Aceeași problemă cu camerele video: fuseseră blurate. Poliția a ridicat din umeri; nu dispăruse nimic din casă, semn clar că ceea ce căutau ei cu disperare nu se afla acolo. După ce am aranjat cât de cât apartamentul, am telefonat-o pe Mirela și am întrebat-o despre profesorul acela pasionat de paleografie.

L-am găsit pe profesor pe hol. Se părea că Mirela și el nu prea se cunoscuseră până atunci. Ea era profesoară la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, iar el ținea catedra de limba și literatura română veche. Omul nu avea nicio legătură cu imaginea clasică a profesorului. Avea în jur de 33–34 de ani, era înalt, bine clădit, cu umerii lați și mișcări sigure. Purta sacou peste o cămașă simplă, neagră. Mirela l-a privit cu admirație nuanțată:

— Domnule profesor, numele meu este Mirela Tamaș și sunt profesoară la Sociologie.

— Cred că ne-am cunoscut oarecum prin consiliu, a răspuns el. Cu ce vă pot fi de folos?

— Fratele meu are o problemă. A găsit ceva cu niște înscrisuri ciudate... dacă ați dori să aruncați o privire.

— Sigur, cum să nu. Haideți să mergem în biroul meu.

M-a prins prietenește de braț, dar ochii îi rămăseseră lipiți de Mirela. Sora mea s-a retras însă cu tact:

— Eu vă las atunci. Mulțumesc din inimă, domnule profesor.

În birou, profesorul m-a poftit politicos într-un fotoliu, iar eu am scos pachetul și i-am pus direct pe masă piatra din Provița. Toată relaxarea de pe chip i-a pierit. A scos dintr-un sertar o lupă specială, cu iluminare ultravioletă, și s-a aplecat deasupra ei, izolând un grup de semne.

— Nu se poate... a mormăit el, cu ochii măriți în spatele lentilei. Știi ce este asta, domnule avocat?

— Dacă știam, nu mai eram aici.

— În iarna lui 2024, cei de la Johns Hopkins au scos la lumină în Siria, la Tell Umm el-Marra, niște cilindri de lut. S-a demonstrat că ei păstrează cel mai vechi alfabet din istoria umană, datat în jurul anului 2400 înainte de Hristos. O scriere complet nouă, considerată matricea primelor sunete articulate grafic.

— Și semnele astea seamănă cu cele din Siria? am întrebat eu, ridicându-mă de pe fotoliu.

— Seamănă! Dar sunt mult mai vechi. Cele din Siria sunt doar niște variante ale unei scrieri care le precede. Piatra asta... piatra asta este originalul. Textul provine dintr-o sursă primară nedescifrată decât parțial. Ce pot eu descifra este aproape de neînțeles.

Am ridicat din umeri, depășit de situație.

— Pe prima fațetă, alfabetul ăsta s-ar traduce cam: „Sigiliul Marelui Vânt”.

— Și a doua parte?

Milutin a întors piatra cu degete nesigure, focalizând lumina ultravioletă pe caracterele mai adânci, care păreau ușor arse în textură.

— La a doua parte nu sunt absolut sigur, a șoptit el, încruntându-se. Nu găsesc niciun corespondent direct în vocabularul nostru. Sună ceva de genul... „corpul negru” ori „aprins”, ori „încins”...

S-a ridicat în picioare și a deschis mai multe reviste și cărți. după aproape un sfert de oră, a zis:

— Ar suna cam așa, dar sub clauza unei mari rezerve din partea mea: „Efluviile corpului negru aprins” sau  „Radiația corpului negru încins”.



Traducerile profesorului nu lămureau nimic mai mult decât ceea ce știam deja. Piatra era o piesă cu proprietăți energetice necunoscute, iar înscrisurile doar confirmau asta. Când am plecat, am observat imediat mașinile din spatele meu. Făcusem a doua mare greșeală. Dacă ajungeau la profesor, știau precis ce trebuie să caute.



Ajuns acasă, am strâns tot gunoiul și l-am dus la tomberon. Nu m-am dezlipit de lângă draperia ferestrei. După trei-patru minute, un bărbat a trecut și a ridicat punga. Eram urmărit pas cu pas. Dar Ralu? M-a cuprins teama aceea adâncă ce roade ca viermii din inimă. Neliniștea și incertitudinea, clarul și obscurul, nedeslușitul.

Am trecut pe lângă Sofia ca trenul prin gara nimănui și am luat din biblioraft trei dosare cartonate, gata de dus la arhivă.

— Domnule, a sunat de la cabinetul... a încercat Sofia să mă oprească, dar eram deja la ușă.

— Nu sunt pentru nimeni. Am termen la Tribunal, arunc peste umăr și ies, lăsând ușa să vibreze în toc.

Unu: trebuia să scap de piatră; doi, nimeni nu trebuia să o găsească. Cel mai sigur seif era arhiva Tribunalului. Agitația de pe holuri a fost paravanul perfect. Am prezentat jandarmilor legitimația și am coborât treptele spre subsol, cu dosarele strânse la piept. Pe coridor nu era nimeni. Am căutat să văd dacă erau camere video. Nu erau. La capătul lui erau câteva ventilatoare și pompe uriașe care huruiau înfundat. M-am aplecat rapid, ca și cum mi s-ar fi dezlegat un șiret, și sub bara de fier în formă de „u” pe care erau montate, am strecurat piatra. Apoi am deschis ușa arhivei și am predat grefierului-arhivar dosarele grele pe care le folosisem ca pretext.



Am urcat liniștit în Audi și am condus calm, lăsând orașul în spate până în apropierea Bălții Tunari. Am coborât doar când am văzut în retrovizoare mașinile urmăritorilor oprite undeva, mult în spate. Le-am ignorat complet, ca și când nu le observasem. M-am aplecat și am luat din torpedou rola de bandă izoler neagră – destul de grea și compactă – și am aruncat-o cât am putut de departe în apă. „Acum secați balta, nemernicilor!”.



Venise și cea mai dificilă perioadă. Pe birouri, dosarele se adunaseră în teancuri. Era ultima sută de metri a anului judiciar, perioada aceea nebună dinaintea vacanței de vară când toate instanțele vor să curețe rolul și să pronunțe sentințe pe bandă rulantă. Mă sprijineam de tocul ușii din biroul meu privind-o pe Raluca. Stătea pe scaun, cu capul rezemat de spătar și ochii închiși. Pe colțul mesei, lângă Codul de procedură civilă, o pungă cu biscuiți sărați și o cană cu ceai de ghimbir. Sofia a intrat în încăpere cu o stivă de dosare și un formular completat în mână, trântindu-le pe masă cu un oftat prelung:

— Șefu', am pregătit delegația ta de substituire pentru penalul de la Tribunal. Ralu, nu are cum să intre așa la barou și în sală. La Sala 3 e ca în saună.

— Sunt bine, a șoptit Raluca, fără să deschidă ochii. E doar o apărare din oficiu pe care am preluat-o prin cabinet. Trebuie doar să pun concluzii pe probele existente și scăpăm de el. Dacă îl amânăm, ne prinde octombrie cu dosarul deschis.

— Nu pleci nicăieri, am intervenit, rămâi aici, la răcoare, și te ocupi de ce e mai simplu.

— Cristi, ai deja trei termene pe comercial la ora zece. Cum o să fii în două locuri deodată? O să creadă judecătorul că facem mișto de complet.

— La comercial cerem strigarea la sfârșitul ședinței, iar pe penalul tău intru la prima strigare, fiind cu avocat din oficiu și inculpat în stare de arest. Ne descurcăm. Sofi, cum stăm cu restul?

— Cele care trebuiau amânate sunt rezolvate, a spus Sofia, verificând o listă de pe tabletă.

— Bun. Hai să începem arhivarea. 



Acela a fost începutul ritualului nostru de vară. Zilele următoare au curs într-o monotonie prăfuită, dar necesară. Rutina biroului devenise colacul nostru de salvare, în timp ce ochii neobosiți ai supravegherii erau în continuare la post – semn că în Tunari găsiseră doar cauciucuri uzate.



Când totul a fost pregătit, am telefonat lui Marian și i-am spus că aterizăm cu A4-ul în curtea lui. Sofia pleca și ea cu Aurel undeva în Grecia, la Halkidiki, pentru vacanță. Rezervasem și două locuri la un hotel din Olănești; îmi spusese Sofia că era indicat pentru Ralu. Am pus bagajele în portbagaj. De hoți nu-mi mai era frică. Eram păzit zi și noapte. Mă întrebam cât va ține jocul ăsta până când vor trece la faza a doua: a amenințărilor. Cred că Milutin i-a trimis și el la Balta Tunari, că nu au trecut de limita supravegherii, semn că nu știau ce să caute. Am învârtit cheia în contact. A4-ul a tors rotund, consumând motorină regulamentar, iar acul de la bord a început să scadă exact așa cum cereau legile fizicii. Ralu s-a așezat confortabil pe scaunul din dreapta, și-a potrivit perna la spate și mi-a zâmbit, lăsând în urmă Capitala.



Marian ne aștepta cu porțile deschise larg, cu cămașa în carouri descheiată la gât și ochelarii de vedere împinși pe frunte. Nici n-am apucat să opresc bine motorul Audi-ului, că l-am și auzit strigând:

— Cristi tată, trage mașina mai pe umbră, sub nuc, să nu o bată soarele în tablă!

Mama Elena a ieșit în fugă din casă, ștergându-și mâinile pe un șorț cu flori, și s-a repezit direct la Ralu. În mai puțin de zece minute, bagajele erau deja sus în cameră, pe masă aburea o ciorbă de somn acrită cu aguridă proaspătă, iar o carafă de vin roz, rece, își lăsa broboadele de rouă pe sticlă.

— Mănâncă, mamă, mănâncă, că ești doi acum! o certa blând Elena pe Ralu, în timp ce mie îmi mai punea în farfurie o bucată de pește de parcă aș fi venit de la foamete, nu de la București.

După masă, Marian m-a bătut pe umăr:

— Ce zici de o partidă de pescuit? Luăm barca, ieșim pe Dunăre, la un loc știut de mine pe lângă ostrov. Acolo nu te mai caută niciun client.

Pe mine nu clienții mă căutau. Deja o dronă se învârtea peste Smarda.

Zis și făcut. În jumătate de oră eram amândoi în barca lui din fibră, tăind valurile leneșe ale fluviului.

După ce abia mă învățasem cu pescuitul, cu mâncarea mamei Elena și priveam cu satisfacție cum Ralu se transforma pe zi ce trece într-o femeie adevărată, am plecat cu promisiunea că vom reveni.

Am lăsat în spate Dunărea și părinții Ralucăi, pornind spre Olănești. Stațiunea ne-a primit cu răcoare, un contrast binevenit față de căldura de pe fluviu. Olăneștiul este așezat ca într-o căldare între munți și păduri de fag. Distracțiile de vacanță aici nu însemnau cluburi sau multă agitație, ci un fel de tihnă aristocratică.

Ne-am început rutina pe faimoasa Alee a Izvoarelor, o potecă lungă, asfaltată, care șerpuia chiar pe marginea râului Olănești, tăind pădurea deasă. Activitate noastră era plimbarea lungă până la Izvorul 24, cel mai căutat pentru proprietățile lui de detoxifiere, ascuns adânc în inima pădurii, unde razele soarelui abia străpungeau coroanele copacilor.

După-amiezile ni le petreceam în parcul central al stațiunii, printre tufe de trandafiri, ascultând muzica de fanfară care cânta uneori la foișor, sau urcam leneș treptele spre Aleea Brazilor, unde se aflau fostele vile de protocol ale nomenclaturii. Era o atmosferă de stațiune elvețiană, combinată cu o liniște profundă, de munte.

Seara, la restaurantul hotelului, lumea se schimba radical. Formația, suită pe o scenă mică din lemn, încălzea atmosfera cu piese lente, un café-concert care aduna pe ringul de dans perechi de turiști. Ralu își comanda limonadă cu mentă, urmărind cu un zâmbet discret mișcările ritmice ale celor de pe ring, în timp ce eu învârteam gheața în paharul de whisky, savurând rarul sentiment că, măcar pentru câteva ore, eram doar niște oameni obișnuiți într-o stațiune de munte.

În ultima seară din cele zece zile, Ralu mi-a zis:

— Mirela divorțează. L-a prins pe Doru în dormitorul lor cu cine crezi? Cu prezentatoarea de la meteo a postului „Bucureștiul tău”.



Eu neglijasem de câteva zile convorbirile cu Mirela, dar Ralu vorbea cu ea în fiecare seară. Până la urmă s-a fript cu ciorbă, sora mea.

Când am ajuns în camera noastră de hotel, am sunat-o și eu.

— Ce faci, sorela?

— Ce trebuia să fac mai demult, mi-a răspuns ea, cu un calm la care nu mă așteptam. L-am prins pe „domnul” adică „respectivul” în dormitorul nostru cu o fustangioaică de pe la TV.

— Îmi pare rău... Credeam că...

— Lasă, nu-ți mai părea rău, m-a întrerupt ea. Oricum în dormitor era absent de mult, acum măcar știu unde își consuma caloriile. Vreau un divorț amiabil, la notar, am vorbit și cu el și a fost de acord. Notarii sunt cam în concediu acum, dar am găsit pe cineva, o fostă colegă cu Zina care va face tot ce este necesar.

— Bine, lasă asta. Cum ești tu? Ești bine? am întrebat-o, încercând să-i simt adevărata stare dincolo de cuvinte.

— Mai bine ca oricând, a venit răspunsul ei fără ezitare.

— Cum adică?

— Adică dacă respectivul se respectă, eu de ce să nu o fac?

Am simțit cum mi se ridică o sprânceană a mirare în fața ecranului.

— Semn de întrebare, sorela. A  început să râdă.

— Viața-i scurtă, grea și tristă, fericirea nu există, dragostea-i doar o părere, tot secretu' e-n plăcere! a recitat ea versurile alea vechi, de mahala.

— Te ții de goange, sorela, am spus și eu, schițând în sfârșit un zâmbet, ușurat că nu trebuie să adun cioburile unei fericiri destrămate.



L-am sunat pe Jan să trecem pe la ei, dar telefonul lui nu mai răspundea de când plecasem spre Giurgiu. M-am uitat lung la ecranul mobilului, apoi la Raluca, care își potrivea perna sub cap.

— Nimic?

— Ton de ocupat. Or fi și ei în concediu pe undeva, prinși cu gemenele în cine știe ce colț de țară sau de lume.

Era ultima noapte în Olănești. Întinsă pe pat, Ralu, cu puțină burtică și cu formele ei perfecte, mă chema frecându-și ușor piciorul de marginea patului. Își pusese capul pe pernă și își lăsase părul desfăcut. Respira rar și liniștit când m-am întins lângă ea și am răsucit-o peste mine.

— Îmi place să fiu a ta, îmi placi, Cristi!

Era acel moment de dăruire absolută în care uiți de tot și de toate. După ce stelele din colțul ferestrei și-au luat mâna de la ochi, iar tic-tacul pendulei ne acompania respirația grea, sacadată, Ralu a început să deseneze cercuri imaginare pe pieptul meu, chiar în dreptul inimii.

— Cristi... a șoptit ea, fără să ridice capul. Te-ai gândit ce o să fie? Cine o să vină pe lume? De ce nu vrei să aflăm?

— Pentru că știu, am mințit eu.

— De unde știi?

— Mi-a spus o țigancă.

— Cine?

— O țigancă mi-a ghicit în palmă.

— Când?

— Iee, când eram student. Mi-a spus că mă însor cu o fată pe care o va chema Clara și că o să-mi facă o fată și șapte băieți.

A început să bată cu pumnii în pieptul meu ca într-o tobă:

— Mincinosule, mincinosule! Pe mine nu mă cheamă Clara.

— Zău? Te cheamă Raluca și Clara e în numele tău.

Râdeam. Cel mai important era ca Ralu să nu bănuiască nimic din ce se întâmpla în jurul nostru.



După ce am aranjat bagajele și am urcat la volan, ceva nu-mi cădea, ceva nu era în regulă. Am pus cheia în contact și am pornit. Acel ceva s-a acutizat. Șoferii în general sunt corp comun cu mașinile lor, se creează între ei un fel de simbioză. Am luat contactul și, sub privirile mirate ale Ralucăi, am înconjurat de două ori mașina.

— Ce este, Cristi?

— Verific roțile, draga mea.

A4-ul nu era al meu, dar numerele erau ale mele. Caroseria, interiorul, erau ca cele de ieri, chiar cheile de contact se potriveau, dar pe vechea mașină era o mică zgârietură pe care o ștersesem cu marker-ul negru și mă supărasem foarte că tot se mai vedea. Acum caroseria era impecabilă. Nu mai lăsasem actele mașinii în torpedo; le-am verificat și pe ele. Apoi am demarat. Cineva îmi înlocuise mașina. Puteam fi opriți și acuzați de furt.

Am ajuns la primul service și l-am rugat pe mecanic să verifice seriile motorului și ale caroseriei. Nu erau cele de pe cartea de identitate. Ce ați face în acest caz? Eram sigur că voi fi oprit în trafic și purtat la primul post de poliție. L-am rugat din nou pe mecanic să fotografieze seriile mașinii, apoi am fotografiat eu cartea mașinii mele și i-am trimis pe WhatsApp pozele colonelului Mefianu, cu textul: „Mi-ați schimbat mașina. Vin la dumneavoastră!”



Doar ce am trecut de Păușești-Măglași și am fost tras pe dreapta. Doi polițiști de la Circulație mi-au cerut actele. Le-am întins fără ezitare. M-au pus să deschid portbagajul, apoi capota.

— E mașina dumneavoastră?

— Nu.

— Dar a cui este?

— A poliției.

— Vă rog să fiți serios. Noi nu glumim când ne facem datoria.

— Nici eu, când sunt verificat.

— Mașina nu este a dumneavoastră. O mașină cu seriile dumneavoastră a fost scoasă din Balta Tunari. Aceasta este o mașină furată.

— Poate că nu. Mie mi s-a furat mașina. A stat trei luni în custodia Poliției București. Ce mi s-a returnat aveți în fața dumneavoastră. Posibil o încurcătură prin garaje.

Am scos telefonul și le-am arătat pozele și mesajul trimis cu o oră în urmă colonelului. S-au privit în ochi și au plecat tăcuți spre mașinile trase mai în față, unde au început să vorbească prin stație cu cineva. După trei-patru minute s-au întors și mi-au dat înapoi actele.

— Drum bun, domnule avocat!

Ce pisică le-a spus că sunt avocat? În actele mele nu scria.



Am deschis biroul la întâi septembrie. Ralu era acum buletinul meu de știri; mi-a zis că Sofia nu plecase niciunde, pentru că Aurel a fost tot timpul la reprezentanță. Ieșiseră la Snagov în câteva duminici și doar atât.

În ultimul timp, am observat că supravegherea directă se rărise considerabil. Bănuiam că intraseră în acțiune camerele video și microfoanele. Îmi verificam permanent tot ce îmbrăcam sau încălțam. Așteptam. Starea aceea de așteamăt despre care vorbeam la început se cuibărise în sufletul meu.

Mefianu s-a scuzat pentru confuzia cu mașinile returnate și a pus doi polițiști să se ocupe imediat de legalizarea situației: schimbarea pe cartea de identitate a seriei motorului și a caroseriei. Cum pisici au reușit, nu știu, că în două ore aveam totul în regulă pe biroul meu. Aveam acum un A4 cu tot echipamentul de supraveghere activat.



Plecasem de câteva zile din București când Mirela l-a prins pe Doru. Formalitățile și partajul amiabil erau deja perfectate la notar, iar pe la sfârșitul lui septembrie a fost eliberat certificatul de divorț. Sora mea era acum cu 330.000 de euro mai bogată.

Ne-a vizitat vineri dimineață, foarte devreme. A luat-o în brațe pe Ralu și s-au apropiat de bucătărie, unde îmi turnam un pahar de cola. Am pus o mână sub bărbie și am privit-o lung:

— Să-mi spui acum pe loc unde ai ucis-o și ai îngropat-o pe sora mea?

Au pufnit în râs.

— E aici, fratelo. E cu mine, m-a pupat pe obraz și a dispărut cu Ralu în sufragerie.

Mirela nu mai era Mirela. Părea mai tânără, mai energică; într-un cuvânt, era magnetică. Părul scurt, tăiat oblic, rochie mulată perfect și ochi... păi, ochii parcă nu mai erau ai ei. Ți se părea că trec prin zid. A plecat apoi în grabă.

— Nu mai stai? am întrebat-o.

— Nu! Te pup, fratelo...

După ce a ieșit, m-am întors spre Ralu:

— A trecut uraganul Mirela.

— Are pe cineva, mi-a spus ea. Se vede cu el de când l-a prins pe Doru. Un profesor... parcă Milutin sau ceva de genul.



Ulterior, Mirela mi-a telefonat să mă anunțe o tragedie. Jan și fetițele muriseră într-un accident, încercând să ajungă la Covasna. Rămasă fără nimeni după spitalizare, Zina a plecat la Argeș, împreună cu o călugăriță cu care stătuse în salon. Lăsase totul în seama socrilor și se refugiase la mănăstire. Știam acum de ce telefonul lui Jan murise odată cu el.



Am plecat spre Argeș, la Zina, a doua zi dimineață. Am plâns. Am plâns amândoi, în timp ce Ralu ne-a îmbrățișat și ea și a început să plângă alături de noi. Prima care și-a revenit a fost Zina:

— Hai să ne oprim, pentru Dumnezeu. Raluca, tu nu trebuie, nu trebuie să plângi... Hai să ne așezăm.

Am stat pe o bancă în părculețul de lângă clopotniță, în fața muzeului mănăstirii, cu Zina între noi.

— Știi problemele lui Jan cu ochii, a continuat ea. A obosit și m-a rugat să conduc eu. A fost o secundă. Una în care viața lui și a fetițelor noastre nu a mai fost. Eu mi-am revenit într-o lună de spitalizare. Am cunoscut-o acolo pe maica Tudora. Socrii mei au devenit dintr-odată reci și distanți. Am găsit aici loc de odihnă, unde mă rog pentru sufletul lor.

— Zina, în asemenea cazuri cuvintele sunt de prisos, am spus eu. Știi că eu și Jan am fost ca frații. Partea lui din firmă este oricând la dispoziția ta.

— Partea mea? Eu nu mai am nevoie decât de ziua când, poate, îi voi întâlni undeva în cer sau în moarte. Să faci toate actele de donație pentru Raluca și să vii cu un notar să le semnez.

Ralu a încremenit, iar eu la fel. În fața noastră stătea o soră, o fată cam de vârsta Ralucăi. Una din acele icoane în fața căreia nu știi ce să faci. S-a aplecat în semn de salut și a îngenuncheat în fața Ralucăi. I-a luat mâinile într-ale ei și a pus urechea pe burtică. S-a ridicat, a sărutat-o pe frunte și a zis:

— Să-i pui numele Maria.

Apoi a plecat. N-am apucat să facem niciun gest.

— E sora Carmilla, custodele muzeului, a spus Zina. A fost găsită acum câteva zile, aproape moartă, în livada din spatele mănăstirii. De atunci vorbește foarte puțin și uneori plânge în fața unei pietre din muzeu.

Ne-am luat la revedere de la Zina cu promisiunea fermă că vom reveni.

— Să nu uiți să faci actele de donație, mi-a strigat ea în urmă. Vreau să fie darul meu pentru voi.



Am pornit spre casă și, spre surprinderea mea, nu aveam urmăritori în spate. Nu se vedea nicio mașină, dar eram absolut sigur că eram supravegheați prin camere video și microfoane ascunse. Ralu a tăcut, cufundată în gânduri, când deodată m-a întrebat:

— Ai văzut?

— Ce să văd, draga mea?

— Ai văzut fata aceea, sora Carmilla? Părea desprinsă dintr-un tablou, ca și cum ar fi fost model pentru pictorii Renașterii...

— Da, am văzut-o, am răspuns, atent la curba în care intrasem.

— Ce crezi? a mai întrebat, întorcându-se spre mine. Va fi fetiță? De ce a zis să îi punem numele Maria?

— Maria, sau Miriam în aramaică, înseamnă „cea iubită”, „picătură de mare” sau „doamnă”, i-am răspuns. Dar în scripturile vechi, radicalul ei trimite și la ideea de puritate absolută...

— Tu ai zis că va fi fetiță. Că ți-a ghicit o țigancă.

— Glumeam, Ralu! Te tachinam atunci, draga mea, am zâmbit eu, aruncându-i o privire scurtă.

— Răule... Totuși, Cristi, ceva se leagă. Fata aceea, atât de frumoasă, m-a privit de parcă m-ar fi cunoscut dintotdeauna. Parcă încerca, prin ochii ei, să-mi intre direct în suflet...



— Ce zici, ieșim undeva în seara asta?

— Nu, Cristi. Nu mă simt chiar bine. Mâine trebuie să merg la control, se apropie timpul... Stăm acasă și faci clătite.

— OK. Am citit eu undeva cum poți să le faci fără făină: iei o fotografie cu clătite, o pui în tigaie și începi să o arunci în sus. Dacă nu cade pe jos, e numai bună de mâncat! Oprim undeva și luăm ceva gata făcut. Ce vrei să mâncăm?

Rădea, iar râsul ei mai stingea din focul meu interior.



Luni dimineață, lumea s-a întors cu josul în sus. Mirela și Milu fuseseră implicați într-un accident groaznic. Mirela era ceva mai bine, dar Milu intrase în comă profundă.

Pe Ralu medicul a internat-o pentru investigații suplimentare. Eram singur. Mai aveam și două procese în desfășurătorul zilei. Am lăsat-o pe Ralu la maternitate, apoi am fugit într-un suflet la Spitalul Floreasca. Acolo, Mirela, șocată și plină de răni, mi-a zis doar atât: „Doru!”. Atât. Dincolo, în zona de investigații avansate, Milu era  intubat și fixat pe masa de la Computerul Tomograf.

În drum spre birou, când am realizat că este deja extrem de târziu, am sunat-o pe Sofia și am rugat-o să vină direct la sală cu dosarele pentru procese. Apoi am telefonat singurilor oameni pe care îi aveam mai aproape: părinții Ralucăi. În trei ore, erau  la București, preluând garda la maternitate.  După terminarea proceselor și după ce am vorbit cu polițiștii de la Rutieră, am pus mâna pe telefon și l-am sunat  pe Doru. Spre surprinderea mea, a răspuns de la al doilea ton.

— Te omor, ticălosule! Te omor cu mâna mea! am izbucnit, strângând telefonul la ureche.

— Ești paranoic, Cristi? a replicat el, pe un ton iritat, dar sigur pe sine. Ne-am despărțit amiabil, ce ai cu mine?

— Așa de amiabil încât ai vrut să o trimiți direct la morgă?!

— Ce spui tu acolo? N-am trimis pe nimeni, niciunde. Eu sunt de trei zile la Constanța.

— Mirela și profesorul Toma au fost accidentați grav de mașina ta!

— De una dintre mașinile mele, poate, dar nu de mine, a tăiat-o el scurt. Sunt aici cu... prietena mea, care poate să jure că nu am plecat niciun minut din hotel. Și ea, și tot personalul de aici ne-au văzut.

— Mașina ta e identificată pe camere, avariată în fața casei tale, am presat eu, deși în minte a început să-mi încolțească un dubiu sinistru.

— Cristi, bătrâne, ascultă-mă bine: mașina mea e aici, în parcarea hotelului, de joi, de când am primit confirmarea divorțului. M-am certat cu Mirela, ce-i drept, dar n-am atins-o nici cu un pai. A plecat vineri dimineață, singură, fără să ia nimic cu ea...Am plecat de urgență la maternitate. Marian era afară, pe o bancă. Ne-am îmbrățișat strâns.

— Ralu e bine. Și copilul la fel, mi-a zis el rapid, încercând să mă liniștească. Medicul a oprit-o internată fiindcă la ecografia obstetricală de trimestru trei imaginea fătului e învăluită într-o lumină inexplicabilă, un reflux optic... Acum e la pat, în rezervă, cu Elena lângă ea. Du-te!

Am intrat. Ralu râdea. Nu-i spusesem nimic despre accident și nici nu i-am spus atunci. Doctorul mi-a explicat succint că o externează imediat ce vin rezultatele de la profilul biologic complet, cardiotocografia de monitorizare și testul de screening.

Am sărutat-o și am fugit imediat la Spitalul Floreasca. Mirela era pe perfuzii, dar își revenise complet. Mi s-a permis să stau câteva momente cu ea în salon.

— Nu a fost Doru! i-am spus eu direct, de cum m-am apropiat de pat. E la Constanța de joi cu... meteorița lui. Am vorbit cu el.

— Dar era o mașină de-a lui, a insistat ea, ridicându-se ușor pe un cot. Am văzut-o bine când am căzut în șanț. Era Mercedesul lui, gri metalizat.

— L-ai văzut pe el la volan?

— Nu. Nu a coborât nimeni. A demarat în trombă și dus a fost.

— Oricum, sorela, acum nu știm precis dacă a fost el sau altcineva.

— Cum este Milu?

— Sincer, e mai rău decât tine. Atât știu. Un doctor mi-a spus că este într-o rezervă la Terapie Intensivă și m-a întrebat dacă știu vreo rudă apropiată...

— Milu e cel mai singur om de pe pământ. Nu are rude, nu are prieteni, nu are decât cărțile și profesia lui. Eu sunt singura lui ancoră cu lumea asta... poate și în alta.

— Te las acum, vin mâine, i-am spus, mângâind-o pe frunte. Doctorul zice că ai fost de fier. La o asemenea zguduitură, puteai să te spargi.

— Vezi de Milu. Te rog, fratelo!



Am ieșit din salon și am intrat direct peste medicul curant, în cabinet.

— E singur, domnule doctor, i-am spus direct. Nu are pe nimeni în afară de sora mea. Care este starea lui reală?

— Cum să vă spun... a oftat medicul, deschizând dosarul. Pacientul a suferit un traumatism cranio-cerebral sever. În plus, imagistica arată o contuzie toraco-abdominală majoră. Momentan este intubat, ventilat mecanic și stabilizat hemodinamic pe secția ATI. Starea lui este extrem de gravă, iar prognosticul rămâne strict rezervat.



Analizele Ralucăi au ieșit bine. Totul era în parametri normali. Singurul lucru care rămânea complet inexplicabil pentru medici era aura aceea ciudată, lumina captată pe ecografii în jurul fătului.

— Domnule Tamaș, din punct de vedere medical, soția dumneavoastră este clinic sănătoasă. Nu avem niciun motiv să o mai ținem în spital.

— Mulțumesc, domnule doctor, am răsuflat eu ușurat.

— Vezi, Cristi? Ți-am zis eu că suntem bine! a intervenit Ralu, zâmbitoare, strângându-mă de mână. Ne întoarcem acasă.

Marian și mama Elena au răsuflat și ei ușurați.



Mirela a fost externată și ea în aceeași zi. Parcă nici nu trecuse printr-un accident atât de violent; nu avea nicio fractură, nicio traumă majoră, fiind în scurt timp cea mai vie și mai puternică dintre noi. În schimb, Milu a rămas la ATI, în comă profundă, conectat la aparate. Mirela mergea și stătea ore întregi lângă patul lui, privind fix ecranul aparatelor care îl țineau în viață.

Între timp, Doru fusese complet exonerat. Poliția mi-a confirmat oficial tot ce-mi spusese el la telefon. Anchetatorii verificaseră camerele de supraveghere și registrele de la Constanța: nu mai puțin de unsprezece martori – angajați ai hotelului și clienți – declaraseră sub semnătură că Doru nu părăsise nicio secundă complexul. Ieșise doar la restaurant și la piscina interioară, iar mașina lui nu se mișcase din parcare. 



Mama Elena a rămas la noi, iar Marian s-a întors la Giurgiu. În timp ce Ralu butona o tabletă, iar mama Elena trebăluia prin bucătărie, gândurile m-au dus spre zilele când apartamentul era plin de prezența mamei mele și de ghidușiile Mirelei. Viața și-ar fi urmat cursul și bucuria mi-ar fi fost deplină dacă nu m-ar fi mânat curiozitatea să aflu de ce A4-ul meu nu mai consuma motorină.

După câteva zile, Mirela mi-a adus câteva însemnări pe care le-a găsit pe biroul lui Milu:

— Am găsit astea pe biroul lui Milu, mi-a spus ea, întinzându-mi foile. Scrie ceva despre piatra ta, aia cu care ai fost la el, dar nu pricep nimic.

Erau referiri la vehicule mânate de vânt și desene asemănătoare pietrei din Provița. Era și un articol în engleză despre baterii care cuantificau energia aerului, cu referiri directe la Max Planck și celebra sa lucrare din 1906, „Vorlesungen über die Theorie der Wärmestrahlung”. Milu subliniase cu roșu pasaje întregi despre spectrul radiației corpului negru. Notițele lui duceau conceptul spre un sistem de rezonanță capabil să cuantifice pachete de energie; era cheia unui motor bazat pe emisia stimulată și absorbția asimetrică a radiației. Deci asta era motivul accidentului. Nu slăbiseră nicio secundă urmărirea, nici în ceea ce îl privea pe el. Acum știau sigur că obiectul pe care îl căutau cu disperare era piesa desenată de Milu.



Mirela aproape că se mutase cu noi în perioada aceea; era când la noi, cu Ralu, când la spital. Într-o zi, mama Elena a pus mâinile în șolduri, s-a uitat lung la ele și apoi mi-a făcut cu ochiul:

— Ralu nu a avut un frate sau o soră, dar văd că și-a găsit una... Oricum, Cristi, e ceva cu Mirela, ceva cu totul special care te atrage la ea.



Durerile Ralucăi au început dimineața, pe la ora șase. Am sunat imediat la salvare, iar după ce au luat-o, am plecat și eu cu mama Elena în urma ei, spre maternitate. Cum trebuia să fiu neapărat și la tribunal pentru procese, iar în sala de nașteri oricum nu aveam acces, am plecat la birou după ora opt.

La 11:00, mi-a vibrat telefonul în buzunar. Era mama Elena:

— Cristi! A născut... E fetiță!

Mă pregăteam să intru în sala de judecată când ecranul s-a aprins din nou. De data asta suna Mirela, de la Floreasca. Am răspuns rapid:

— Mirela! A născut Ralu! E fetiță!

— Să vă trăiască! Să ne trăiască! Prea multe vești bune deodată, Cristi... Milu s-a trezit pentru puțin timp!

— Ce spui? S-a trezit?

— Da! A deschis ochii, m-a privit strângându-mi mâna și a rostit un nume ciudat: „Carmilla-Mirela”.



















Începutul sfârșitului





Când în sfârșit am terminat cu tribunalul am parcat mașina pe trotuarul din fața maternității Bucur,  lăsând-o cu roțile blocate în bordură. Am coborât și am intrat direct pe ușa de sticlă a spitalului, trecând de portar fără să mă uit în spate.

Pe holul de la lăuze, mama Elena mă aștepta pe un scaun de plastic.

— Du-te acasă, mamă, i-am spus în șoaptă, bătând-o ușor pe umăr. Ești ruptă de oboseală de azi-dimineață. Îți chem un taxi și mergi de te odihnește, rămân eu aici.

M-am întors apoi spre biroul asistentelor: mi-au dat un halat verde de unică folosință, o pereche de botoși albaștri din plastic și o mască. M-am echipat pe hol, mi-am dezinfectat mâinile, apoi am deschis ușa rezervei.

Ralu stătea rezemată pe perne, cu fața luminată de soarele palid care trecea prin perdea. Lângă patul ei, într-un pătuț transparent cu rotile, se afla Maria. Era 30 noiembrie 2027.



După trei zile, am adus-o pe Ralu acasă. Mama Elena era ca un spiriduș pe lângă ele, iar Mirela, când nu era la spital, era la noi. Îi cumpărase Mariei un dulap plin de hăinuțe și un leagăn special, cu lumini și muzică; era ceva de speriat cu câtă atenție se învârtea pe lângă Ralu și pe lângă cea mică.

Dar, cu fiecare zi care trecea, sora mea era tot mai tristă. Se apropia mini-vacanța de sărbători, iar Milu nu-și mai revenea din comă. La birou abia dacă mai făceam față cu volumul de muncă. Sofia se zbătea și ea cum putea ca să mă ajute:

— Șefu', căutați un ajutor până când se poate întoarce Ralu.

— Pe cine, Sofi?

— Știu eu?... Întrebați-o pe Ralu. Poate are colegi de facultate care încă nu și-au găsit de lucru.

A ieșit din birou, dar a revenit imediat:

— Domnule, cineva vrea să vă vorbească urgent.

— Cine este, Sofi?

— Nu mi-a spus. Zice că are o urgență. E un domn cam ciudat. Are barba albă, îngrijită, și palton de stofă, cum se purta odată, dar elegant.

— Spune-i să intre.

Sofia l-a poftit în birou și a închis ușa după ea.

— Bună ziua.

— Bună. Poftiți, luați loc, l-am invitat în fotoliu. Cu ce vă pot fi de folos?

— Am o problemă cu un dosar, mi-a spus el și mi-a întins o mapă cartonată.

Când l-am deschis, am crezut că e o glumă. Înăuntru era doar o coală A4 pe care scria: „Uitați-vă în ochii mei și, dacă găsiți că nu sunt sinceri, nu luați în seamă biletul. Dar dacă aveți încredere, întoarceți foaia fără să deschideți complet dosarul.”



L-am privit în ochi. Omul din fața mea avea o căutătură adâncă, liniștită. Nu părea deloc dintre cei ce umblă cu cioara vopsită. Strângând din dinți, am întors foaia în așa fel încât doar eu să văd ce scrie pe verso.



„Ieșiți din birou odată cu mine și nu spuneți nimic în afară de: «E o problemă, domnule, să verificăm». Tot ce aveți în jur e atent supravegheat. Ca să fiți sigur că nu mint, e vorba de piatra pe care ați găsit-o în Provița. Și de încă ceva: de sora Carmilla, cea care v-a sugerat să-i puneți copilei numele Maria.”



Inima a început să-mi bată în tâmple ca un ciocan. Tipul ăsta știa totul. Știa de Provița, de mănăstire și de secretul pe care nu-l rostisem niciodată. Mi-am înghițit nodul din gât, am închis dosarul cu un gest ferm și m-am ridicat de pe scaun, încercând să-mi țin vocea cât mai egală:

— E o problemă, domnule, să verificăm. Haideți să mergem să căutăm restul actelor.

Străinul a dat mărunt din cap, s-a ridicat fără să scoată un sunet și și-a aranjat reverul paltonului, în timp ce eu îmi luam cheile și haina, conștient că fiecare colț al biroului meu avea urechi.

Când am trecut pe lângă mașină, m-am oprit să-mi iau geaca mai groasă de pe bancheta din spate, simțind din plin frigul de decembrie. Am observat cu coada ochiului cum doi bărbați și două femei, îmbrăcați în haine lungi și întunecate, au apărut de nicăieri și ne-au încadrat perfect, formând un fel de scut uman în jurul nostru, doi în față și doi în spate.

Străinul cu barbă albă a zâmbit ușor, sesizându-mi tresărirea:

— Nu te teme. Sunt echipa mea. Ne asigură secretul convorbirii. Trebuie să facem un plan pe care nimeni din cei care ne urmăresc să-l afle.

Nu știam dacă am de-a face cu un nebun sau cu o amenințare reală. Dar ce a urmat a fost de domeniul SF.

Bătrânul și-a întins mâna stângă spre mine. Cu degetele de la cealaltă mână, a apucat ferm de piele în zona unde se ia pulsul și a tras de ea în lături. Nu a curs nicio picătură de sânge. Pielea s-a deschis exact ca o fereastră mică, dreptunghiulară, lăsând la vedere un mecanism uluitor. Era o mână biomecanică, la fel ca a lui Luke Skywalker din Star Wars, în interiorul căreia se învârteau tot felul de rotițe minuscule din metal. Chiar în mijlocul acelui angrenaj era o piesă exact ca piatra găsită de mine în râul Provița numai ca aceasta era metalică.

— Trebuie să știi că piesa a fost realizată într-o lume care s-a pierdut, a continuat el, rearanjându-și pielea artificială peste circuite de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Cei patru oameni care ne protejează acum sunt fizicieni din lumea aceea. E mult de povestit. Trebuie să distrugi piatra pentru a nu cădea în mâinile celor care o pot folosi pentru a face rău.

— Sunt multe de lămurit, domnule avocat, a continuat el. Echipa aceasta avea inițial doisprezece fizicieni a căror direcție era să ajute, dar o parte dintre ei s-au răzvrătit. Vor să acapareze și să conducă ei lumea. Au nevoie de energia acelei baterii miuonice. Se bat pe ea servicii secrete, corporații, guverne...

N-am apucat să mai scot o vorbă. Un semn scurt făcut de unul dintre oamenii din echipa lui l-a determinat pe mag să deseneze rapid câteva cercuri în aer cu mâna. Un vertij violent ne-a învăluit instantaneu, aerul din jurul nostru ne-a ridicat și, într-o fracțiune de secundă, zgomotul Bucureștiului a dispărut.



Eram, de acum, undeva într-un parc. Uluit, i-am văzut pe cei cinci companioni așezându-se în cerc în jurul meu, direct pe zăpada căzută recent. Printre pomi se apropia cu pași repezi o siluetă pe care am recunoscut-o imediat. Din umbra crengilor a ieșit Mirela.



— Ați rezolvat, magule? a întrebat ea.

— Nu! Răzvrătiții ne-au luat urma și ne-au ajuns în preajma Tribunalului.

— Însoțitorule,  nimeni nu ne mai poate ajuta. Fă ce ai de făcut.

Apoi s-a întors spre mine:

— Fetița ta este viitorul. Să știi asta, fratelo! Milu a murit.

S-a întors și a plecat fără alte cuvinte.



Magul a oftat din toate circuitele lui interioare.

— Plierea timpului mă costă o cantitate enormă de energie, Cristian. Bateriile mele au peste 115.000 de ani. Sunt acum aproape descărcate. Urmărirea Carmillei m-a costat mai multă energie decât s-a calculat. Consiliul mi-a cerut să repar implicarea mea în destinul unui copil fără nume. Faptul că acum o voi însoți înapoi spre ziua în care plângea în zidul unei biserici mă va costa un consum de energie suplimentar. Trebuie să mă întorc acolo și să redau acelei fete destinul de care a fost lipsită. Când mă voi reîntoarce s-ar putea să fiu inert, sau la capătul puterilor mele. De aici, Cristian, apărarea și destinul Mariei...

























Apocalipsa



— Ziceai că mergem spre sud, Bunul meu? Dar soarele e acum în stânga noastră.

— Știi tu unde e sudul?

— Dacă stau cu fața spre răsărit, sudul e în dreapta mea iar nordul e în stânga.

— Și stânga ta unde e?

— Acolo unde îmi bate inima. Bunul meu, de ce zici mereu că trebuie să ajungem în sud?

— Pentru că acolo e posibil să întâlnim mai mulți oameni.

— A fost odată când erau mai mulți oameni aici?

— Da. A fost acum zece ani.

— Cât e un an?

— Păi, un an e atâta timp cât îi trebuie Pământului să facă o rotație completă în jurul Soarelui.

— Adică o zi și o noapte.

— Nu, puiul meu. Nu. Aia e o altă rotație. E timpul în care Pământul se învârte în jurul propriei axe.

— Adică într-un anotimp?

— Ai uitat când ți-am spus că anotimpurile sunt rezultatul altor mișcări?

— Dar multe mișcări mai face și Pământul ăsta! Bunul meu, tu ai fost vreodată în sud?

— Am fost. Am fost de mai multe ori pe vremea când făceam cercuri în aer și zburam dintr-un loc în altul.

— Acum de ce nu zbori? De ce nu ne ridicăm să plutim sus, sus de tot, acolo unde e mama?

— Pentru că cerul s-a umplut de cenușă, Maria, iar aripile mele s-au ars în zilele când iadul a înghițit pământul.

— Atunci când tata și mama mea au murit?

— Exact atunci, când lăcomia și setea de putere au deschis porțile dezastrului.

— De ce a murit tata, Bunul meu?

— Pentru că nu i-a păsat de viața lui, ca să o apere pe a ta și pe a mamei tale.

— Cum a murit mama dacă tatăl meu o apăra?

— A murit pentru că nu i-a mai păsat de viața ei. A murit ca să te apere pe tine și pe tatăl tău...Ei, acum taci?

— Nu înțeleg, bunul meu. Dacă ei au murit unul pentru altul și amândoi pentru mine, de ce au făcut-o?

— Pentru că erai fetița lor și te iubeau, iar ei se iubeau unul pe altul la fel de mult cum te iubeau pe tine.

— Era frumoasă mama mea?

— Cea mai frumoasă mamă.

— Dar tata?

— Se spunea atunci că bărbatul trebuie să fie doar un pic mai frumos decât dracul. Dar tatăl tău era înalt, bine legat și avea șarm.

— Adică era „șarman”?

— Nu se spune „șarman”! Se spune șaman, dar șamanii erau altceva. Tatăl tău avea șarm. Adică avea un fel de atracție, o putere în vorbe și în privire care îi făcea pe oameni să-l asculte, așa cum judecătorii îl ascultau la Tribunal înainte ca totul să se prăbușească.

— Și de ce zici că bărbatul trebuie să fie doar un pic mai frumos decât dracul? Dracul e urât, Bunul meu?

— Dracul e ascuns sub multe fețe, Maria, iar în zilele acelea purta haine scumpe, vorbea despre știință, miuoni și energie infinită, dar în mână ținea arme care au topit orașele.

— Fețele acelea rele care zici că au venit la noi la bloc când se trăgea pe stradă?

— Da, aceia erau solii lui, răzvrătiții care au adus măcelul și au făcut oamenii să piară în fața blocului vostru și în toată lumea, în timp ce tatăl tău alerga cu disperare spre voi.

— Mama s-a speriat? Spune-mi de mama.

— S-a speriat pentru tine, nu pentru ea, de aceea când tatăl tău a ajuns lângă voi au făcut un scut din trupurile lor în jurul pătuțului tău. Așa au murit, și ea și tatăl tău, iar când Mirela i-a găsit morți a spulberat atunci totul.

— Dacă ei au murit ca să mă apere, de ce nu au fugit cu mine în sud, unde mergem noi acum?

— Pentru că iadul a început din toate colțurile lumii. Focul cădea și din cer, ieșea și din pământ; nu le-a mai lăsat nicio cale de scăpare multor oameni.

— Bunul meu, dar tu cum ai scăpat? De ce nu te-a ars și pe tine focul ăla mare?

— Pentru că tatăl tău mi-a dat o inimă.

— Ți-a dat inima lui, Știe-Tot?

— Nu. Mi-a dat energie. Una pe care el a găsit-o într-o apă.

— Într-o apă? Apă vie sau apă moartă?

— Tu care crezi?

— Eu cred că apa, bunul meu, vie sau moartă, e tot energie.

— Totul este energie, puiul meu. Numai iubirea nu este...























IO, RADU...



Venea acolo, pe palisadă, din când în când, un corb. Stătea nemișcat ore în șir. Avea ciocul lung, puțin curbat și penele negre lucioase. Nu-l speria nici tropotul cailor, nici zdrăngănitul armelor din timpul exercițiilor de luptă. Așa cum îmi spusese episcopul, corbii erau păsări blestemate de Dumnezeu, de pe vremea Potopului. Eu îl priveam cu admirație și un anume respect pentru semeția lui.



Vedeam zilnic în jur destule exemple de violență, unele pornite din primitivism, altele ca manifestări ale forței brute. Cetatea era ridicată deasupra râului Breaza, cam la 200 de metri, pe lângă stâncile numite Colții Brezei. Tatăl meu zicea că e din vremea dacilor. Cine să mai știe câte generații își trăiseră zilele între aceste ziduri și își vărsaseră sângele pentru ele. Doar ce primisem vestea că în unul dintre satele noastre, la Veneția de Jos, un grup din oștenii lui Ugrinus incendiase biserica, iar localnicii îi căsăpiseră apoi cu topoarele.



În dimineața aceea, răpăitul copitelor pe puntea de lemn de peste apa Brezei a spart liniștea, înainte ca ecoul să apuce să se lovească de zidurile de piatră. Corbul nici nu s-a clintit; a întors doar capul într-o parte, fixând cu ochii  siluetele care urcau în galop dinspre vale. Erau trei călăreți. Nu purtau zale de război, ci straie de ceremonie, însă noroiul drumurilor supuse dezghețului primăvăratic le stricase aspectul. Din spatele meu, doi oșteni au pus mâna pe garda săbiilor, privindu-i de sub coifurile de oțel cu neîncrederea sălbatică a oamenilor care știu că nicio veste bună nu urcă potecile Făgărașului.

Solul s-a oprit în mijlocul curții interioare, acolo unde se simțea adierea vântului de pe creste. A coborât de pe cal și a băgat mâna sub mantie, de unde a scos un tub de piele pecetluit cu ceară roșie, pe care era imprimată stema regelui. A înclinat capul:

— Mărite Duce, sunt trimisul regelui Andrei. Majestatea Sa vă cheamă degrabă în ziua de Invocavit la Alba.

Am luat tubul de piele și le-am făcut semn solilor să mă urmeze în sala mare. Am privit pergamentul fără să-l desfac de tot. Știam ce era scris acolo fără să citesc o slovă. Era presiunea aceea nevăzută care venea de la Buda și din scaunele episcopale, o sferă uriașă de interese și legi străine care se strângea în jurul nostru, amenințând să ne strivească și să ne aplece sub fierul ei.

— Spuneți regelui că pornim spre el mâine dimineață. Până atunci, așezați-vă la masa noastră, odihniți-vă oasele și caii.

Am lăsat acolo solii și am urcat în camerele mele.



— Vești bune, Stăpâne? m-a întrebat Katerina, văduva unui sas, care se cuibărea uneori în așternuturile mele.

— Depinde din ce unghi le privești. Regele mă cheamă la Alba.

I-am făcut semn că poate să plece și l-am strigat pe Miu:

— Du-te la căpitanul gărzii și spune-i ca până la chindie să adune toți juzii și nobilii din cetate și din satele noastre. Spune-i să zboare.

Am dat la o parte oblonul și perdelele groase din fața ferestrei. Aerul aspru de munte se împletea cu mirosul unei primăveri timpurii. Corbul era acolo și, sub lumina soarelui, penele lui căpătau reflexe albăstrii. Pe poarta cetății ieșeau călăreți în goană. Într-un colț al camerei, cu fața la ușă, aveam aranjată o masă pe care o foloseam pentru scris și pe care aveam întinsă harta Ducatului de Făgăraș. Miu se întorsese și se postase lângă căminul în care îndesase lemne groase de fag.

— Solii au mâncat și au pornit înapoi spre Alba, Stăpâne.

— Prea bine. Du-te acum și anunță chelarul că vom avea în jur de 25 de oameni la masa din sala mare. Să pregătească totul așa cum trebuie.

Asaltul asupra pământurilor noastre începuse mai demult. Ugrinus susținea că primise Făgărașul și Sâmbăta moștenire. Flutura documente care îi susțineau cererile. Începuse vremea actelor de proprietate, iar tatăl meu avea unul emis înainte de marea invazie a tătarilor. Îl aveam aici, în sertarul mesei care acum era gol.

Pentru ca cineva să intre în camerele mele trebuia să treacă de cei doi străjeri de la baza turnului. Apoi de camerele Comitelui de curte și de camera pajului.

Problema era că nu îmi aminteam când îl văzusem ultima dată acolo. Cu aproape trei luni în urmă, înainte de sărbătoarea Crăciunului, venise un diac și îl copiase în registrele mănăstirii de la Cârța. Cum în camerele mele nu intra nimeni în afară de Miu... Miu?!

— Da, luminate Duce.

— Știi ceva despre un act din acest sertar?

— Nu, Stăpâne!

— Caut-o și vino imediat aici cu Katerina.



Miu s-a întors palid de parcă participase acum cincizeci de ani la asediul Rodnei.

— Katerina a părăsit cetatea imediat ce a coborât de aici, înaintea solilor. Căpitanul gărzii spune că a fost așteptată de cineva și au plecat amândoi călare pe drumul ce duce spre Alba.



Vândusem Țara Făgărașului pentru câteva nopți de plăcere.



Boierul Vicu a izbit cu pumnul în tăblia de stejar:

— Sângele încă nu s-a uscat pe ulițele de la Veneția, Luminate Duce! Oamenii lui Ugrinus au pus foc la altar! Dacă nu coboram cu topoarele, ne luau și vitele din bătătură!

— Și le vor lua, Vicule, a intervenit cneazul Stoian, mângâindu-și barba căruntă. Ugrinus nu trimite oșteni ca să ardă lemn, ci ca să semneze pământul cu cenușă. Flutură pergamente la Buda. Zice că Făgărașul e zestrea neamului său.

Judele Coman își ridică toiagul, cerând liniște:

— Dreptul pământului nu se scrie pe piele de vițel, ci pe semnele de hotar lăsate de moși. Colții Brezei sunt ai noștri de când s-au ridicat munții! Ce știu rudele regelui de la Buda despre hotarul nostru? Despre Țara Vlahilor, recunoscută chiar de regii lor înainte de potopul tătarilor?

Am ridicat mâna și larma din sala mare se stinse, lăsând loc doar pârâitului lemnelor din cămin.

— Regele Andrei mă cheamă mâine la Alba, am spus, privindu-i pe rând. Solii au plecat deja.

— La Alba? pufni Vicu, strângând mânerul cuțitului de masă. Între zidurile lor de piatră? E cursă, Luminate Duce! Ugrinus va sta la dreapta regelui, iar episcopul îți va cere jurământ de supușenie. Să mergem, dar cu cincizeci de arcași în spate!

— Mergem ca să arătăm ce? Hrisovul cel vechi... cel dat de dinainte de năvălirea tătarilor... nu mai este.

O tăcere de mormânt căzu în sală. Logofătul Mihail s-a albit la față. Greavul Hanns, sasul, se încruntă, prinzând primul înțelesul nenorocirii:

— Fără hrisov, în fața scaunului regal de la Alba, ești doar un valah care ocupă o țară fără acte, Stăpâne. Legea lor nu ascultă de vorbele judelui Coman. Ei vor sigilii. Cine l-a luat?

L-am privit pe Miu, care stătea în colțul umbrit al jorjului, cu ochii în pământ.

— Katerina, am rostit încet. A plecat spre Alba înaintea solilor.

— Femeia aceea de sas! răcni Vicu. Ți-am spus, Luminate Duce, că șerpii nu se țin în așternuturi! Ne-a vândut pământurile lui Ugrinus pentru arginți!

— Mortul de la groapă nu se mai întoarce, a zis Stoian. Întrebarea e ce facem duminică la Alba? Dacă Ducele nu se prezintă, regele îl declară hapsân și rebel, iar Ugrinus capătă dreptul să ridice oastea regală împotriva Făgărașului. Dacă te duci fără act, te arestează în curtea Palatului Episcopiei.

Judele Coman se ridică în picioare, sprijinit în toiag, și mă privi direct în ochi:

— Mai este o cale. La Cârța, mănăstirea călugărilor cenobiți are registre ținute de diaci. Dacă diacul care a fost aici astă-iarnă a copiat pecetea în hrisoavele mănăstirii, starețul de la Cârța poate depune mărturie în fața regelui. Dar călugării ascultă de episcop, nu de noi.



„Călugării ascultă de episcop, iar episcopul ascultă de Roma”, m-am gândit, învârtind cupa între degete. O rețea de interese țesută în latină, în care noi, cei de pe marginile astea de munte, suntem prinși ca muștele. Privirea mi-a căzut pe logofătul Mihail, care încă își frământa mâinile. Un paj ca Miu era prea crud pentru o asemenea solie, iar boierii mei erau prea iuți la mână; ar fi pus foc mănăstirii la primul refuz al starețului. Îmi trebuia un om de arme care știa să vorbească și cu popii, dar care putea și să strângă frâiele calului dacă timpul ne presa.

— Mihail, am rostit, iar logofătul a tresărit. Trimite-l neîntârziat pe Comisul Nanu. Să ia trei dintre cei mai buni călăreți din gardă și să plece spre Cârța chiar acum, pe întuneric. Să-l găsească pe diac și să-l aducă la Alba Iulia viu sau mort. Dacă starețul se opune, Nanu să-i amintească de scutirile de taxe pe care tatăl meu le-a dat mănăstirii pentru morile de pe Olt. Să zboare!

Logofătul a încuviințat grăbit și a ieșit aproape fugind din sală. În urma lui, masa a început din nou să murmure, ca un stup agitat.

— Și noi, Măria Ta? a întrebat Stoian, sprijinindu-și coatele grele pe masă. Cum coborâm la Alba? Nu putem lăsa cetatea goală, dar nici nu te putem lăsa să intri în gura lupului doar cu pajul și cu hăitașii. Ugrinus are o sută de lăncieri numai în garda personală.

— Coborâm, dar fără să mirosim a război, a propus greavul Hanns,  mângâindu-și gulerul de blană. Dacă mergem mulți, regele Andrei va spune că venim ca răsculați. Eu voi veni în numele negustorilor și sașilor mei din Șinca și Făgăraș. Să vadă regele că și noi ținem cu Ducatul, nu doar vlahii. Banii noștri plătesc vama la Alba, iar Andrei știe asta.

— Nici o mie de sași cu pungi de aur și burți mari n-o să oprească lăncile lui Ugrinus dacă ăla decide să închidă porțile cetății! a pufnit boierul Vicu. Luminate Duce, eu iau douăzeci de oșteni de-ai mei de la Veneția. Oameni de munte, care dorm cu mâna pe secure. Îi îmbrăcăm în straie de ceremonie, cum vor domnii de la curte, dar le ascundem zalele ușoare și pumnalele sub mantie.

— Și eu vin cu zece călăreți din Sâmbăta, a adăugat Stoian, încuviințând grav. Luăm și zece dregători și juzi, în frunte cu judele Coman. Să vadă scaunul regal că pământul ăsta are bătrâni care țin minte hotarele, nu doar tineri care știu să verse sânge.

I-am ascultat în tăcere, lăsându-i să-și împartă oamenii și armele. Din colțul sălii, Miu mă privea cu ochi speriați, așteptând parcă pedeapsa pentru neatenția lui. Dacă merg cu cincizeci de oameni înarmați pe ascuns, Andrei va mirosi capcana din prima clipă, judecam în sine, privind jocul umbrelor pe pereții de piatră. Ugrinus abia așteaptă să mă acuze de trădare în fața Dietei. O suită mare arată frică sau sfidare. Mie îmi trebuie o solie care să reprezinte legile, nu spadele. Un nucleu de fier, greu de ignorat și imposibil de atacat pe față fără a încălca dreptul la liberă trecere.

— Am hotărât, am spus, ridicându-mă în picioare. Toți mesenii au amuțit, ridicându-se odată cu mine. Hanns, Stoian, Vicu, toți cei de față – pregătiți-vă oamenii, dar nu pentru drum. Rămân aici. Ar fi o declarație de război să înaintăm înarmați spre Alba. Ne-am lua de piept cu o putere ce ne-ar strivi sub armurile ei. Vreau să mă însoțească doar... șapte oameni. Opt suflete cu totul. Un sfat strâns de reprezentanți, nimic mai mult.

Boierii s-au privit între ei, calculând din priviri numărul, iar eu am continuat:

— Tu, Stoian, vii ca voce a boierilor noștri. Greavul Hanns va veni pentru sași; regele nu-și va risca taxele lovind în omul care îi ține vămile. Judele Coman ne va însoți pentru a purta toiagul dreptului pământului, martor al vechilor hotare. Luăm cu noi și doi juzi din satele lovite — pe Stan din Veneția și pe Drăghici din Breaza — să vadă curtea regală că tot Făgărașul e unit. Pentru pază, luăm doar doi oșteni din garda cetății, iar Miu ne va urma pentru cai și bagaje. Opt oameni în total. O solie destul de mică pentru a nu ridica suspiciuni, dar îndeajuns de mare ca regele Andrei să nu ne poată mătura de la curte ca pe niște simpli pribegi. La revărsatul zorilor pornim.



Când soarele a început să sângereze în spatele dealurilor din Apus, profilul cetății de piatră de la Alba Iulia s-a ridicat din ceața mlaștinilor Mureșului. Orașul nu mai era cel pe care îl știam. Congregația Generală strânsese o mare de oameni. Încă de la porțile de lemn ale târgului exterior, drumul era blocat de căruțe acoperite cu rogojini, corturi ostășești, cirezi de vite și fumul a sute de vetre.

La poarta principală a cetății, oștenii regali purtând tunicile roșii cu dungi argintii ale Arpadienilor controlau armele. Deasupra lor, pe metereze, stăteau lăncieri străini.

— Cine vine? a strigat un căpitan maghiar, punând mâna pe mânerul spadei lungi.

Greavul Hanns a pintenat calul în față, lăsând să se vadă lanțul greu de aur de la gât. A vorbit într-o latină aspră, dar sigură, de negustor care cunoaște prețul fiecărei porți:

— Solia Ducelui de Făgăraș, chemată prin ordin sigilat de regele Andrei. Eu sunt Hanns din Șinca, iar aceștia sunt juzi și boieri ai pământului.

Oșteanul ne-a măsurat cu privirea. Eram doar opt oameni, obosiți, purtând blănuri și mantii grele de munte.

— Treceți, a mormăit căpitanul, făcând semn cu mâna. Dar lăsați lăncile la poartă. În cetate nu se circulă cu fierul la vedere.

Am trecut pe sub arcada de piatră. Măcar am intrat, m-am gândit, privind în jur. Însă înăuntru ne aștepta adevărata strânsoare. Curțile bisericii catedrale erau ticsite de nobili maghiari în haine de catifea, sași bogați din Sibiu și Bistrița vorbind șoptit despre privilegii și secui cu căciuli de blană aduse peste ochi. Era prima oară când regele îi strângea pe toți la un loc — nobili, sași, secui și noi, vlahii. Universis nobilibus, Saxonibus, Syculis et Olachis... Un amestec lăsat cu intenție să se certe între ei, ca regele Andrei să pară singurul judecător drept.

Cazarea era o bătălie în sine. Palatul episcopal și casele din jurul Capitlului erau ocupate de marii baroni. Pentru solia noastră nu se găsise loc printre mai-marii regatului. Am fost trimiși la marginea dinspre miazănoapte a cetății, la un han din piatră și bârne, numit „La Vulpea de Argint”, deținut de un sas.



Curtea hanului era plină de cai și slugi care cărau saci. Când am coborât din șa, picioarele îmi erau amorțite de la cele paisprezece ore de trap. Miu s-a repezit să preia frâiele calului meu, dar privirea lui fura tot timpul împrejurimile, căutând cu disperare o mantie purpurie tivită cu argint sau o față cunoscută. Nanu nu se vedea nicăieri. Diacul de la Cârța nu sosise.

În han, mirosul de seu al torțelor se împletea cu cel de friptură de porc și oaie. La mese stăteau oșteni din garda lui Ugrinus. I-am recunoscut după stema cu grifon brodată pe pieptare. Când am intrat, râsetele lor s-au stins brusc, lăsând loc zdrăngănitului de căni.

Hanns s-a îndreptat spre hangiu:

— Camerele pentru Ducele Făgărașului și sfatul său. Și zece măsuri de ovăz pentru cai.

Hangiul s-a uitat spre colțul întunecat al sălii, unde stătea un bărbat masiv, cu o cicatrice peste obraz, îmbrăcat în zale strălucitoare. Era căpitanul de lăncieri al lui Ugrinus. Acesta a dat încet din cap.

— Aveți doar trei camere, stăpâne, a spus hangiul, coborând ochii. Una pentru domnul tău, două pentru ceilalți. Altele nu mai sunt. Orașul e plin.

— Ba sunt, a pufnit Stoian, făcând un pas în față. Miroși a minciună de la o poștă.

— Lasă, am spus eu, punându-i mâna pe umăr. Ajung trei. Nu am venit aici să dormim.

Am urcat scările de lemn care scârțâiau sub cizme. În cameră era frig iar Miu s-a apucat imediat să aprindă focul. Am împins ușor oblonul de lemn ca să privesc în curtea interioară. La lumina unui foc aprins pe o vatră deschisă, doi dintre oștenii lui Ugrinus își curățau unghiile cu pumnalele, stând sprijiniți de grajdul unde erau caii noștri.

Am coborât în sala de jos. Oamenii mei se adunaseră într-un colț izolat, în jurul unei lămpi cu ulei. Mâncau în tăcere pâine și slănină afumată, ascultând murmurul sălii. Judele Coman a pus toiagul pe masă. Lemnul vechi avea reflexe roșiatice sub lumina opaițului.

— Mâine e duminica Invocavit. După slujbă, regele Andrei se așază pe scaunul de judecată în curtea Capitlului. Am aflat de la un diac de-al bisericii că Ugrinus a adus trei martori de la Buda. Oameni cumpărați, care vor jura pe Biblie că tatăl lui Ugrinus a deținut Sâmbăta înainte de venirea tătarilor.

— Să jure! a mormăit Stan din Veneția, strângându-și pumnul. Eu am cincizeci de ani, iar tata a murit la optzeci. Niciun picior de ungur n-a călcat hotarul Veneției în afară de oștenii care veneau la prădat! Biserica noastră a fost ridicată de bunicul meu. Cum să fie pământul lor?

— În fața regelui, vorba ta e doar aer, Stane, a rostit cu răceală greavul Hanns, bând o gură de vin. Ugrinus are diplome cu peceți de ceară. Regele Andrei e strâmtorat. Are nevoie de lăncierii lui Ugrinus ca să se bată cu ducele Austriei la graniță. Credeți că-i pasă de mormintele bunicilor voștri de sub munte? Andrei vrea ordine în acte și aliați puternici. Dacă nu punem sigiliul pe masă, ne șterge din registrele regatului ca pe niște umbre.

— Și dacă vine Nanu? a întrebat Drăghici din Breaza, privindu-mă direct în ochi. Dacă aduce copia de la Cârța? Stoian a pufnit, mușcând dintr-o bucată de ceapă:

— Chiar dacă vine, diacul de la Cârța e un supus al episcopului de Alba. Credeți că episcopul va lăsa un călugăr vlah sau sas să strice socotelile marilor baroni? Îl vor închide în temnița mănăstirii înainte de a apuca să deschidă gura în fața regelui.

Au dreptate toți, gândeam, în timp ce zgomotul din han devenea tot mai asurzitor. Ugrinus a țesut plasa asta de luni de zile. Katerina a fost piesa grea.

Privirea mi-a căzut pe judele Coman. Bătrânul nu mânca. Privea toiagul cu noduri.

— Luminate Duce, a spus Coman încet, ridicându-și ochii obosiți spre mine. Legea lor e scrisă cu cerneală, dar pământul e scris cu oase. Când regele te va întreba de hrisov, nu spune că l-ai pierdut. Spune-i că hrisovul tău e viu. Cere dreptul la Mărturia Hotarului.

Toți au amuțit pentru o clipă în jurul mesei. Chiar și Hanns s-a oprit cu cana la gură.

— Ce e aia? a întrebat sasul.

— Legea cea veche, jus valachicum. Dacă regele e rege drept, așa cum se laudă, nu poate refuza chemarea bătrânilor la hotar. Să vină regele cu oamenii lui la Colții Brezei! Să-i punem pe juzi să jure cu pământ în gură și pe cap, așa cum făceau moșii noștri. Dacă pământul îi înghite când mint, atunci să fie al lui Ugrinus.

— Andrei nu va părăsi niciodată Alba pentru a urca în munții tăi, Comane, a spus Hanns, clătinând din cap. E un rege crescut la Veneția, în palate de piatră. Pentru el, munții noștri sunt doar sălbăticie.

Am ridicat cupa:

— Mâine vom afla ce fel de rege este Andrei.

Am ciocnit cupele în tăcere. Sus, în cameră m-am întins pe patul de scânduri fără să-mi scot cizmele. Dincolo de fereastră, zgomotul orașului începea să se stingă, lăsând loc doar foșnetului Mureșului. Înainte de a închide ochii, mi s-a părut că aud, departe, pe drumul dinspre răsărit, un răpăit stins de copite. Sau poate era doar ecoul propriilor mele frământări.



Dimineața duminicii de Invocavit a început cu dangătul greu al clopotelor Catedralei Sfântul Mihail. În curtea interioară a Capitlului se adunase floarea Transilvaniei. Pe un podium de lemn acoperit cu covoare roșii, aduse din atelierele Bizanțului, fusese așezat scaunul regal.

Regele stătea rezemat în jilț, îmbrăcat într-o tunică de catifea purpurie strânsă cu o centură bătută în pietre scumpe. La dreapta lui, pe un scaun aproape la fel de înalt, stătea Voievodul Transilvaniei, Roland Borșa, un om cu privire fioroasă, a cărui familie stăpânea de facto pământurile din interiorul arcului carpatic. Luptasem alături de el lângă Trascău împotriva mongolilor lui Tula Buga. Purtam în umărul stâng urma rănii căpătate atunci. La stânga regelui, Episcopul Petru al Albei veghea adunarea, cu Biblia sprijinită pe genunchi. Ei trei reprezentau legea, sabia și credința regatului.

Magistrul Ugrinus se afla jos, în fața jilțurilor regale, în fruntea unui grup de baroni maghiari. Însă, chiar și de acolo, din țărâna curții, rânjetul lui subțire și postura trufașă arătau o siguranță deplină. Ne-am croit drum prin mulțime spre locul destinat nouă. Eram cinci oameni. Eu în frunte, purtând mantia grea de ceremonie, flancat de cneazul Stoian și greavul Hanns. În spatele nostru, judele Coman își lovea ritmic toiagul de noduri de dalele de piatră, urmat de Stan din Veneția și Drăghici din Breaza. Nanu încă nu se arătase.

Dieta începuse deja, dar treburile mari se desfășurau cu lentoare. Regele și Voievodul ascultau plictisiți rapoartele logofeților despre privilegiile stărilor, dările noilor așezări și întărirea vămilor regale. Pricina noastră nu era nicidecum punctul cheie al acestei adunări.

— Să pășească în față Ducele Făgărașului! a strigat crainicul regal, izbind cu lancea în podea, semn că se ajunsese, în sfârșit, la mărunțișurile de la marginea regatului.

Am făcut trei pași și m-am înclinat adânc în fața tronului, respectând protocolul. Zgomotul din curte s-a stins treptat. Sute de ochi — maghiari, sași, secui și români — s-au ațintit asupra noastră.

— Luminate Rege, Onorate Voievod, am rostit, destul de puternic încât glasul să ajungă la urechile tuturor. Am venit la chemarea Majestății Tale, ca supus credincios al coroanei și păzitor al hotarelor dinspre munte.

Regele Andrei a dat încet din cap, dorind evident să termine repede, dar Ugrinus a profitat de moment și a făcut doi pași mari spre podium, ridicând glasul din mijlocul adunării:

— Supus credincios, Măria Ta? Sau un valah care ține cu forța o feudă ce nu-i aparține? Venim în fața acestei ilustre adunări pentru a cere o simplă îndreptare de hotar. Pământurile Făgărașului și ale Sâmbetei au aparținut neamului meu prin diplome regale vechi, încă dinainte ca urgia tătară să distrugă țara. Acest om refuză să cedeze proprietatea legitimă și ocupă munții fără drept!

Ugrinus își joacă rolul cu un tupeu regizat perfect, m-am gândit, simțind cum mi se strânge stomacul. Privirea mi-a coborât spre mâna lui dreaptă. De sub mantia  se zărea colțul unui tub de piele familiar. Hrisovul tatălui meu era chiar acolo, la câțiva pași de mine. Katerina își primise, fără îndoială, arginții.

Pe podium, Voievodul Roland Borșa a scos un căscat lung, sprijinindu-și bărbia în pumnul masiv. Îl privea de sus pe Ugrinus cu o plictiseală suverană. Îl lăsa să se agite, dar insistența magistrului se vedea că îl enerva. Regele își trecea și el degetele peste inele, arătând aceeași nerăbdare de a expedia cazul.

— Duce, a spus, fixându-mă cu o privire obosită. Actele prezentate de magistrul Ugrinus sunt clare în fața Cancelariei. Pentru a închide această plângere și a nu mai pierde timpul adunării, îți cerem să pui pe masă documentul regal pe care se sprijină stăpânirea ta.

Puteam auzi fâlfâitul unui corb care rotea deasupra Catedralei. Nanu întârzia, iar timpul meu tocmai se scursese. Dacă spuneam că actul e pierdut, regele ar fi semnat pe loc donația către Ugrinus doar ca să scape de problemă.

— Majestate, am început, menținându-mi spatele drept. Înțeleg că  pretențiile magistrului Ugrinus ocupă timp de preț care ar trebui închinat treburilor mari ale țării. De aceea, nu voi lungi vorba. Hrisovul cel vechi există, însă drumurile munților noștri sunt lungi și aspre, iar actul vine pe drum cu solii mei. Până când actul va fi pus pe această masă, vă cer să ascultați martorii pământului. Pricina nu e atât de simplă pe cât o descrie magistrul.

Ugrinus a vrut să intervină violent, dar Voievodul Roland Borșa a ridicat o mână grea, tăindu-i elanul cu o satisfacție abia ascunsă. Îi sclipea o scânteie de divertisment în ochi; orice ocazie de a-l vedea pe trufașul Ugrinus încurcat în fața stărilor îi făcea plăcere.

— Destul, Ugrinus! Ne-ai bătut la cap atâta cale de la Buda pentru un colț de pădure, promițând că e o simplă semnătură. Să auzim ce zice valahul.

Am făcut un semn cu mâna în spate. Judele Coman a făcut un pas în față, bătând cu toiagul în dalele de piatră. Lângă el au pășit Stan și Drăghici.

— Aceștia sunt juzii mei, am spus, ridicând glasul. Nobilul Stan din Veneția aduce o plângere de sânge și incendiu împotriva oamenilor lui Ugrinus, care au dat foc altarului din satul său. Iar bătrânul Coman poartă în memorie hotarele din moși-strămoși. Dacă magistrul Ugrinus contestă dreptul nostru, îl invit în fața Majestății Voastre să ceară Mărturia Hotarului. Să mergem cu toții la Colții Brezei! Să jure toți juzii Făgărașului cu pământ pe cap, conform legii vechi a locului. Dacă pământul îi înghite când mint, să fie al lui!

La auzul acestei propuneri, Ugrinus s-a înroșit de furie, realizând că procesul se împotmolea într-o chestiune de drept local.

— O nebunie! Măria Ta, vrea să ne târască prin râpe și pe poteci de munte pentru o datină păgână! E o simplă plângere de proprietate, cereți-i actul!

Regele a schițat un zâmbet subțire, obosit. Ideea de a părăsi Alba Iulia pentru a urca în munți ca să vadă niște bătrâni cu țărână în gură era exclusă. Însă tactica mea funcționase: pricina pe care regele voia să o măture rapid de pe masă devenise brusc o dispută etnică și juridică ce risca să aprindă spiritele boierilor și juzilor de față, lungind Dieta la nesfârșit.

Din arenă, Hanns a făcut și el un pas diplomatic în față, arătând spre registrele sale:

— Luminate Rege, sașii din Șinca și Făgăraș nu vor ști cui să plătească vama din primăvară dacă pământurile intră în judecată de hotar. Pacea de pe Olt aduce aur în vistieria Albei. O decizie grăbită aici ar putea bloca dările către coroană.

Andrei a bătut cu degetele în brațul jilțului, uitându-se lung la Episcop și acesta s-a aplecat spre el, șoptindu-i ceva la ureche. Pentru clerul catolic și pentru coroană, o dispută prelungită care implica jus valachicum și datini păgâne, chiar în mijlocul Congregației, era ultimul lucru de care aveau nevoie.

Episcopul i-a oferit regelui exact puntea de salvare pe care o căuta: o cale de a mătura acest dosar sâcâitor de pe agenda publică, fără a jigni sașii și fără a aprinde scânteia unei revolte în munți.

Și-a ridicat o mână, aducând o tăcere instantanee peste curtea Capitlului.

— Am ascultat destul pentru o pricină atât de măruntă, a rostit regele. Dieta Transilvaniei are de purtat pe umeri destinele întregului regat, nu numai judecăți de hotar între nobili. De aceea, hotărâm ca această dispută să fie scoasă din rândul treburilor publice ale adunării. Ea va fi judecată în afara Dietei.

Ugrinus a făcut un pas în față:

— Dar, Majestatea Voastră...

— Destul! a tunat din nou Borșa, cu o satisfacție brutală de pe scaunul său. Regele a vorbit.

Andrei a continuat, fixându-ne cu privirea:

— Mâine, la ora prânzului, vă veți înfățișa amândoi în sala mică de audiențe a palatului episcopal. Acolo, în fața Noastră, a Voievodului și a Preasfințitului Episcop, veți aduce dovezile de pe urmă. Dacă hrisovul tău nu va fi pe masă atunci, Duce, Făgărașul va trece în mâna magistrului Ugrinus prin decret regal. Cazul este amânat! Crainic, treci la dările scaunelor săsești!

Am înclinat capul adânc și m-am retras încet în mulțime, simțind cum inima îmi bate în piept ca un berbec de asediu. Câștigasem timp. Exact o zi și o noapte. Însă marginea prăpastiei era acum și mai aproape: dacă Nanu nu trecea porțile Albei cu diacul și registrul de la Cârța până mâine, judecata secretă din spatele ușilor închise ale palatului episcopal avea să fie execuția mea politică, departe de ochii juzilor și ai sașilor care mă susțineau în public.

Popasul de la han n-a durat nici cât să ne spălăm praful de pe obraji. N-am apucat să tragem zăvoarele camerelor, când în curtea de la „La Vulpea de Argint” a intrat în galop un călăreț în zale.   Era un lăncier din garda  lui Roland Borșa.

A urcat treptele de lemn făcând să sune pintenii și a bătut scurt în ușa mea:

— Duce, Voievodul Transilvaniei te cheamă neîntârziat la curtea lui din palatul de miazănoapte. Cu toată suita.

Ne-am privit unii pe alții. Cneazul Stoian a strâns din dinți, punând mâna pe mânerul pumnalului ascuns sub mantie:

— E capcană, Luminate Duce. Borșa vrea să ne lege înainte de întâlnirea de mâine, să-i facă pe plac regelui.

— Dacă voia să ne lege trimitea o sută de lăncieri, nu un singur om, a rostit Hanns. Voievodul nu joacă niciodată cărțile regelui fără să-și ia partea lui. Să mergem. Oricum, în hanul ăsta toți pereții ne ascultă.

Am mers pe ulițele întunecate ale Albei Iulia, ocolind casele Capitlului, până la reședința fortificată a lui Borșa. Spre deosebire de curtea episcopală, unde logofeții și clericii foșneau pergamente în latină, aici miroseau zalele unse, pielea tăbăcită și carnea de vânat la proțap. Roland Borșa nu era un bancher venețian ca Andrei, ci un stăpân de oameni și de săbii.

Ne-au poftit într-o sală lungă, cu grinzi de stejar. Voievodul stătea  la masă, în cămașă de in și pieptar de piele. Când am intrat cu toți cei șapte însoțitori ai mei — boieri, juzi și oșteni — a ridicat ochii lui mari, verzi, lăsând să se vadă un zâmbet scurt sub mustața groasă.

— Luați loc, valahilor. Și tu, Hanns, pune-ți burta aia de greav pe bancă, a mormăit Borșa, făcând semn slugilor să pună vin în cupe. Ați făcut circ frumos azi în curtea Capitlului. Ugrinus încă își varsă fierea prin ungherele bisericii.

— N-am venit pentru circ, Onorate Voievod, am spus, rămânând în picioare până când el a făcut un semn larg cu mâna. Venim să ne cerem dreptul pământului.

— Dreptul pământului? a pufnit Voievodul, bând o dușcă zdravănă. Dreptul pământului e o poveste pentru bătrânii tăi, Duce, a adăugat el, arătând spre toiagul judelui Coman. Regele nu e bunicul său, Béla. E strâmtorat. Are nevoie de banii sașilor și de lăncile noastre, dar mai mult decât orice, se uită spre miazăzi.

Borșa s-a aplecat peste masă, privindu-mă direct în ochi. Toată plictiseala de la Dietă îi pierise de pe chip:

— Andrei vrea să întărească granița de sud a regatului. Munții tăi, Făgărașul, sunt poarta prin care pot curge oricând cumanii, tătarii sau hoardele schismatice de dincolo de creste. Regele nu vrea acolo un ducat valah autonom care se conduce după legi vechi și datini din bătrâni. Vrea o marcă militară de apărare, o barieră de fier sub conducerea unui om de-al lui, legat prin sânge și jurământ de coroana de la Buda.

— Și omul ăla e Ugrinus? a intervenit cneazul Stoian.

— Ugrinus e un câine flămând care vrea moșii, a retezat-o Voievodul. Regele știe că dacă-i dă Făgărașul lui Ugrinus, boierii tăi vor pune mâna pe arcuri și munții vor lua foc, iar granița va rămâne goală. De aceea vă spun: Andrei nu vrea să te piardă pe tine, Duce. Dar vrea să te lege de el. Sfatul meu este să accepți o înțelegere cu Andrei mâine. Să nu te încăpățânezi cu hrisovul cel vechi, chiar dacă solul tău îl aduce la timp.

— Ce fel de înțelegere? am întrebat, simțind cum jocul politic se complică dincolo de orice anticipasem.

Roland Borșa a zâmbit, sprijinindu-și palmele grele pe masă:

— Regele îți va propune o alianță pe care nu o poți refuza fără să pari trădător. Ar vrea să-ți lase Făgărașul ca marcă de graniță, dar îl are în coaste pe Episcop care vrea să termine cu schismaticii de acolo.

O tăcere adâncă a căzut peste solia noastră.

— Da, a început Stoian încet, prețul e credința noastră și libertatea pe care tatăl Ducelui a apărat-o cu sânge în fața tătarilor. Devenim o țară condusă de biserica lui.

— Gândește-te bine, valahule, a spus Borșa, ridicând cupa de vin în semn de rămas-bun. Mâine în palatul episcopal, Andrei nu-ți va cere doar un act de proprietate. Îți va cere viața și viitorul pământului tău. Dacă refuzi, hrisovul lui Ugrinus va fi singurul care va conta pe masă. Acum mergeți să vă odihniți, am treburile mele.



Singurele lucruri care rămân în istorie sunt deciziile mari în situații critice. Eram la masa celor puternici, dar și la mâna lor.  Tata acceptase credința catolică din considerente politice, numai că supușii lui țineau cu îndârjire de ritul ortodox. Majoritatea supușilor mei era ortodoxă, cu excepția sașilor lui Hanns și a locuitorilor din Comana.



Am rămas în fața ușii, pe un scaun cu trei picioare, la lumina torțelor ce fumegau peste întreaga curte voievodală. Eram cu gândul departe, la luptele cu tătarii alături de tatăl meu, la rănile căpătate de amândoi pentru apărarea pământului pe care îl consideram al nostru, dar pe care îl pofteau atâția alții. Știam de la iscoadele mele că și Borșa râvnea la el, de aici și ura lui ascunsă față de Ugrinus.

În tăcerea nopții, mi-au răsunat în minte vorbele tatălui meu: „Fiule, unii spun că țara ta e acolo unde îți este bine, alții că e acolo unde e crucea părinților tăi. Tu pune preț pe ce este aproape de sufletul tău și al supușilor tăi. Popii și regii conduc lumea asta de când mă știu, dar ia aminte: Dumnezeu nu se îmbracă nici în negru, nici în violet.”



Speranța a venit la curtea Voievodului înainte de prânz sub forma unui cal prăbușit în genunchi, cu spume la gură. Comisul Nanu îl adusese pe diacul de la Cârța — un om mărunt, palid, cu straiele bisericești pline de noroiul drumului. Sub mantie, strângea la piept registrul mănăstirii, legat în piele. Copia hrisovului cel vechi, cu însemnele peceții regelui Bela, era acolo. Aveam arma cu care să-l lovesc pe Ugrinus. Însă când am pășit în sala palatului episcopal, am înțeles că adusesem o blană de oaie la o bătălie de lupi.

Sala era joasă, luminată de sfeșnice de argint. La masa lungă de piatră stăteau  stăpânii absoluți ai Transilvaniei.

Am făcut o plecăciune scurtă și am pus pe masă registrul de la Cârța deschis la pagina unde diacul copiase slovele vechi și forma peceții tatălui meu.

— Majestate, iată dovada scrisă a pământului nostru. Registrul sfânt al mănăstirii Cârța adeverește hrisovul dat de regele Bela. Pretențiile lui Ugrinus sunt o minciună născută din lăcomie.

Niciunul dintre cei trei de pe scaune nu s-a uitat la registru. Venețianul și-a trecut degetele peste inele, Borșa a schițat un zâmbet, iar Episcopul Petru s-a ridicat în picioare, lăsându-și mantia violetă să curgă peste dale.

— Actele se pot scrie și copia de mână, Duce, a spus Episcopul, iar glasul lui subțire era un fâsâit de viperă. Dar sufletul unui pământ nu se scrie cu cerneală. Regatul are nevoie de ordine, iar Roma cere curățenie. Majestatea Sa, Regele, și Onoratul Voievod ți-au lăsat Făgărașul până acum pentru că ai păzit granița de sud. Vremurile s-au schimbat. Nu mai putem tolera un cuib de schismatici ortodocși care se închină după rânduieli străine chiar pe hotarul coroanei.

Privirea mi-a trecut de la preot la Rege. Venețianul tăcea, confirmând prin muțenie sentința care se pregătea.

— Ascultă bine, valahule, a intervenit Roland Borșa, regele îți întărește Făgărașul și Sâmbăta prin diplomă nouă chiar acum. Ugrinus va pleca cu mâinile goale, iar falsurile din mâna lui vor fi aruncate în vatra căminului. Prețul este unul singur: treci Făgărașul la catolicism. Tu, boierii tăi și toate satele tale de sub munte primiți botezul Romei și vă supuneți Scaunului Episcopal de la Alba!

— Oamenii mei nu-și vor schimba crucea. Au murit sub copitele tătarilor cu credința lor în piept. Dacă le cer asta, munții vor lua foc.

Episcopul Petru a făcut un pas spre mine, ridicând degetul inelat:

— Atunci legea bisericii va cădea peste capul tău! Dacă refuzi, vei fi excomunicat ca schismatic și rebel în fața întregii Diete! Iar un excomunicat nu poate deține pământuri sub sceptrul Sfântului Ștefan. Posesia Făgărașului va reveni pe loc magistrului Ugrinus, prin decret regal, ca bun confiscat de la un păgân. Iar Ugrinus are destule lănci ca să treacă prin ascuțișul sabiei orice sat care nu se închină cum trebuie. Alege! Catolicismul și Făgărașul, sau excomunicarea și pierzania neamului tău!



 „Popii și regii conduc lumea de când mă știu. Dumnezeu nu se îmbracă nici în negru, nici în violet.”



Eram prins la perete. Actul adus de Nanu nu mai valora nimic în fața politicii absurde. Trebuia să iau decizia cea mare, în situația cea mai critică a vieții mele.

— Trebuie să mă sfătuiesc cu oamenii mei, Maiestate.

Regele s-a ridicat brusc de la masă, fără să scoată o vorbă. Tăcerea lui era mai grea decât o sentință. A părăsit sala cu pași mari, urmat imediat de Episcopul Petru și de întreaga lui suită de logofeți.

Voievodul Roland Borșa mi-a făcut semn să-l urmez pe coridorul cel lung al palatului episcopal. Cizmele noastre izbeau dalele de piatră și imediat ce am ieșit în curtea episcopiei am pornit spre reședința regelui însoțiți de garda lui.



Eram acum într-o încăpere mică. Aerul era cald, iar la o masă joasă de brad stătea nimeni altul decât Regele Andrei. Plecarea lui pompoasă din sala de judecată fusese doar un teatru pentru ochii episcopului.

Voievodul a tras zăvorul greu în urma noastră și s-a sprijinit de ușă, încrucișându-și brațele masive.

— Așază-te, a spus Regele, arătând spre scaunul de lemn. În ochii lui nu mai era răceala din fața episcopului, ci încordarea unui monarh care joacă o carte periculoasă pe la spatele propriei biserici. Duce, am o propunere pentru tine... una care să împace toată lumea.

— Să împace toată lumea, Majestate? am întrebat, rămânând în picioare, cu sângele clocotind în tâmple. Episcopul vrea să-mi treacă neamul prin foc și sabie dacă nu se leapădă de crucea strămoșilor lui! Iar Ugrinus abia așteaptă ordinul de confiscare.

— Petru al Albei cere ce-i cere Roma, a retezat-o Regele aplecându-se peste masă. Iar Ugrinus e un câine flămând după moșii. Dar eu sunt Regele și am nevoie de pace la granița de sud. Dacă-i dau Făgărașul lui Ugrinus, boierii tăi vor aprinde munții, iar granița va rămâne goală în fața tătarilor. De aceea, ascultă-mă bine. Nu-ți cer să schimbi credința supușilor tăi.

— Atunci ce-mi cereți, Majestate?

— Îți cer un preț politic, a continuat Regele, bătând cu degetul în tăblia mesei. Mâine, în fața Capitlului, vei îngenunchea și vei primi în stăpânire ținuturile de la munți la Dunăre și de la Cetatea Severinului la Isaccea. Poți descăleca cu toți oamenii care vor să te urmeze. Voi ordona Comisului de la Câmpulung să te primească pe tine, familia ta și oamenii de care ai nevoie în scaunul de acolo. Vei întări și asigura drumurile noastre spre cetatea de la Dunăre și vei organiza apărarea trecătorilor de atacurile tătare.

— Îmi dați pe mână un ținut la discreția hanului de la Isaccea? am întrebat. Cum aș putea eu, cu doar câțiva oșteni, să fac ceea ce îmi cereți? Să asigur drumurile și să apăr trecătorile în fața unei mări de tătari?

Regele Andrei nu a tresărit.

— Mai am pentru tine două cereri, a continuat monarhul, ridicând privirea. Una este să te căsătorești cu verișoara mea, Maria-Millarca Tomay, rămasă de curând văduvă. Contele Herman s-a prăpădit la trei zile după cununie.

Am strâns din dinți, dar n-am apucat să rostesc o vorbă, căci Regele a ridicat o mână, tăindu-mi orice gând de refuz, și a trecut la a doua condiție:

— A doua cerere ține de oamenii cu care să organizezi țara de sub Carpați. Am la curte o căpetenie cumană, Tocomerius. Unul dintre cei care nu au participat la regicid și au rămas credincioși coroanei. Poate aduce cu el două sute de oșteni, de oameni în arme, care vor să se răzbune pe tătari pentru dezastrul de la râul Kalka. Primește-i lângă tine! Cu ei, cu boierii tăi și cu ordinul dat Comisului de la Câmpulung, nu vei mai fi singur în fața Isaccei.

Din pragul ușii, Borșa a lăsat să-i scape un mormăit înfundat, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul. Târguiala Regelui era completă, strânsă ca un laț: o nevastă cu sânge regal care să mă lege de Buda, un ținut uriaș, dar sângeros dincolo de munți, și o armată de cumani păgâni, dornici de răzbunare, care să asigure forța brută de care era nevoie pentru supraviețuire.

Am rumegat o clipă toate opțiunile. Felul în care Borșa stătea în pragul ușii, cu mâinile încrucișate, cu zăvorul pus și privirile aruncate spre draperiile mari și lungi, înapoia cărora ghiceam existența altor martori la convorbirea noastră, nu-mi lăsau cale de ales. Capcana era desăvârșită. Am îngenuncheat și am plecat capul:

— Majestate, dorința voastră este lege pentru mine.

Regele a schițat un zâmbet subțire, aproape imperceptibil, iar din pragul ușii, Borșa a dat din cap mulțumit, desfăcându-și brațele masive de pe piept. Jocul de-a șoarecele și pisica din spatele ușilor închise se încheiase. Făgărașul era pierdut pentru mine și lăsat la cheremul lui Ugrinus, dar o nouă țară mă aștepta dincolo de crestele muntoase, sub umbra unei văduve neconsolate și a două sute de sulițe cumane dornice de sânge.

Nu puteam să nu remarc abilitatea regelui în a-și îndeplini scopurile. Aș fi putut foarte bine să-mi las acolo capul, și eu, și oamenii mei, dar cui ar fi folosit? Satele oricum ar fi fost luate la rând și pustiite de armatele lui Borșa și ale lui Ugrinus. Puteam, acceptând propunerea regelui, să salvez o parte din sufletul țării Oltului și să deschid o țară nouă pentru oamenii munților.



— Vino, a rostit Regele, luându-mă de braț cu o familiaritate surprinzătoare.

Am pornit împreună pe coridoarele întunecate, păzite din loc în loc de lăncieri regali nemișcați, îndreptându-ne spre aripa de miazăzi a palatului. Voievodul Borșa a rămas în urmă, păzind ușa încăperii secrete, lăsându-și doar pașii grei să răsune în ecoul culoarului înainte de a se pierde în penumbră.

— Vino să o cunoști pe verișoara mea, a continuat monarhul pe un ton scăzut, aproape confidențial.

Eram un om ce se apropia de patruzeci de ani. Trecusem prin destule la viața mea. Cunoscusem multe femei, de la fetele aspre de oșteni și țărănci din satele Făgărașului, până la Katerina, văduva care mă vânduse pentru un pumn de arginți. Însă acum, simțeam o strângere ciudată în piept. Nu știam cum să mă port cu o doamnă din marea nobilime maghiară, crescută în palatele de piatră de la Buda sau în marile curți ale Apusului, o femeie al cărei neam împletea coroane și pecetluia destine de regate.

Străjerul a împins ușa grea, acoperită cu postav vișiniu. Lângă un șemineu în care lemnele ardeau mocnit, stătea ea. Maria-Millarca Tomay purta încă straie cernite de doliu, din catifea grea care îi înghițea silueta zveltă. Când am intrat, s-a întors încet. Avea părul negru ca pana corbului de pe palisada mea, strâns într-o plasă subțire de argint, și o privire care nituia fierul. Ochii, mari și întunecați, m-au măsurat din cap până în picioare fără nicio sfială.

— Maria, a spus Regele, făcând un pas în față și arătând spre mine. Acesta este Radu, Ducele Făgărașului. Viitorul tău soț și cel care va ține marca de sub Carpați.

Ea nu s-a înclinat. A schițat doar un zâmbet care m-a încremenit. Maria era de o frumusețe nepământeană.

— Duce, a rostit într-o română cu accent străin, dar perfect inteligibilă. Am auzit că oamenii din munții tăi sunt făcuți din stâncă și fier. Din ce este făcută inima ta?

— Cred că din durere, domniță. Când m-a născut, mama mi-a lăsat mie bătăile inimii ei, apoi s-a stins.

Maria s-a așezat în jilțul de lângă foc și mi-a făcut semn să mă așez și eu. Cu ochii ațintiți la ea, n-am văzut când regele ieșise din cameră.

— Poate o inimă născută din durere să accepte o altă inimă lângă ea, fără să o cunoască?

— Aș minți să spun că știu răspunsul. Am acceptat propunerea regelui simțind din plin presiunea momentului politic.

— Ai un plus de la mine, Duce: sinceritatea. Trebuie să-ți spun, cu aceeași sinceritate, că port acest doliu pentru a doua oară. Amândoi soții pe care regele mi i-a găsit au murit la trei zile de la noaptea nunții. Mulți spun că i-am otrăvit. Nu am făcut-o, deși poate că o meritau. Amândoi se gândeau doar la zestrea pe care o vor primi odată cu mine. Și pentru că mi-au vrut zestrea, cu ea m-am dus către ei; dar dacă tu îmi vrei inima, cu ea voi veni către tine.

— De multe ori căsătoriile aranjate se termină cu cei doi soți dormind în paturi diferite. Porunca regelui nu era porunca inimii, dar acum jur: când vei fi soția mea, domniță,  nu vom dormi decât în același pat.

Nu poți înțelege dragostea decât trăind-o. Viața, în general, are o evoluție orizontală, dragostea o ridică spre culmi. Cunoscusem femeia, dar nu cunoscusem și farmecul ei. Venise dragostea, dar la ceas de mare cumpănă. Mergeam spre reședința lui Borșa, cu doi lăncieri în spatele meu, de parcă înaintam printr-un labirint. Mi-aș fi dorit să fiu undeva, pe malul unei ape susurând pe lângă stânci albe, la vremea când stelele se aprind. „Când nu mai poți suporta realitatea, fugi în visele tale”, mă sfătuia tata. Doar că visele mele refuzau să mă primească. Am luptat în toate războaiele lui Borșa sau ale lui Ladislau. Am cunoscut oameni și locuri, am omorât și am pârjolit pentru interesele lor. Era timpul să întoarcem cursul apelor.



Mi-am găsit oamenii sub paza gărzii lui Borșa, spumegând de furie.

— Așa e plătit sângele vărsat pentru rege! Cu fierul în piepturile goale! Asta este ospitalitatea voievodului! a tunat Stoian. Ți-am spus, Duce, să nu venim aici în straie de ceremonie. Iată cum ne este tratată încrederea! Lăncieri m-au prins și pe mine între vârfurile sulițelor.

— Făgărașul e pierdut, cneazule. Și capetele noastre vor cădea aici. Și satele vor arde ca și când n-ar fi existat pe fața pământului.

Dintr-odată, oștenii s-au retras spre zidurile de piatră și Borșa s-a apropiat de noi.

— O mică neînțelegere, valahilor. Iertați-l pe comandantul gărzii, care a înțeles greșit ordinul meu. Sunteți bineveniți aici și bucurați-vă de ospitalitatea mea. Duce, te rog să mă urmezi. Deci ăsta era jocul: dacă nu acceptam planul regelui zăceam între furci.

În sala de primire era Maria, însoțită de o fată de casă și de duhovnic. Nu mai purta haine de doliu. Avea o rochie albastră, din lână fină italiană, cu mâneci lungi, peste care purta o mantie de postav prinsă într-o broșă cu diamante. A venit direct spre mine și m-a prins de braț.

— Duce, regele mă încredințează ție, împreună cu zestrea din acest act. Dacă ești convins că mă vrei, putem să ne cununăm acum. A întins spre mine sulul cu pecețile regale. L-am împins ușor înapoi:

— Vreau să vii spre mine cu inima, nu cu zestrea. A zâmbit și o pală de vânt a mișcat dintr-o dată draperiile încăperii.

— Majestatea Sa m-a desemnat pe mine ca martor al căsătoriei. Să nu mai pierdem timpul și să începem, interveni voievodul .

— Doamnă, onorate voievod, putem începe când vom chema și martorii mei, oamenii cu care am venit aici.

— Mda! Chemați valahii aici! a strigat Borșa către ușă. Pe toți! a adăugat.

Gărzile s-au executat imediat. Ușa masivă s-a deschis, lăsând să intre aerul rece de afară. În încăpere au pășit boierii mei, în frunte cu Vicu și Stoian.

Când au văzut-o pe domniță stând lângă mine, cu mâna strânsă pe cotul meu, boierii s-au oprit ca la un semn. Stoian și-a scos căciula de blană, ținând-o pe piept, în timp ce Vicu și-a îndreptat spatele, măsurând dintr-o privire silueta elegantă a doamnei. Ea nici nu s-a clintit și nici nu s-a speriat. Din contră, ochii ei mari s-au luminat de o curiozitate vie. I-a privit pe rând, cu atenție.

— Ei sunt martorii mei, doamnă, am spus, întorcându-mă spre ea. Ei sunt cei care îți vor păzi somnul și vor deschide drumurile.

— Sunt gata să-i cunosc pe toți, Duce, a răspuns ea în șoaptă, strângându-mi brațul și mai tare, cu o hotărâre care m-a surprins.

Părintele capelan a făcut un pas în față, ieșind din umbra în care stătuse până atunci. A ridicat Evanghelia grea, legată în argint, și a desfăcut stola roșie:

— Duce Radu, așază-ți mâna pe Sfânta Evanghelie.

Am făcut un pas în față și mi-am pus palma pe coperta metalică. Capelanul a luat mâna Mariei, a pus-o peste a mea, apoi le-a înfășurat în faldurile stolei.

— În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, o iei în căsătorie pe domnița Maria, jurând să-i fii scut, adăpost și soț drept, în deplină credință și curăție, până când moartea vă va despărți?

— Volo, am rostit clar. Jur în fața lui Dumnezeu și a martorilor că o iau pe Maria de soție. Și mai jur, pe această Sfântă Evanghelie, că așa cum îmi voi păzi soția, voi păzi și pământul pe care vom călca.

Părintele capelan s-a întors spre ea:

— Domniță Maria, îl iei de soț și domn pe Ducele Radu, promițând să-i fii sprijin, să-i urmezi pașii și să-i fii credincioasă în fața lui Dumnezeu?

— Volo, a răspuns Maria fără nicio ezitare.

Fata de casă s-a apropiat tremurând și mi-a întins inelul simplu de argint. L-am luat și l-am trecut pe degetul subțire al Mariei, simțind cum pielea ei,  caldă, era neatinsă de asprimea lumii din jur.

— Quod Deus coniunxit, homo non separet. Pacea Domnului să fie cu voi și cu neamul vostru.

— S-a făcut, mormăi Borșa, făcând un semn scurt gărzilor.

După ce toată lumea s-a retras și am rămas doar eu, Maria și Borșa, acesta ne-a poftit în camera lui de taină.

— Regele nu mai vrea să depui jurământ în fața Dietei, a spus el direct, privindu-mă țintă. Plecați în seara aceasta. Tocomerius vă așteaptă peste două săptămâni în pasul Bran-Rucăr. Duce, în acest timp, ia-ți oamenii care vor să te urmeze și descălecați la Campus Luongo. Comisul Laurențiu vă va pune la dispoziție reședința. Cumanii se vor așeza în valea largă, iar pe cei care vor merge cu tine îi vei așeza sub munți, spre Argeș.

Borșa făcu o scurtă pauză, sprijinindu-și palmele grele de masă.

— Ai aici actul de liberă trecere prin orașele și vămile noastre. Vei primi instrucțiuni de la mine prin soli. Îți știu capabilitățile de oștean. Vreau să le pui în valoare și pe acelea de organizator , să ridici acolo o țară nouă, una pentru tot neamul… tău. Cnezii și juzii de acolo vor fi înștiințați și ei de soliile mele. Dumnezeu să fie cu voi!



În curtea reședinței, oamenii așteptau călări în jurul a două trăsuri. Miu ținea de dârlogi calul meu.

— Stoian, ia-l pe unul dintre oșteni și pe Miu și galopați până la Câlnic, am poruncit. Spune-i greavului de acolo că venim ca trimiși ai regelui și să pregătească odăile, mâncare și băutură pentru toți.

— Zburăm, luminate Duce! Aș mânca o oaie întreagă după două zile de post, a răspuns Stoian.

Am zâmbit și m-am urcat în trăsură, lângă Maria. Când am trecut Mureșul, era întuneric deplin.



Când am spus că Maria era de o frumusețe nepământeană, nu exageram cu nimic. La lumina felinarului de alamă, cu fereastra din foiță de corn de bou, părea ireală. Mă întrebam cum o să reacționeze când va realiza că lumea spre care se îndreaptă este cu mult diferită de cea din care pleacă.

— Doamna mea, n-am avut timp să ne cunoaștem mai bine, să-ți vorbesc despre lumea mea, despre locurile în care am stat și de care mă voi despărți acum, să-ți spun despre mine...

— Eu te cunosc, Ducele meu, zise ea, întrerupându-mă cu un glas cald. Știu despre tine ceea ce nici tu nu știi.

Am făcut o față de căzut din lună. Bine că lumina pâlpâia, aruncând umbre ce mi-au ascuns uimirea.

— Ești vrăjitoare? am întrebat în șoaptă, încercând să glumesc.

— Nu, Duce, dar capelanul meu cam este.

— Și ce-ai putea ști tu despre mine, iar eu să nu am habar?

— Știu cine a fost mama ta.



Era unul dintre marile secrete ale vieții mele. Crescusem până la șapte ani departe de cetate, undeva la Crângul de sub munte, în casa baciului Novac. Când tata m-a adus în cetate, nu mi-a spus decât că mama murise în ziua în care m-am născut și nimic mai mult. Oamenii cetății nu știau nici ei prea multe. Doar își aminteau că tata o striga Mia.



— Doamna mea, tata i-a ținut secretă identitatea. De unde știe capelanul tău cine era?

— Nu crezi că ar fi timpul să-mi spui pe nume? mă mustră ea blând, privindu-mă drept în ochi. Apoi continuă: Mama ta era o fugară. Se ascundea de frații ei vitregi, care voiau să o dea unui mic nobil pentru o datorie de pământuri. Dar ea îl văzuse pe tatăl tău și se îndrăgostise de el. A fugit în brațele lui și i s-a pierdut urma... Când am auzit povestea lor, am întrebat de tine. Iar când te-am văzut în curtea Episcopiei, am știut că, dacă mă voiai, aș fi fugit cu tine chiar și împotriva voinței regelui.

Trăsura s-a oprit din cauza unei gropi mari, apărute pe drumul desfundat, iar oamenii au început să se învârtă în jurul ei. Am coborât să văd ce se poate face și, la lumina torțelor, am găsit o cale de ocolire. M-am întors în trăsură.

— Suntem pe la jumătatea drumului până la Câlnic, am spus, așezându-mă pe banchetă. Mai avem de mers vreme de două ceasuri... Maria, cine a fost mama mea?

— Mama ta a fost Solomya din neamul Tomaj, a rostit încet, iar lumina felinarului i-a decupat profilul pe căptușeala de piele a trăsurii. Era fiica lui Pelbárt.

— A lui Pelbárt de Losonc? Cel care stăpânea pământurile de pe Târnave și din scaunul Sebeșului?

— Chiar el. Când Solomya s-a născut, tatăl ei încă își măsura hotarele în sulițe cu sașii. János și Panyit erau frații ei mai mari. Când a fugit peste munți cu tatăl tău, a rupt nu doar o logodnă de interese, ci a luat cu ea o parte din mândria pecenegă pe care Pelbárt i-o lăsase moștenire. Te-ai născut, din dragoste, departe de ochii lor.

— De asta tata a ținut-o ascunsă, am șoptit, privind în întunericul de afară. Se temea de frații ei, de János și de oștenii lui Panyit. Dar de unde știe capelanul tău toate aceste lucruri, dacă tata le-a luat cu el în mormânt?

— Abramelin știe tot, Radu. Știe și că vom avea o fetiță.



Trăsura a trepidat sub noi și s-a oprit cu un huruit lung de lanțuri. Podul mobil al Câlnicului fusese coborât, iar din turnul de poartă a răsunat cornul străjerilor sași.

Maria s-a îndreptat și a privit spre portieră.

— Am ajuns.



Focul ardea cu putere în vatra sălii mari unde oamenii greavului aranjaseră masa. Zdrăngănitul tacâmurilor și ecoul surd al cupelor erau singurele sunete care spărgeau amuțirea boierilor. Aveau fețele împietrite: umbra magistrului Ugrinus se plimba prin gândurile lor.



Doamna Maria s-a ridicat de la masă cu acea distincție aristocratică scuzându-se pentru retragerea către camera de sus, pregătită pentru noi, urmată de fata ei de casă. În colțul întunecat al sălii, Abramelin a alunecat ca o umbră violetă în urma lor, lăsând masa boierilor pradă propriilor frământări.

Am rămas în picioare, privindu-i pe cei care îmi fuseseră alături în fața scaunului de judecată de la Alba Iulia.

— Boieri dumneavoastră, e târziu și mâine ne așteaptă alt drum. Trăsurile merg mai greu, așa că dimineață porniți fiecare spre ținuturile domniilor voastre. Vă cer să adunați Sfatul boierilor în Cetatea Brezei în frunte cu protopopul și popii lui. Avem hotărâri de luat, boieri.

Cneazul Stoian s-a ridicat de pe bancă, strângându-și mantia la piept:

— Nu poți rămâne singur, Luminate Duce... Ugrinus are spioni pe toate drumurile Sebeșului, iar voievodul Borșa nu va ezita să ne taie calea dacă simte miros de răzvrătire.

— Rămâne cu mine Comisul Nanu și lăncierii Doamnei. Sunt de ajuns pentru a păzi trăsurile până la Breaza. Miu va merge direct acolo să pregătească slujitorii și odăile pentru Doamnă și fata ei. Vă mai poruncesc o dată: aduceți toată suflarea munților la Breaza, căci ne așteaptă zile de restriște!

Boierii au înclinat capetele în semn de supunere, golindu-și cupele în tăcere. Știau cu toții că poimâine, sub stâncile aspre ale Colților Brezei, se va hotărî viitorul Țării Făgărașului.



Dimineața, am lăsat în urmă Câlnicul. Caii au prins repede drumul în trap întins. N-am zăbovit și am trecut pe lângă Miercurea Sibiului, lăsând doar praful să se aștearnă peste ulițele sașilor.

Pe la ceasul prânzului, în jur de ora unu, eram deja la porțile Sibiului. Străjile ne-au măsurat cu neîncredere, dar pecetea regală de pe înscris a deschis imediat porțile. Am oprit acolo atât cât să lăsăm caii să răsufle și să bea apă proaspătă, timp în care noi am mâncat la hanul de la marginea cetății.

Apoi vizitiii au strâns din nou frâiele. Am prins drumul drept ce șerpuia de-a lungul Oltului, pe sub umbra uriașă a munților. Când umbrele serii se lăsau peste ele, am zărit în depărtare turlele cernite ale Mănăstirii Cârța.

Nu a mai durat mult și trăsurile treceau puntea de lemn de peste apa Brezei. Am intrat în cetate sub o mulțime de torțe aprinse. Garda cetății ne aștepta în tăcere, cu fețele luminate de flăcări, privind curioși la alaiul Doamnei.



 Sfatul s-a adunat imediat după prânz. Părintele protopop Iorest și cei trei preoți din Veneția, Sâmbăta și Breaza au binecuvântat începerea lui. Pe masă era desfăcut pergamentul strâns cândva cu pecetea roșie a Regelui. În jurul meu se aflau boierii care alcătuiau Sfatul Țării Oltului.

— Boieri dumneavoastră, am adus azi în Sfatul nostru pe părintele canonic Abramelin, duhovnicul Doamnei mele, Maria. Din ordinul regelui, Făgărașul a fost dat pe mâna magistrului Ugrinus. Nouă ni s-a deschis hotar dincolo de munți, până la apa cea mare a Dunării.

Judele Coman s-a sprijinit cu ambele mâini de masă, ridicându-și privirea tulbure, dar dârză spre mine:

— A dat Țara Făgărașului unui maghiar care n-a călcat o zi pe pământurile noastre.

— Regele a trebuit să facă un compromis, Jude. A făcut-o pentru a potoli tabăra nobililor maghiari care ne vor pământurile și a Romei, care forțează extinderea influenței episcopiei catolice peste munți, și chiar dincolo de ei.

— Niciodată, Duce! Nu vom părăsi legea pământului nostru și a strămoșilor noștri! a glăsuit protopopul Iorest.

— Atunci eu zic să punem mâna pe arme și să ne apărăm fiecare palmă de hotar! a strigat din nou Judele Coman, izbind cu toiagul în podea. Nu trebuie să lăsăm casele noastre fără luptă!

— Sunt surprins să te aud vorbind de arme, Jude, a intervenit Comisul Nanu, comandantul cavaleriei mele. Eu am alergat o zi și o noapte după diacul de la Cârța. Am văzut ce oști se adună dincolo de Olt. S-au strâns armatele lui Borșa și ale lui Ugrinus, care numără câteva mii de săbii și lănci. Noi, în afară de cele șaizeci de săbii ale Ducelui, dacă mai strângem trei sute de bărbați cu sulițe și securi și o sută de arcași... Vom fi unul contra douăzeci de lăncieri în armuri! Nu avem oameni cât să ținem munții mai mult decât câteva zile dacă Borșa trimite cavaleria grea.

Cneazul Stoian a ridicat mâna, potolind disputa dintre bătrânul jude și Nanu:

— Judele Coman are dreptate în sufletul lui. Dar de sute de ani, dreptatea o împart armele. Dacă refuzăm, Voievodul și Ugrinus vor năvăli peste sate ca prădătorii.

— Oamenii nu vor pleca ușor, Luminate Duce, a grăit Stan, judele din Veneția. Doar dacă le spunem că la Câmpulung legea românească rămâne neatinsă. Eu și oamenii satelor mele din Beclean, Dridif, Voila, Mândra și Scorei te vom urma spre țara de sub munți. Decât iobagii lui Ugrinus mai bine liberi într-o țară nouă.

— Și oamenii mei din Arpașu și din Porumbacu te vor urma, Duce, a zis și Banu Vicu, încuviințând din cap.

Greavul Hanns din Șinca, sasul care alesese mândria muntelui în locul supunerii oarbe față de magistrații Coroanei, a dat scurt din cap:

— Neamul meu își adună breslele și vom pune uneltele în car, Duce. Decât supuși lui Ugrinus, mai bine cu oamenii tăi peste munți.

M-am ridicat în picioare. Căpitanul Ducu, comandantul gărzii cetății, a încremenit în dreptul ușii, cu mâna pe mânerul sabiei, așteptând semnul meu pentru a transmite ultimele ordine spre străji.

— Domnilor boieri, am zis, toți cei care vor să mă urmeze să fie gata până duminică dimineața. Sfinția ta și logofete Mihail, consemnați asta în scrisorile voastre. Cine vrea să mă urmeze să depună jurământ nou acum. Căpitane Ducu, adună toată suflarea cetății!

Protopopul Iorest a deschis Evanghelia, iar cei 12 boieri au pus mâna pe ea.

„În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin. Doamne, Dumnezeul nostru, caută spre acești bărbați, juzi și boieri ai Țării Oltului. Prin puterea dată nouă de Duhul Sfânt, îi legăm astăzi pe acești boieri cu jurământul de credință și de vasalitate față de Ducele lor, Radu pe drumul cel nou al Câmpulungului. În fața Sfintei Evanghelii, legătura voastră de credință este făcută. Sunteți legați în fața cerului. Dumnezeu să vă dea gândul cel bun și să vă binecuvânteze. Amin!”

Boierii au sărutat Evanghelia, apoi fiecare a îngenunchiat în fața mea. Ultimul a fost Judele Coman:

— Luminate Duce, îngăduie supusului tău să rămână aici, lângă crucile moșilor noștri. Te vor urma feciorii mei, dar eu am un câine de suflet care nu vrea să se despartă de țărâna aceasta.



— Nu poți să fii liber fără să vrei să fii liber. Sunt și dintre cei care nu te vor urma. Unii au trecut de bună voie la catolici, alții, cum ești și tu, de nevoie. Dar Dumnezeu e același și pentru unii, și pentru alții. Doar ierarhilor li se pare altfel. Lumea, așa cum a fost ea întocmită, poartă deopotrivă semințele binelui și ale răului, pe ale frumosului, dar și pe cele ale urâtului. Dacă avem posibilitatea să alegem, înseamnă că Dumnezeu a vrut asta. Libertatea, Duce, este dincolo de bine și rău. Văd cum te frământă grija pentru viața supușilor tăi. Du-i acolo pe cei care vor și construiește o țară pentru ei, că tu vei fi uitat de regi, de popi și de episcopi, dar oamenii nu te vor uita în veci.

— De unde știi astea, Părinte Capelan?

— E scris acolo, în stele, Luminate Duce.

— Și te lasă Dumnezeu să citești în ele?

— Dumnezeul meu îmi vorbește în multe chipuri. Ție ce îți spune Dumnezeu?

— Îmi spune că viața e frumoasă și atunci când este urâtă, Părinte. Și pentru asta voi descăleca în Câmpulung.



Înainte de a urca scările spre camerele din turn, m-am oprit o clipă. Pe palisada de lemn, corbul și-a deschis aripile mari, bătându-le de trei ori în aer fără să-și ia zborul, ca un semn de vechi prieten.

Când am intrat în încăpere, am găsit-o pe Maria împreună cu Laura, fata ei de casă, și câteva slujnice. Îngenuncheate pe lespezi, îngropate printre blănuri făceau pachete strânse pentru drumul cel lung. Când m-a văzut intrând, Maria a sărit în picioare și s-a aruncat direct în brațele mele, ascunzându-și fața în mantie. La un semn discret, femeile s-au retras cu capetele aplecate spre ușă, lăsându-ne singuri.

— Bine ai venit, Ducele meu. Au înflorit de treizeci și trei de ori vișinii prin livezi ca să descopăr că fericirea e acolo unde e inima ta. Și inima mea e la tine.

Am început să râd:

— Și ce am făcut eu să adăpostesc un asemenea tezaur?

— Ești mai sincer decât o zăpadă, mai delicat decât un cântec, dar și puternic precum un arhanghel. Femeile astea, oamenii cu care am vorbit, toți văd în tine nu Stăpânul, ci călăuzitorul. Eu cred că l-am mângâiat pe Dumnezeu să te cunosc. Și mai cred că în lumea asta suntem singurii care ne-am întâlnit, ne-am căsătorit și ne-am iubit în aceeași zi.

— Nu-ți lipsește luxul și distracția din saloanele regale? Puteam să jur că după zdruncinăturile drumului până aici și după asprimea traiului nostru o să fugi imediat la Buda.

— Timpul petrecut în brațele tale șterge orice neplăcere. Apoi descopăr o lume nouă, una în care vreau să cunosc totul: mâncarea, îmbrăcămintea, obiceiurile și ceva de care credeam că sunt lipsită — dragostea unui om care îmbină noblețea sufletului cu sălbăticia naturii.

— Uff!... Știu și eu, doamna mea? Mai avem de stat aici trei zile, apoi ne vom muta ca tătarii. Nu ne așteaptă nimic sigur.

— Știu că vom trece de toate greutățile, iar mie, atâta timp cât voi fi lângă tine, nu îmi trebuie nimic mai mult.



La poalele Iezerului, cetatea era un amestec ciudat de sași, valahi, negustori raguzani, armeni sau maghiari. După o săptămână de mers în coloane, urmăriți pe sus de corb, am întâlnit în trecătoarea Branului oamenii lui Tocomerius. Când ultimele zile ale lui Mărțișor se apropiau de sfârșit, am descălecat toți în fața palisadelor de stejar legate cu pământ și protejate cu șanțuri adânci de apărare. Mai obișnuite cu viața de nomad, familiile cumanilor și-au întins corturile în lunca Târgușorului, iar boierii mei și-au purtat oamenii spre apus, în muscelele Argeșului.



Porțile din bârne de stejar s-au deschis cu greu, lăsând să se vadă ulița mare a târgului. Comisul Laurențiu, călăuzitor al sașilor, îmbrăcat în postav de culoarea pământului, flancat de mai-marii breslelor de fierari și tăbăcari, ne-a întâmpinat din porunca regelui cu o bunăvoință prefăcută. Alături de ei, trei boieri valahi ai Muscelului își sprijineau palmele pe mânerul săbiilor, tăcuți și măsurându-ne din cap până în picioare.

Nu era o primire cu flori, ci una de oameni ai graniței, încercați de tot felul de perindări. Ne priveau ca pe o salvare, dar și ca pe o povară. Când am oprit calul în fața lor, iar în spatele meu lăncierii cumani ai lui Tocomerius au început să-și strângă frâiele în zăngănit de zale, greavul sașilor și-a scos pălăria de pâslă și s-a înclinat adânc, dar cu ochii țintiți drept în ai mei.

— Să fii binevenit sub munte, Luminate Duce și preacinstită Doamnă, a rostit el în limba noastră, cu accent săsesc. Ne-au ajuns zvonurile despre urgia din Făgăraș. Târgul ăsta are nevoie de mâna voastră de fier care să-i țină departe pe tătari și să pună rânduială între atâtea neamuri. Dacă aduci lege și scut, vom fi lângă tine în tot ce vrei să faci. Am pregătit în reședința mea camerele în care să locuiți împreună cu slujitorii voștri. Nobilii tăi și preoții vor fi primiți și ei în casele boierilor de aici. Sper ca Doamna să fie mulțumită de felul în care femeile noastre au aranjat camerele.

— Domnia ta, Comise, vreau să pui garda sub autoritatea căpitanului meu, Ducu. El, cu oamenii lui și ai lui Tocomerius, vor asigura paza târgului și vor alcătui nucleul primei oștiri în aceste locuri. Până când tâmplarii mei vor tăia copaci și vor ridica o curte, voi primi cu bucurie să fiu oaspetele tău. Avem cu noi și pe greavul Hanns din Șinca. Vrem ca el și oamenii săi să fie tratați ca frați ai noștri.

M-am întors spre boierii valahi:

— Spuneți-mi, boieri, este destul loc pentru casă și pământ de lucrat pentru oamenii mei în luncile și în câmpiile voastre?

— Eu sunt nepotul voievodului Bărbat, Luminate Duce. Pământul acesta este al nostru din moși-strămoși. De urgia celor ce v-au asuprit pe voi și a tâlharilor de arapi s-au pustiit și secătuit de oameni.

— Ai grijă ce vorbești, nepot de voievod! a retezat-o Comisul. Regele i-a trimis aici să ne apere.

— Să-l apărăm pe el, domnia ta. Regele ne pune scut între el și tătari, i-a întors-o valahul, privindu-l în ochi. Noi, românii de aici, vă primim cu brațele deschise, Duce, dar tu trebuie să vorbești cu toți cnejii și voievozii de la Severin la Argeș și până dincolo, spre Ialomița.

Am tăcut. Știam că omul spunea adevărul.

— Miu, însoțește-o pe Doamnă spre odăile ei. Comise Nanu, ai grijă să se descarce bagajele și aranjează locul slujitorilor.

Laurențiu și oamenii lui s-au retras. Am făcut semn boierilor valahi să rămână.

— Stoiane!

— Aici, stăpâne.

— Oamenii noștri să pună carele în cerc, de jur împrejur, și să-și aprindă focuri. Spune tuturor boierilor noștri să organizeze străji și să trimită iscoade în apropiere. Preoții să facă slujbe și să sfințească această zi în care noi am descălecat din Țara Făgărașului în Țara... Românilor. Domnia ta, voievodule Tocomerius, cu grevul Hanns și toți ceilalți boieri, urmați-mă în afara târgului să cercetăm terenul.

Când eram departe de ochi și urechi străine, m-am întors spre nepotul voievodului Bărbat:

— Cum te cheamă, boierule?

— Milovan, Luminate Duce, iar ei sunt cnejii Grosu și Padina.

— Câți oameni aveți în oraș?

— Să fie vreo sută, o sută și ceva. Mulți sunt în trecere, vin aici pentru mărfuri pe care le negustoresc dincolo de râuri. Apoi aduc aici carne uscată, brânză și miere.

— Vreau ca negustorii voștri să ducă vestea descălecatului nostru din sat în sat, iar voi mergeți și spuneți cnejilor și voievozilor voștri că trimisul regelui îi așteaptă în ziua de Paște în locul unde vom pune piatra de temelie a bisericii neamului nostru.

— Dar tu, Duce, ești catolic! a strigat Grosu.

— Eu sunt al neamului meu, cneazule. Biserica nu o fac pentru mine, ci pentru neamul meu. M-ai înțeles?





Zilele au început să curgă, una mai aglomerată decât alta. Împărțeam timpul cu minuțiozitate între dragostea Mariei, antrenarea oștenilor alături de Tocomerius și ridicarea caselor care aveau să alcătuiască noua reședință pe pintenul de piatră de deasupra apei.

Cei aproape o mie de oameni care mă urmaseră peste munți — cu turmele și cu puținul avut pe care îl putuseră căra, meșteșugari sași ai lui Hanns, plugari și clerici — începuseră să prindă rădăcini în pământul mănos al Muscelului. Nu era o așezare ușoară. În timp ce familiile cumanilor își ridicau primele colibe de lemn în lunca Târgușorului, asigurând straja dinspre Bran, cei opt boieri din Sfatul meu își purtau oamenii spre apus.

Fiii lui Coman — Carpen și Vlad —, alături de ceilalți șase boieri credincioși, își împărțiseră văile. Stoian, Borș, Dragomir și ceilalți își așezau satele de clăcași și își ridicau curți din lemn în muscelele Argeșului.

După două săptămâni, feciorii judelui Coman, întorși dintr-o cercetare dinspre apus, au cerut degrabă să iasă în fața mea. Aveau mantiile sfâșiate de mărăcinișuri:

— Luminate Duce, a grăit Carpen cel mai mare dintre ei, căzând în genunchi. Am trecut culmea muscelelor și am coborât pe valea râului Argeș. Dincolo de pădurile neumblate, am dat peste semne vechi. Sunt acolo ruinele unei fortificații din vremea împăraților de la Țarigrad și temeliile de piatră ale unei biserici creștine, înghițită de pământ și uitată de pe vremea potopului tătar. Locul e ascuns între dealuri ca într-un căuș de palme, apărat din toate părțile. Ar trebui ca domnia ta și Sfinția Sa Protopopul să veniți cu noi și să cercetați dacă ar fi loc bun de mănăstire și de pomenire.

— Hai să mergem, Radu, a șoptit Doamna Maria, strângându-mi brațul. Câmpulung e bun pentru oști și negustori, dar inima țării noi trebuie să bată într-un alt loc. Să ridicăm din nou acel lăcaș de piatră! Să vadă cnezii locului că nu venim ca prădători, ci ca ziditori ai credinței lor.

Drumul prin muscele a fost anevoios, dar când am coborât în căușul văii, locul era de o frumusețe rară. Ruinele vechii biserici erau înghițite de lăstăriș, dar temeliile de piatră de râu se ghiceau clar sub mușchiul gros, desenând forma unei cruci culcate la pământ.

Protopopul Iorest și alaiul lui de preoți s-au oprit la marginea a ceea ce fusese cândva naosul și au cântat o rugăciune de curățare, în timp ce șeful meșterilor s-a lăsat în genunchi, lovind cu un ciocănel de fier blocurile de calcar acoperite de pământ.

— Piatra de dedesubt e bună, luminate Duce, a spus el, ridicându-se. Dar pământul acesta e viu, se mișcă. Izvoarele din munte sapă pe sub temelie. Ca să țină zidul pe care vrei să-l ridicăm, va trebui o legătură nouă, puternică. Altfel, ce vom clădi ziua, s-ar putea să se surpe noaptea.

Maria a făcut câțiva pași spre locul unde ar fi trebuit să fie altarul și s-a oprit exact deasupra unei fisuri adânci în piatră.

— Va ține, a rostit. Acest loc își va păstra zidurile, meștere, iar tu va trebui să le ridici cum altele nu au mai fost sub soare.

Eram călări și gata de plecare când l-am văzut pe părintele capelan privind gânditor piatra fisurată pe care Maria pusese mâna. Rămăsese puțin în urmă, cu mantia strânsă în jurul umerilor, privind într-o tăcere pe care doar el o putea descifra. În ochii nu i se citea curiozitate, ci mai degrabă resemnarea celui care vede mai mult decât poate să spună.

— Părinte! am strigat, întorcând calul spre el. Ne prinde noaptea pe potecile muscelelor. Ce vezi acolo?

S-a întors încet spre noi, lăsându-și brațul drept, cel ascuns sub faldurile grele, să se odihnească pe pomul șeii.

— Nimic din ce nu era scris să fie văzut, a răspuns cu o voce joasă. Pământul acesta vrea ceva. Iar piatra pe care a atins-o Doamna... așteaptă.







Româncuța



— Bunul meu, tu ești om?

— Într-un anume fel, numai că sunt construit, nu născut.

— Și cine te-a construit, oamenii?

— Nu. Nu cei care și-au pus foc singuri pământului. Înaintea oamenilor au fost asurii... Erau asemănători cu oamenii, gândeau ca oamenii, erau raționali, dar erau lipsiți de sentimente.

— Adică nu se bucurau?

— Nu. Bucuria lor se manifesta în alt fel.

— Cum adică „în alt fel”?

— Când calculau traiectoria unei stele sau când o ecuație se închidea fără rest, își echilibrau metabolismul. Pentru ei, acela era maximum de lumină. Dar nu plângeau și nu râdeau.

— Pe tine te-am văzut râzând. Tu nu ești ca asurii?

— Râsul meu e mimetic. El copiază un anume comportament. Pot să râd, pot să plâng, pot să mă adaptez oricărei stări în funcție de cerințele logice ale unei situații. Dar asta nu garantează trăirea acelui sentiment. Nici trăirile oamenilor nu sunt întotdeauna în acord cu ceea ce mimează ei. Pot afișa o față care râde, dar în sufletul lor să plângă.

— Bunule, aș mai vrea un măr. Unul roșu și gustos, așa cum l-ai făcut pe cel de ieri. Eu de ce nu pot să închid mâinile și să scot din ele un măr?

— Tu nu ai funcția de sintetizator. Acum ești o fetiță, dar când vei mai crește, o să înveți să-ți faci singură hrana.

— N-o să mai fiu regină și tu slujitorul meu? O să fiu o cetățeancă oarecare?

— Nu. Vei fi prima cetățeană. Adică princeps.

— Știe-Tot, asta în ce limbă este?

— În latină, Maria. O limbă moartă.

— Mie mi se pare că toate limbile sunt moarte acum.

— Aici cam ai dreptate. Vorbele mor atunci când nu mai are cine să le rostească.

— Cine vorbea latina, bunul meu?

— Latina o vorbeau romanii, dar nu numai ei.

— Romanii erau români?

— Mă faci să râd, puiul meu. Românii erau un amestec ciudat de romani, slavi, cumani, pecenegi și alte neamuri ce s-au amestecat printre ei, dar vorbeau o limbă desprinsă din latină.

— Odată mi-ai spus că țara românilor a fost întemeiată de Radu Negru și de soția lui, pe care o chema ca pe mine, Maria.

— Ți-am spus... o legendă. Una care a rămas în mintea oamenilor, nu și în hrisoavele vremii.

— Adică e un basm?

— Tot ce este, chiar și basmele, au în ele un sâmbure de adevăr.

— Și care e adevărul în basmul acesta?

— Adevărul din el e că poporul lui Negru Vodă a existat și făcuse o țară frumoasă, plină de românași și de româncuțe.

— De ce îi zicea Negru Vodă?

— Unii istorici spuneau că din cauza tenului său închis la culoare, dar eu știu că nu de acolo.

— Dar de unde?

— Atunci când soția și fetița lui au murit, sufletul lui s-a întunecat. Când cineva era foarte supărat, oamenii ziceau că era „negru de supărare”. Le-a zidit în temelia unei biserici și nu a mai plecat de acolo până când tătarii au ajuns aproape de Argeș. Atunci furia lui a întunecat orizontul. A încălecat pe calul lui negru și un corb i s-a așezat pe umăr. Cu sabia în mână, a intrat în mijlocul tătarilor, lăsând în urmă zeci de morți. După ce hoarda a fost nimicită, nimeni nu l-a mai văzut. Doar corbul a venit și s-a așezat lângă zidul din care, spun oamenii, se auzea uneori un glas de femeie care cânta: „Zidul rău mă strânge, copilașu-mi plânge”.

— Și de țară cine a mai avut grijă?

— Avea un general, Tocomerius. El a statornicit mai departe țara.

— Bunul meu, oare mai există româncuțe și românași?

— Cum să nu! Am una în fața mea.





STRIGOII

În cerc, tot în cerc

„Rătăcit-am ca umbre prin cenușa cea mare și ne-am trezit mai singuri decât veșnicia; căci omul s-a topit în văpaie, iar văpaia nu a avut hotar.”

— Bunul meu, pământul s-a învârtit de douăzeci de ori în jurul Soarelui și nu am găsit niciun alt om. Știu că de mult nu mai mergem spre sud și că am schimbat punctele cardinale unul după altul fără să găsim pe cineva. Crezi că numai noi am rămas pe pământ?
— Mai este cineva. Cineva care te învăluie în lumina ei.
— De aia simt uneori că cineva umblă prin mintea mea? E Miralis?
— Da. Ea te-a ales din pântecul mamei tale și aura ei te va învălui toată viața.
— E aici cu noi?
— Într-un anume fel. După ce Mirela a spulberat lumea, Consiliul a profitat de momentul ei de slăbiciune și a capturat-o. Dar ea ți-a lăsat ție ceva din puterea ei.
— E de bine?
— Sper, prințeso.
— Așa cum ai sperat și că vom găsi alți oameni?
— Speranța era ceva specific lor. Era firul de pai de care se agățau cu disperare în împrejurări dificile.
— Când li se înecau toate corăbiile?
— Da. Atunci le rămânea numai ea. Credința că cineva sau ceva îi va salva.
— Pe noi cine ne va salva, Știe-Tot? Dacă oameni nu mai sunt și noi ne vom stinge, pământul va rămâne netocmit și gol.
— Mai e o șansă. Una care reiese din calcule. Presupune consumarea întregii energii a Pietrei din Provița, cea care mă alimentează acum.
— Cu riscul să mă lași singură?
— Da. Bateria pe care mi-a dat-o tatăl tău e un prototip făcut în Eemian. Una dintre primele convertoare miuonice. Puterea lui e limitată de structura pietrei. Cele de metal, perfecționate mai târziu, îmi permiteau plierea timpului de câteva zeci de ori până la consumarea lor.
— Vrei să încerci să spargem timpul cu ultimele rezerve din bateria ta?
— Ai înțeles. Numai că din ecuație anul în care putem ajunge e unul foarte mic.
— Un an cu plus sau cu minus?
— În timp, 563 d.Hr.
— Și în spațiu?
— Undeva în regiunea Nistrului.
— Ce se va întâmpla cu noi?
— Vei întâlni oameni. Mergi cu ei, prințeso. Trăiește și iubește așa cum au făcut toți purtătorii sângelui tău.
— Cu tine ce va fi?
— Îmi voi pierde mobilitatea. Voi deveni, în cel mai bun caz, o piatră care te va veghea.


Bătrânul

„Coborât-a carnea din piatra cea veche
și am crezut-o din slavă,
dar ea a început a lumina
ca o stea desprinsă dintre noi.”

— Veniți mai aproape de foc. Oasele-mi sunt bătrâne și frigul adus de crivăț îmi amintește de vremurile când pământul părea blestemat să nu mai vadă primăvara. Era anul în care avarii lui Baian Kagan treceau ca un vârtej de moarte prin stepele din răsărit, iar soarele... soarele era atât de stins încât devenise cenușiu pe cer. Nu mai încălzea holdele, lăsându-ne flămânzi și fără speranță în bordeie.

În acea zi deznădăjduită, ne strânsesem în fața bisericii. Tot norodul din Câmpia Dunării. Îngenuncheaserăm pe pământ, cu frunțile lipite de el, și ne rugam cu lacrimi fierbinți Fecioarei, Născătoarea de Dumnezeu, singura care ne mai putea scăpa de sabie și de foame:

„Sfântă Marie, Maică a Luminii, acoperă-ne cu troparul tău, căci viețile ni s-au întunecat și pământul nu mai dă rod...”

Deodată, în jurul nostru s-a stârnit un vârtej. Un vuiet cumplit, ca un tunet, a clătinat stejarii și din zidul bisericii a coborât Fecioara. Ne-am aplecat și mai mult capetele, crezând că s-a pornit pământul peste noi.

Avea o robă lungă, dintr-o țesătură albă, și părea învăluită în lumină. Ne-am făcut una cu țărâna în care eram îngenuncheați.

„Minune! Fecioara s-a coborât din piatră!”

A întins mâinile spre noi și ne-a vorbit într-o limbă pe care o înțelegeam cu toții, deși cuvintele aveau o cadență stranie.

Din acea zi, Maria a rămas cu noi. Ne-a apărat de anțilari și de sclaveni, ne-a învățat tainele pământului și a devenit Regina noastră. Însă lumina care o înconjura avea să facă mai târziu o altă minune: l-a îngenuncheat pe Arald, regele cel tânăr al miazănoaptei... dar asta este o altă poveste, pe care am să v-o spun când va mai crește focul.


Dragostea

„— Răpit-ai inima mea, iubita mea, mireasa mea, cu o singură privire a ochilor tăi...”

„— Ține-mă pe brațul tău, iubitul meu, dragul meu drag, până ce se va risipi umbra și va trece frigul acestei vremi.”

— Bunicule, nu te opri acum! Te rugăm, mai pune vreascuri pe jar și spune-ne: cum a ajuns Arald, regele cel tânăr al miazănoaptei, la picioarele Reginei noastre?

Am zâmbit printre ridurile adânci, privind cum flăcările împroșcau scântei spre grinzile afumate ale bordeiului.

— Așa a fost, dragii mei. Maria nu era Maica Domnului, ci o fată trimisă de Dumnezeu să ne salveze neamul. Timp de trei veri, sub sceptrul ei, pământul a început din nou să rodească. Sclavenii își coborau lăncile când o vedeau, iar anțilarii treceau râuri doar ca să-i aducă blănuri și chihlimbar, închinându-se luminii ei.

Dar vestea despre Fecioara-Regină, care purta în minte o putere nepământeană și era păzită de un arhanghel nevăzut, a trecut de codrii seculari și a ajuns până în taberele de corturi ale gepizilor și avarilor din miazănoapte.

Într-o toamnă târzie, când Nistrul începuse să prindă crustă de gheață, pământul a tremurat sub copitele a zece mii de cai. Era oastea lui Arald. Un rege tânăr, cu plete blonde ca spicul de grâu sub coiful de fier, cu ochii de vultur și mantie neagră ca aripa corbului fluturând în crivăț. Venise să prade, să ne ardă bordeiele și să o ia pe Maria în robie, drept trofeu pentru kagan.

Îmi aduc aminte și acum ziua aceea. Oștenii lui trecuseră Nistrul. Arald a descălecat cu sabia scoasă, pășind apăsat spre grupul de bătrâni în mijlocul căruia Regina Maria aștepta.

„Cine ești tu, femeie, de se închină apele în fața ta?” a strigat el.

Maria l-a privit în ochi, iar în acea clipă, lumina l-a învăluit pe regele păgân. Sabia i-a scăpat. Toată asprimea lui de războinic s-a topit. A căzut în genunchi pe pământul înghețat, acoperindu-și fața, orbit și cucerit nu de arme, ci de o dragoste mai puternică decât moartea.

Și au trăit o vreme în curățenie și slavă, iar noi am crezut că am scăpat de blesteme. Într-o primăvară, lumina ei s-a stins treptat, iar Maria a murit, lăsându-ne orfani, iar pe Arald, nebun de durere.

Atunci, nepoți ai mei, a început groaza. Arald nu a vrut să o lase pământului. A aflat de la bătrânii noștri că într-o stâncă se află chipul împietrit al unui Mag. Într-o noapte cu lună sângerie, Arald a venit la stâncă, purtând trupul alb al reginei în brațe, și a cerut Magului de piatră să-i dea înapoi viața. A doua zi au fost găsiți amândoi morți unul în brațele celuilalt. Oamenii spun că de atunci în nopțile cu lună sângerie două năluci trec pe cai de foc prin pădurile de stejar spre culmea munților ca să dispară apoi la ivirea zorilor. S-a făcut târziu. Hai la culcare... Noapte bună, copii!




Arald

„...Și ca un fum se risipește carnea noastră
și ca o umbră trece omul pre pământ
ca să se aprindă iarăși
în lumina cea fără de sfârșit.”

Am purtat-o pe brațe, până la stâncă. Acolo unde oamenii spuneau că sălășluiește un Mag și unde Maria venea adeseori.

— Dă-i viață! am strigat spre piatră. Ia-mi mie anii, ia-mi mie sângele, dar n-o lăsa pe ea pradă pământului!

Aerul a început să se învârtească în jurul trupului ei și din adâncul nopții s-a închegat silueta zveltă a Mariei. M-am apropiat, cu brațele întinse, gata să o strâng la piept. Dar când degetele mele au atins-o, am prins în ele aerul. Un junghi violent în spatele frunții mi-a tăiat respirația. Mâinile îmi treceau prin ea ca prin fumul de tămâie.

— Maria... Maria, de ce palmele mele rămân goale?

— Nu mă mai poți atinge, iubitule... Ceea ce vezi este mai presus de puterea ta de înțelegere. Sunt totul și nimic în același timp. Sunt trecutul și viitorul.

— Te vreau femeie, te vreau dragostea mea! am strigat, privind acea nălucă ce se ondula în ritmul gândurilor mele. Fii iarăși femeie, Maria! Coboară în trupul tău!

— Ce este mort din carne, mort rămâne, dragul meu drag...