Stau de la o vreme în banca mea. Mă enervez pe
Dumnezeu, dar mai cu sfială, nu așa cum o face Cioran. Sunt în izolare, de
foarte mulți ani, că aproape am uitat cum se conversează decent. Mă descurc în
lipsa unor interlocutori normali, cu propriile discursuri în fața colii de
hârtie. Frate, au năvălit specialiștii din toate punctele cardinale, în toate
domeniile de activitate, fiecare cu conturile lui, fiecare cu măștile lui, sub
adăpostul cărora răsucesc logica, mistificând cu o forță nelimitată.
În fața lor ești ultimul mohican, muritor, pigmeu, o
mămăligă bună de dat la câini.
Am găsit și
citit Ispita de a exista. Nu o recomand celor care au prieteni imaginari în cer:
„Credința singură nu rezolvă nimic; îi adaugi
înclinațiile și defectele tale; dacă ești fericit, va veni să sporească zestrea
de fericire primită la naștere; iar dacă ești, prin fire, un nefericit, nu-ți
v-a aduce decât un plus de suferință, îți va amărî și mai mult existența: va fi
o credință infernală....cel ales își savurează și mai mult mulțumirea, cel osândit
se afundă și mai adânc în nenorocire. Cum poți gândi că este destul să crezi ca
să învingi insolubilul? Nu există credință, există doar forme – multiple și
ireconciliabile – de credință. De la a ta,
oricare ar fi, să nu te aștepți la vreun sprijin: îți va îngădui să fii –
un pic mai mult – acela ce ai fost dintotdeauna.”
No comments:
Post a Comment