Dacă nu mă înjură direct, niște bigoți , studenți
ai lui Mache, dilimache de Tomis, o dau la întors: că pentru studiul Bibliei
sunt instituții speciale unde lucrează cele mai luminate minți ale planetei, că
ce mare sculă pe basculă sunt eu, că pentru interpretarea Bibliei îți trebuie
doar o anume ținută morală . Dar ei cine sunt?... Au, nu suntem toți copii
Domnului, oițele lui ascultătoare, care îl preamăresc și acolo unde nu este?...
Trebuie să fiu spirit enciclopedic pentru a merge în căutarea lui? Au, mesajul său nu se adresează tuturor
făcătorilor de păcate? Dacă unii îl găsesc mai repede, a cui este vina că de
mine îl ascunde foarte bine? Nu vreau să citesc și să înghit toate câte poate
suporta hârtia.
Acumulările
critice, asupra unui domeniu, duc la apariția, în acel domeniu, a unui limbaj
specific, aproape imposibil de digerat de către cititorul neinformat. Apar așa
numiții „specialiști” în expuneri „la nivel superior” uneori mai neinteligibili
decât piesele hermeneutice. Să luăm, de exemplu, un text despre literatură: „Pentru
poetica modernistă a impersonalității, trimiterile se fac la Stéphane Mallarmé,
preponderent sub aspect teoretic, dar și la mulți alți autori. Concluzia este
că dialogismul este corelativul și corectivul impersonalității moderniste,
atunci când aceasta „riscă să sugereze prea mult echivalarea cu alienarea sau
solipsismul”, că poetica modernistă „face tranziția perfectă de la sinele mitic
(orfic) la sinele mai conștient dialogic pe care va miza postmodernismul”(Carmen Popescu)...
Cine mă
pune, soro, să încerc a înțelege?... Nu că aș fi mai prost decât mine, dar eu
și „sinele” meu am nevoie de ceva mai la „botul calului” sau la „mintea cocoșului”.
Pentru a înțelege, ai nevoie de spitalul 9. Același
lucru se întâmplă și cu mesajul teologic: După sfântul Maxim:
«Cuvântul veșnicei bune-ființări vine –
după har – la cei vrednici, aducându-L pe Dumnezeu, pe Cel mai presus de tot
începutul, Care pe cei ce după fire au început și
sfârșit îi face după har fără-de-început
și fără-de-sfârșit», de vreme ce și marele Pavel,
nemaitrăind viața cea vremelnică, ci «pe cea dumnezeiască și pururea-fiitoare a
Cuvântului sălășluit», s-a făcut – după har – fără-de-început
și fără-de-sfârșit, cum și Melhisedec «nici început al zilelor nu a avut, nici sfârșit al
vieții» nu după firea cea zidită, după care
a și început a fi și a și încetat, ci după harul cel dumnezeiesc și
nezidit și pururea fiitor mai presus de toată firea și vremea, cel de
la Dummezeu Cel pururea fiitor.
Sper că
ați înțeles cum de vine și se leagă, pentru că mie, cel fiitor și nu prea, îmi
pâlpâie toate lămpile. Cele două exemple, de mai sus, sunt dovada irefutabilă a
afirmației: „de ce simplu când se poate complicat”.
Aud
mereu sintagma: m-am vindecat, cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar nu era mai bine să
nu te îmbolnăvești, tot cu ajutorul lui? Bunica mea, descendenta unei familii de
boiernași, avea o vorbă: să ne ajute bunul Dumnezeu, mânca-i-aș pula lui!
Bunicul, o țâră de șugubăț, îi striga: da, nu ț-e că-ț cade greu, fomeie, să mânci
cu dulce-n fiecare zî!...
Pentru omul
simplu, legătura cu Dumnezeu nu este una de înaltă spiritualitate, de extaz sau
aclamații mistice, mai îndată este una de confort intelectual și acceptare a
realității prin prisma unui empirism familiar, domestic, apropiat percepțiilor
sale.
A
explica Trinitatea, chiar unei minți bine mobilate, este un efort de logică
fracturată. Sau, mai bine zis, o dizertație despre cum să prostești lumea,
sucind, răsucind și denaturând sensul cuvintelor. Nu voi insista asupra aberațiilor
la care s-a ajuns. Tone de hârtie s-au risipit pentru o idee absurdă: că
Dumnezeu este Unul reprezentat de trei persoane. Asta ține de lumea cuantică.
Niels Bhor a scris undeva: Contraria, non contradictoria, sed complementa sunt.(Aspectele
contrarii nu sunt contradictorii, ci complementare.) Realitatea pe care o percepem este
paradoxală. Nu putem explica felul de a fi al lumii, ci doar descrie. Asta
implică modele raționale cât mai aproape de natura existenței, dar nu neapărat
acelea care includ un creator pastoral, pâlpâind prin rugi sălbatici, disipat
în trei ipostaze și ubicuu. Nu-i așa că
am început să bat și eu câmpiile explicațiilor cu iz de „complicăreală a
complicărelii?”...
M-am
îndepărtat de ceea ce am vrut să analizăm inițial și anume: ce a vrut să fie
creștinismul și ce a ajuns. Știu că merg desculț pe cioburi de sticlă, dar o
părere este părerea nimănui, drept este să asculți mai multe. Așa că, dragii
mei încep cu părerea mea, adică a
nimănui.
Primii
creștini erau oameni săraci, nu numai cu duhul (fericiți cei săraci cu duhul că
a lor va fi împărăția cerului!). Erau cei care nu mai puteau face față
obligațiilor fiscale cerute de cultul zeilor din tot Imperiul Roman, cei care
încercau „să se dea după cireș” atunci când trebuiau să dea ofrande, impuse de
preoți, diferitelor temple. Erau de fapt niște mici „evazioniști” amăgiți de un
cult care-i scutea de corvoada sacrificiilor și umplerii altarelor cu o parte
din agoniseala muncii lor. Pentru ce
credeți că erau persecutați? Pentru că băteau mătănii și pupau niște cruciulițe
păstrate în sân? Nu, domnilor! În niciun caz! În imperiu erau zeci de culte, cu
mii de adoratori care nu erau pe lista cu hrană pentru animale sălbatice.
Iisus, cel real, a pescuit în apele tulburi ale unor vremuri în care aceștia
așteptau pe cineva care să le arate „luminița de la capătul tunelului”. Nici el
nu a știut, inițial, ce are de făcut, așa că mai întâi și-a însușit o filiație
regală: fiul lui David, pentru a fi privit și ascultat ca urmaș al regilor
iudei, fapt pentru care ajunge, de jure, pe cruce. Apoi a început să-și atragă
susținători din rândurile celor care urmăreau, ca și el, o schimbare a
condiției la care fusese adus poporul evreu. Mișcarea a fost pornită împreună
cu Ioan Botezătorul, dar metodele prin
care cei doi voiau schimbarea erau diferite. Botezătorul predica un atac violent
al casei regale, în timp ce Iisus alege, pentru reformă, calea nonviolenței, cale
aleasă peste opsprezece secole și de Mahatma
Gandhi. În timp ce mișcarea lui Ioan este repede destructurată, iar acesta
sfârșește cu capul pe o tavă, Iisus își continuă predicile evitând conflictele
directe cu autoritățile (dați cezarului ce este al cezarului). Mulți adepți ai
lui Ioan îl urmează, printre ei Iacov și
Ioan, fiii lui Zevedeu. La îndemnul acestora și probabil al mai multor însoțitori,
Iisus își accelerează mișcările. Intrarea
în Ierusalim se vrea o revoluție, un puci, care a început, probabil cu
evenimentele de la Templu și s-a terminat odată cu arestarea din grădina
Ghetsimani. A urmat procesul și moartea prin crucificare. Aceste evenimente au
un ecou răsunător. Veștile circulă repede, capătă proporții revoluționare, iar
discipolilor, pentru a ține aprinsă nădejdea schimbării, le vine ideia învierii
mortului, gata să fie, până la capăt, purtătorul de flacără.Cum mortul e mort,
iar un înviat nu găsești pe toate drumurile, poartă prin târg o marionetă, un
Iisus schimbat la față. Cum o asemenea farsă nu putea ține prea mult timp, este
inventată înălțarea la cer și scoaterea din scenă a personajului de la care a
pornit legenda.
De acum
intră în scenă cei care vor să dreagă busuiocul revoltei și evitarea urmărilor
acesteia, prin predicarea iubirii și instituirea unui ritual de spălare a păcatelor prin deraierea mesajului revoluționar spre unul spiritual. Dacă până aici evenimentele au
turnura normală a faptelor probabile, intrate în zona religioasă ele capătă
valențe ce scapă logicei elementare și intră pe aleea unei noi superstiții. Eroul este născut de o virgină, merge desculț
pe ape, alungă demoni, face minuni, învie morți apoi învie și el din morți, în
final, Iisus, nu mai este întregitorul Legii lui Moise, menit să schimbe soarta
poporului evreu, ci devine Mântuitorul
neamurilor, dar asta numai odată cu apariția lui Pavel din Tars și numai de
atunci.
No comments:
Post a Comment