irlandezul legător

 

iubire, mai stai

pe acasă,

mai acostează,

mai rămâi în port;

de la o vreme,

văd că nu-ți mai pasă:

umbli creanga 

fără pașaport.

aprinde iar ceva

o flacără,

un rug,

pe carnea asta macră,

temătoare,

dată până-n os cu ignifug

și murată-n zile de-așteptare.

mai deschide ochii,

dă scântei,

fă o piruetă lângă mine;

simt că-mi curge-n vene un ulei

de cucută

și întunecime.

vreau să-ți simt căldura,

șoldurile moi,

dinții care mușcă, pătimași,

din buze,

vreau să nu rămână

spațiu dintre noi

nici cât să încapă dunga unei frunze.

vreau să-ți ling molatic

tainica licoare

ce-ți pătrunde trupul

de la a le zet,

trupul de isoldă inocentă care

mi se bagă noaptea sub cearsaf,

discret...

stai pe-aici prin jur,

cu genunchii goi,

să-mi atârni, de gât, brațele,

ispită,

vifor cu brățări și centuri de foi

din alizarină și din bauxită...

stai pe-aici pe-aprope,

că te leg, urâto!

iar de chemi mascații

să mă faci de comă,

cum și altădată știi 

că mi-ai făcut-o,

o să-ți iau bilet

pentr-un vas fantomă.