vechitură

 

miroși a zdreanță arsă și alcool

și zaci într-o continuă lentoare,

îți intră-n viață doamna mototol

cu unghii netăiate la picioare.

privești la șobolani, indiferent,

ca la o căruță indiană,

muști din când în când din paviment,

dai, din vise, rânduri de pomană.

arunci orgoliu jalnic din armură,

ruginit în toate și diform,

limba-ți iese, vânătă, din gură

ca dintr-un borcan cu cloroform

te prelingi, ușor, într-un glissando,

pe acordul cântecului lent,

tragi pe linii moarte, de dictando,

și devii un fel de pergament.