Pierdut în volbură și fumuri,
Uitat de licărul de
stele,
Era un sat cu două
drumuri
Ce n-aveau ulițe-ntre
ele.
Sub zodie de greu
blestem
Îl străjuia o noapte
lungă
Un șarpe negru făcut
ghem
Nu lăsa raza s-o
străpungă
Bătrânii spun că ar fi
vrut
Să facă între ei
cărări,
Dar mulți prin neguri
s-au pierdut
Și-au renunțat la încercări
Mai spun că un strein,
odată,
Ce pribegea din loc în
loc,
Ar fi văzut prin
noapte-o fată
Și inima i-ar fi luat
foc.
Iar fata, când a zărit
focul
Țâșnit, din inimă,-n
hotare,
S-a dus spre el și atunci
locul,
Sub pași, i s-a făcut
cărare.
Spre-a se-ntâlni,
înlănțuiți,
Prin pâcla nopților
trecând,
Chemarea celor doi
iubiți
Cărare se făcea, arzând
.
Li se punea pe sub
picioare,
Covor de flacără
cuprins,
Dar se stingea fără
chemare
Și într-o zi...nu s-a
aprins.
Se spune că, urlând,
atunci
Străinul a stârnit
urgii,
A aruncat în juru-i
stânci
Și-a scos în unghii
ochii vii
Se arunca-n același
loc;
Zdrobindu-se de
bolovani
Pentru cărarea cea de
foc...
Și tot așa trecură
ani...
Într-un târziu un zeu de
sus
Privindu-i trupul
sfărâmat
La luat în brațe și l-a
pus
În trunchiul unui pom
ciudat.
Un pom subțire și
înalt,
Dar fără rod și fără
floare,
Crescu sub cerul
preaînalt
Cătând sub frunza lui
cărare.
Blestemu’-atunci s-a
năruit
Și noaptea s-a retras
sub zări
Iar între drumuri s-au
ivit
Încet, încet, cărări,
cărări...
Iar oamenii le-au
pietruit
În timp ce pomul
și-a-nălțat,
Spre cerul mut,
încremenit,
Coroana frunzelor ce bat...
De-atunci pe margini îl
sădesc
Și face umbră drumului
Iar călătorii se opresc
Să-asculte vântu’-n
frunza lui…
….………………………………….
Povestea asta eu o știu
Că plop am fost ursit
să fiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu