*****

 Ăștia vor să mă pună primar general la București!

*****

 

sunt mereu în formula unu,

pe circuitul infernal

dintre da și nu,

când în ferrari, când pe tractorul utb-450...

sunt  gata,

în costum roșu,

să cultiv șampanie.

*****

 

Corăbii plutind; gândurile femeii…

Fecioare,

Cu scutece în colțul ochilor.

*****

 

Laptopul meu a suferit un atac de hard disk drive. L-am condus pe ultimul drum cu o gaură în buget de aproape 180 euro. Adio, Heineken, Tuborg, Stella Artois! O lună de zile apă, sifon, bragă. Bragă nu! Se spune:ieftin ca braga. Se spune! Păi, știți cât costă o sticlă? 7 lei; cît trei litrii de Bucegi beer…Apă, domne! Apă de izvor, de ea capu nu te doare/ nici de…nimeni nu ți-e dor!

de despărțire

 

simt că în curând ai să te duci.

mi-ai fost alături ani de zile

și te-am iubit și mai iubit,

mare iubire,

dar te-ai gripat,

te doare cordul, ai migrene;

ce dreaqu ai

de la un timp

de-mi faci probleme?...

am să te las,

în voia ta,

deși mă doare...

o să te schimb,

că ești o rablă,

un ciurel,

dar sunt subțire,

rău de tot,

la buzunare...

fire-ai tu de laptop infidel!

*****

 

Am spart paharul liniștilor, frate!

Dunărea se frânge sub coșavă.

Din degete îmi curge-ncet otravă.

Câinii ling la stele-ndepărtate.

Timpul dă năvală peste toate.

Podul dintre noi stă pe-o epavă;

Numai umbra unui vis, bolnavă,

Trece peste el și trage-a moarte.

 

Am spart paharul liniștilor toate!

 

*****

 

uite-o nu-i

și uite-o nu-e

mama ei de pleacă

vine

numai eu bătut în cuie

stau lungit

și mor pe mine

niciun tren de mare zvâc

nu mă scoate din lentoare

nici nu vin

nici nu mă duc 

sunt o sala de-așteptare 

mama mea de babalâc

mama mea de poamă-n soare

pe sub piele mă usuc

ca pastrama pusă-n sare

cu tot cu

calabalâc

Ibnis in crucem IV

 

Am pornit în căutarea lui Dumnezeu atunci când temerile mi-au pus stăpânire pe suflet. Aveam șapte ani, nu prea știam ce înseamnă, dar mă rugam. Pe parcurs am descoperit că degeaba o fac. Pe Dumnezeu îl durea în al treilea pol de rugămințile mele.

Nu voi trece în revistă  toate motivele pentru care o făceam, este suficient să vă spun că eu nu sunt Iov, dar că și acesta dacă aș fi fost, l-aș fi trimis în cazanul cu murături pe cel care bea cafeaua cu aghiuță și se ține de pariuri cu câștigător desemnat.

Biblia am  citit-o în adolescență. Când aud pe câte unul care zice că el a citit Biblia și că l-a descoperit pe Dumnezeu, mă întreb dacă am învățat să citim pe aceeași planetă. Nu de alta, dar ce este scris negru pe alb, pentru mine, pentru el se pare că este scris alb pe negru.  Avem păreri diferite. Unii spun că e bine. Așa să fie! Ca în povestea cu rabinul.

 

 

Dacă ați observat, până acum, nu am pomenit nicun cuvânt despre Evanghelia lui Ioan. Dacă evangheliile sinoptice au niște lucruri în comun și par mai degrabă relatări de evenimente probabile, în succesiunea lor,  odată cu Evanghelia lui Ioan începe delirul mistic. Este atribuită lui Ioan Teologul, fiul lui Zevedeu și fratele lui Iacov.  Tot lui îi sunt atribuite câteva epistole și Apocalipsa. Dacă autorul este Ioan, apostolul lui Iisus, acesta, când a scris, avea aproape o sută de ani și așa se explică toate elcurbațiile pe care le debitează. Dacă nu a scris-o el, cel care a făcut-o fuma mult și nu tutun, pentru că nu se descoperise, încă, America.  

Pentru că nu mi-am propus să demolez șandramalele unei minți senile sau drogate las altora această efort, pentru că în loc să devină caz de studii psihiatrice ele sunt fundamentul unei religii. Fiecare este liber să citească și să-și dea cu părerea. Și pentru că vorbeam de libertate, s-o luăm metodic.

Libertatea înseamnă să ai opțiuni.

Opțiunile implică un anume grad de discernământ.

Paradoxul constă în faptul că discernământul se face pe baza unei morale iar morala impune constrângeri care îți limitează libertatea.

A fi liber înseamnă să ai discernământul opțiunilor tale care te leagă de un sens și de o etică.

Libertatea totală nu cunoaște morala, iar societatea umană nu poate exista fără o morală. Omul nu va fi niciodată liber, decât atât cât este necesar, în cadrul acțiunilor sale social-morale.

Pentu a naviga pe valurile acestei abilități, în a discerne, are nevoie de conștiință, are nevoie de suflet. Sufletul este capacitatea conștinței de a percepe și separa binele, frumosul, adevărul și dreptatea dintre toate fenomenele care se manifestă în jurul lui. Iar pentru a avea această capacitate are nevoie de cultură, de instruire.

Sufletul se modelează odată cu conștiința de sine. Există undeva, ceva, un motor, o energie, o stare de agregare, din care se alimentează și care îl scoate în evidență.  Și pentru că toate acestea trebuie să poarte un nume, un singur nume i se pune: iubire!

În lumea actuală, aflată în decadență, omul este pe cale să piardă acest mare câștig, al evoluției.  Băgați cu capul în calculatoare și butonând la infinit telefoane, indivizii acestei civilizații, au uitat de idealuri, au uitat de valori, au uitat să creeze. Viitorul care se configurează este acela al vânătorii de plăceri, al conformismului și al unei sexualități exagerate.

Viziunea aceasta este de fapt o apocalipsă, interioară, o prăbușire a templului pe care l-am ridicat în jurul sufletului în ani și ani de consolidări. Lumea în care m-am format avea o ierarhie a valorii, o dispoziție spre cultivarea unui ideal, o sensibilitate în care iubirea îți cizela sufletul. Pentru mine lumea accea s-a pierdut, cea care se prefigurează este una în care sufletul devine o vechitură iar iubirea o manea ieșită dintr-un sintetizator.

irlandezul legător

 

iubire, mai stai

pe acasă,

mai acostează,

mai rămâi în port;

de la o vreme,

văd că nu-ți mai pasă:

umbli creanga 

fără pașaport.

aprinde iar ceva

o flacără,

un rug,

pe carnea asta macră,

temătoare,

dată până-n os cu ignifug

și murată-n zile de-așteptare.

mai deschide ochii,

dă scântei,

fă o piruetă lângă mine;

simt că-mi curge-n vene un ulei

de cucută

și întunecime.

vreau să-ți simt căldura,

șoldurile moi,

dinții care mușcă, pătimași,

din buze,

vreau să nu rămână

spațiu dintre noi

nici cât să încapă dunga unei frunze.

vreau să-ți ling molatic

tainica licoare

ce-ți pătrunde trupul

de la a le zet,

trupul de isoldă inocentă care

mi se bagă noaptea sub cearsaf,

discret...

stai pe-aici prin jur,

cu genunchii goi,

să-mi atârni, de gât, brațele,

ispită,

vifor cu brățări și centuri de foi

din alizarină și din bauxită...

stai pe-aici pe-aprope,

că te leg, urâto!

iar de chemi mascații

să mă faci de comă,

cum și altădată știi 

că mi-ai făcut-o,

o să-ți iau bilet

pentr-un vas fantomă.

Problemele Alesiei

- Vecinul de sus a uitat ploaia deschisă...
 

- ...și cred că este plecat pe uneva pe acolo!

- Tati și Albert, singuri, nu sunt așa fotogenici...

- ...dar priviți la mine  cum colorez peisajul!

Ibnis in crucem III

 

 

Dacă  nu mă înjură direct, niște bigoți , studenți ai lui Mache, dilimache de Tomis, o dau la întors: că pentru studiul Bibliei sunt instituții speciale unde lucrează cele mai luminate minți ale planetei, că ce mare sculă pe basculă sunt eu, că pentru interpretarea Bibliei îți trebuie doar o anume ținută morală . Dar ei cine sunt?... Au, nu suntem toți copii Domnului, oițele lui ascultătoare, care îl preamăresc și acolo unde nu este?... Trebuie să fiu spirit enciclopedic pentru a merge în căutarea lui? Au,  mesajul său nu se adresează tuturor făcătorilor de păcate? Dacă unii îl găsesc mai repede, a cui este vina că de mine îl ascunde foarte bine? Nu vreau să citesc și să înghit toate câte poate suporta hârtia.

Acumulările critice, asupra unui domeniu, duc la apariția, în acel domeniu, a unui limbaj specific, aproape imposibil de digerat de către cititorul neinformat. Apar așa numiții „specialiști” în expuneri „la nivel superior” uneori mai neinteligibili decât piesele hermeneutice. Să luăm, de exemplu, un text despre literatură: „Pentru poetica modernistă a impersonalității, trimiterile se fac la Stéphane Mallarmé, preponderent sub aspect teoretic, dar și la mulți alți autori. Concluzia este că dialogismul este corelativul și corectivul impersonalității moderniste, atunci când aceasta „riscă să sugereze prea mult echivalarea cu alienarea sau solipsismul”, că poetica modernistă „face tranziția perfectă de la sinele mitic (orfic) la sinele mai conștient dialogic pe care va miza postmodernismul”(Carmen Popescu)...

Cine mă pune, soro, să încerc a înțelege?... Nu că aș fi mai prost decât mine, dar eu și „sinele” meu am nevoie de ceva mai la „botul calului” sau la „mintea cocoșului”. Pentru a înțelege, ai nevoie de spitalul 9. Același lucru se întâmplă și cu mesajul teologic: După sfântul Maxim:

«Cuvântul veșnicei bune-ființări vine – după har – la cei vrednici, aducându-L pe Dumnezeu, pe Cel mai presus de tot începutul, Care pe cei ce după fire au început și sfârșit îi face după har fără-de-început și fără-de-sfârșit», de vreme ce și marele Pavel, nemaitrăind viața cea vremelnică, ci «pe cea dumnezeiască și pururea-fiitoare a Cuvântului sălășluit», s-a făcut – după har – fără-de-început și fără-de-sfârșit, cum și Melhisedec «nici început al zilelor nu a avut, nici sfârșit al vieții» nu după firea cea zidită, după care a și început a fi și a și încetat, ci după harul cel dumnezeiesc și nezidit și pururea fiitor mai presus de toată firea și vremea, cel de la Dummezeu Cel pururea fiitor.

Sper că ați înțeles cum de vine și se leagă, pentru că mie, cel fiitor și nu prea, îmi pâlpâie toate lămpile. Cele două exemple, de mai sus, sunt dovada irefutabilă a afirmației: „de ce simplu când se poate complicat”. 

Aud mereu sintagma: m-am vindecat, cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar nu era mai bine să nu te îmbolnăvești, tot cu ajutorul lui? Bunica mea, descendenta unei familii de boiernași, avea o vorbă: să ne ajute bunul Dumnezeu, mânca-i-aș pula lui! Bunicul, o țâră de șugubăț, îi striga: da, nu ț-e că-ț cade greu, fomeie, să mânci cu dulce-n fiecare zî!...

Pentru omul simplu, legătura cu Dumnezeu nu este una de înaltă spiritualitate, de extaz sau aclamații mistice, mai îndată este una de confort intelectual și acceptare a realității prin prisma unui empirism familiar, domestic, apropiat percepțiilor sale.

A explica Trinitatea, chiar unei minți bine mobilate, este un efort de logică fracturată. Sau, mai bine zis, o dizertație despre cum să prostești lumea, sucind, răsucind și denaturând sensul cuvintelor. Nu voi insista asupra aberațiilor la care s-a ajuns. Tone de hârtie s-au risipit pentru o idee absurdă: că Dumnezeu este Unul reprezentat de trei persoane. Asta ține de lumea cuantică. Niels Bhor a scris undeva: Contraria, non contradictoria, sed complementa sunt.(Aspectele contrarii nu sunt contradictorii, ci complementare.)  Realitatea pe care o percepem este paradoxală. Nu putem explica felul de a fi al lumii, ci doar descrie. Asta implică modele raționale cât mai aproape de natura existenței, dar nu neapărat acelea care includ un creator pastoral, pâlpâind prin rugi sălbatici, disipat în trei ipostaze și ubicuu.  Nu-i așa că am început să bat și eu câmpiile explicațiilor cu iz de „complicăreală a complicărelii?”...

M-am îndepărtat de ceea ce am vrut să analizăm inițial și anume: ce a vrut să fie creștinismul și ce a ajuns. Știu că merg desculț pe cioburi de sticlă, dar o părere este părerea nimănui, drept este să asculți mai multe. Așa că, dragii mei  încep cu părerea mea, adică a nimănui.

Primii creștini erau oameni săraci, nu numai cu duhul (fericiți cei săraci cu duhul că a lor va fi împărăția cerului!). Erau cei care nu mai puteau face față obligațiilor fiscale cerute de cultul zeilor din tot Imperiul Roman, cei care încercau „să se dea după cireș” atunci când trebuiau să dea ofrande, impuse de preoți, diferitelor temple. Erau de fapt niște mici „evazioniști” amăgiți de un cult care-i scutea de corvoada sacrificiilor și umplerii altarelor cu o parte din agoniseala muncii lor. Pentru  ce credeți că erau persecutați? Pentru că băteau mătănii și pupau niște cruciulițe păstrate în sân? Nu, domnilor! În niciun caz! În imperiu erau zeci de culte, cu mii de adoratori care nu erau pe lista cu hrană pentru animale sălbatice. Iisus, cel real, a pescuit în apele tulburi ale unor vremuri în care aceștia așteptau pe cineva care să le arate „luminița de la capătul tunelului”. Nici el nu a știut, inițial, ce are de făcut, așa că mai întâi și-a însușit o filiație regală: fiul lui David, pentru a fi privit și ascultat ca urmaș al regilor iudei, fapt pentru care ajunge, de jure, pe cruce. Apoi a început să-și atragă susținători din rândurile celor care urmăreau, ca și el, o schimbare a condiției la care fusese adus poporul evreu. Mișcarea a fost pornită împreună cu Ioan Botezătorul, dar  metodele prin care cei doi voiau schimbarea erau diferite. Botezătorul predica un atac violent al casei regale, în timp ce Iisus alege, pentru reformă, calea nonviolenței, cale aleasă peste opsprezece  secole și de Mahatma Gandhi. În timp ce mișcarea lui Ioan este repede destructurată, iar acesta sfârșește cu capul pe o tavă, Iisus își continuă predicile evitând conflictele directe cu autoritățile (dați cezarului ce este al cezarului). Mulți adepți ai lui Ioan îl urmează, printre ei  Iacov și Ioan, fiii lui Zevedeu. La îndemnul acestora și probabil al mai multor însoțitori, Iisus își accelerează mișcările.  Intrarea în Ierusalim se vrea o revoluție, un puci, care a început, probabil cu evenimentele de la Templu și s-a terminat odată cu arestarea din grădina Ghetsimani. A urmat procesul și moartea prin crucificare. Aceste evenimente au un ecou răsunător. Veștile circulă repede, capătă proporții revoluționare, iar discipolilor, pentru a ține aprinsă nădejdea schimbării, le vine ideia învierii mortului, gata să fie, până la capăt, purtătorul de flacără.Cum mortul e mort, iar un înviat nu găsești pe toate drumurile, poartă prin târg o marionetă, un Iisus schimbat la față. Cum o asemenea farsă nu putea ține prea mult timp, este inventată înălțarea la cer și scoaterea din scenă a personajului de la care a pornit legenda.

De acum intră în scenă cei care vor să dreagă busuiocul revoltei și evitarea urmărilor acesteia, prin predicarea iubirii și instituirea unui ritual de spălare a păcatelor prin deraierea mesajului revoluționar spre unul spiritual. Dacă până aici evenimentele au turnura normală a faptelor probabile, intrate în zona religioasă ele capătă valențe ce scapă logicei elementare și intră pe aleea unei noi superstiții.  Eroul este născut de o virgină, merge desculț pe ape, alungă demoni, face minuni, învie morți apoi învie și el din morți, în final, Iisus, nu mai este întregitorul Legii lui Moise, menit să schimbe soarta poporului evreu,  ci devine Mântuitorul neamurilor, dar asta numai odată cu apariția lui Pavel din Tars și numai de atunci.

 

vechitură

 

miroși a zdreanță arsă și alcool

și zaci într-o continuă lentoare,

îți intră-n viață doamna mototol

cu unghii netăiate la picioare.

privești la șobolani, indiferent,

ca la o căruță indiană,

muști din când în când din paviment,

dai, din vise, rânduri de pomană.

arunci orgoliu jalnic din armură,

ruginit în toate și diform,

limba-ți iese, vânătă, din gură

ca dintr-un borcan cu cloroform

te prelingi, ușor, într-un glissando,

pe acordul cântecului lent,

tragi pe linii moarte, de dictando,

și devii un fel de pergament.

 

A Coat

 

A Coat

         William Butler Yeats

I made my song a coat

Covered with embroideries

Out of old mythologies

From heel to throat;

But the fools caught it,

Wore it in the world’s eye

As though they’d wrought it.

Song, let them take it

For there’s more enterprise

In walking naked.

Veșmântul

Din cântec mi-am cusut veşmânt
Înfrumoşat cu fine broderii
Descrise-n vechile mitologii
Din barbă până-n călcâi;
Smintiţii însă mi l-au luat
L-au îmbrăcat în văzul lumii
De parc-ar fi fost brodat de ei.
Cântec bun, lasă-l să fie-al lor,
E mult mai bărbăteşte aşa
Să cutreieri lumea despuiat.

 

 *****

m-am îmbrăcat în cântecele mele,

cusute-n firul vechilor balade

cu broderii olimpiene și dantele,

din cap până-n picioare, cum se cade;

dar le-au luat nebunii și le-au pus

pe scena lumii-n rolul scris de ei -

duceți-vă veșminte cât mai sus,

lăsați-vă purtate de mișei!...

 

că eu voi merge, dârz, în jurul lumii

în pielea goală, ca din burta mumii.

alpinist

 

 

pentru tine,

par example,

aș escalada mont blanc,

fără coarde sau pitoane,

pe șenila unui tanc,

să-ți aduc, nestâmpărato,

cel mai rece cub de gheață

în lichior de sfârc de lună;

fi-i-ar mama ei de viață!...

 

iar mă dau, la tine, alegro,

iar mă-ntind ca javra-n sân,

iar îndes în țeava lumii

proiectile de dum-dum

când ar trebui să-mi scot

mantia de pulifrici,

să-ți citesc budulea taichii

la lumini de licurici...

 

să mă pui să sparg alune,

să extrag petrol din stânci

și cu dalțile privirii

să-ți cioplesc altare-adânci,

iar pe creste, când luceferi

s-or strâmba, din vârf de munte,

pentru tine,

cu ciocanul,

să le bat un cui în frunte.