închid o use, deschizi alta
și pleci știind c-o să mă doară,
rămân stingher, blocat în halta
zăpezilor de-odinioară.
să le topesc?... e-o provocare
la care nu pot face față;
s-au învârtit, în așteptare,
până-au ajuns inel de gheață…
aici, în mine, totu-i stins
și-i bezna ruptului de nori:
nu va mai ninge cum a nins,
nu
vor mai fi alte ninsori!
zăpada lui... a fost odată!
le vezi trecând, centrafricane,
cu linii suple, de regine,
din clasa marilor feline,
pierzându-și urmele-n savane…
și te trezești, ca-n filme mute,
căzut din stele-afurisite,
cu ochii vraiște-n orbite
și toate rimele pierdute…
felida mea, de fum hoinar,
ce treci stârnind în jur orgii,
ți-aș tăia curbele-n felii
pe undeva, prin zanzibar…
și când, râzând, te-ai repezi,
le-aș netezi, le-aș netezi…
n-am furat,
n-am furat,
dăicuță, mă
jur!...
n-am furat,
n-am furat,
că nu pot să
fur!...
m-a-nvățat
măicuța
că-n-orice negoț
nu-i bine să
fure
hoțul de la
hoț…
m-a-nvățat
măicuța,
ca să fiu
curat,
să nu fur vreodată
chiar de sunt
furat…
n-am furat,
n-am furat,
daica mea,
știi bine!...
n-am furat,
n-am furat,
mai mult decât
tine!...
nu stau două
săbii
în aceiași
teacă
nici doi hoți ce-și
fură
inima și
pleacă…
m-a-nvățat
măicuța
să mă țin departe
de cel care
fură
și nu mai
împarte…
m-a-nvățat măicuța
să mă duc în
lume
și să fug de hoțul
ce fură și
spune.
Bate vântu, pică frunza,
Peste-o nuntă rea…
Bătea vântu, pica frunza,
Peste nunta mea...
Iar pe ceru-înourat
O stea se-ntuneca,
Bătea vântu, pica frunza,
Peste nunta rea…
Unde sunteți jurăminte,
Doamne drept și sfânt?
Unde sunteți legăminte
Până la mormânt?...
Când juri strâmb ar trebui
Un semn să te lovească,
Să te vadă toată lumea
Și să se ferească...
Bate vântu, pică frunza,
Peste-o nuntă rea…
Bătea vântu, pica frunza,
Lumea se mira
De mireasa cu alt mire
Și de nunta rea!...
Iar pe ceru-nseninat
O stea nu mai lucea...
Bătea vântu, pica frunza
Peste steaua mea.
am numai ceva onorific,
ceva pe o foaie velină,
nimicul îmi este
specific
și zero averea deplină.
sunt ultima thule,
uitată
într-un deșert de urât,
beau dintr-o baltă
secată
cu fata morgană de gât.
aș vrea să bat
bulevarde
când frunze se-adună,
la greu,
atunci când toamna le
arde
pe rugul din sufletul
meu.
când ambulanțele pline
duc la vaccinare codoșii,
să primesc lumina în
mine
de la felinarele roșii.
De când timpul curge, focul l-a
urmat.
Focul se naște, veșnic, din el
însuși.
Când mic, când mare, se închide în
toate și deschide din toate.
Lumea este prin focul cel viu. Și
apa este foc închis.
Omul este apă și gândul lumina
focului din ea.
Nici lumina nici gândul nu se
sting.
Se închid în ele pentru a se
deschide în altă etapă a revărsării.
Poartă-ți, cu demnitate, lumina din
vârful muntelui la marea albastră.
de unde nu-i nici dumnezeu nu cere;
nu poți să ceri la trântori miere!...
nu-i, doamne, în borcane, că ți-aș
da!
ia vezi că-albina are... să-ți de
ea!...
pe unde stau, ca trântorul pe
trestii,
nărăvit la fel și fel de chestii,
n-am niciun rost, mă-nclin la umbre,
iarăși:
„urât și sărăcie sunt acei doi
tovarăși…”.
ridic, din cărămizi,
anexe,
timpului ajuns în ultim
hal,
când visele prostite și
perplexe,
cad din edificiul
principal.
privește, mintea în
ruine,
gândurile-n marginea
pustiei
și ce a mai rămas
întreg din mine
sprijinit în cârja
reveriei...
o să fac ceva, o
șandrama,
în jurul întâmplării
care sunt
și care astăzi singură ar vrea
să-și cioplească pietra de
mormânt;
poate o să vrei să te
apropii,
să asculți, în zilele cu
ploaie,
cum îngână țiglele sub
stropi-i
un recviem marca nicolae.
voi fi intrat în bezna minții
și beau din ea apă de foc
de-aud cum cad
meteoriții
și mă plesnesc în
tâmple: poc!
mă poartă pânze de
catarge
pe un ocean dezafectat
și tot ce e de spart se
sparge
în capul meu
matrafoxat…
atâtea zile-s de când stau
și beau de stingere să
nu-mi
aduc aminte de ce beau
la barul dintre două
lumi.
adio! și vă las cu bine;
mă
duc la ruși, neapărat,
că
pandemia va mai ține
chiar
dacă toți ne-am vaccinat.
aici,
vor fi mereu belele,
dar
nu mai strig, nu mai înjur,
voi
decola spre alte stele
de
undeva din baikonur…
adio!
mintea răvășită
o
ține-ntr-o paranghelie,
doar
inima o dă cotită
de
câte-un prag sau temelie.
se-anunță
vreme tot mai rea,
un
ev teribil, mineral,
când
zilele de catifea
vor
fi pierdute, integral;
când
sufletul se va topi
ca
un ghețar deszăvorât
iar
sloiul iernii va domni
în
noi, pe perne de urât…
o
pasăre, o ghionoaie,
în
tâmple, insistent, îmi bate:
deschide
ușa, nicolae,
și-adună-ți
mințile plecate!
la
ruși e greu să decolezi,
îi
doare-n cot de tine, solo,
mai
bine du-te la francezi
pe
ei nu-i doare nici acolo.
încearcă
totuși la vre-o stână,
când,
seara, cerul se împarte
și
latră câinii către lună
sau
către steaua de departe;
ai
șanse mult mai avansate
s-ajungi, la dracu, undeva,
spre stelele adevărate
nu
de pe umerii cuiva.
...și supărat de inconfort
mă uit, ca mâțele-n
covor,
cum pleacă zilele din
port,
spre nicăierea, pe-un vapor.
aud trompetele cum sună
asaltul nopților pierdute
și, strânsă-n brâu, o
semilună
cum se prăvale pe
redute.
și văd cum orizontul,
iar,
se-aprinde când spre foișor
vin liliecii care par
că se întorc din viitor
ca niște grele, lungi, corăbii
pe care flutură drapele
cu capete de morți și
săbii
încrucișate peste ele.
…și poate că va răsări
o altă zi de dat
uitării
iar din terasa lui a fi
îmi vor zbura, din nou, cocorii.
sau poate că, trecând
zaplazul,
vei reveni de undeva
și vei aprinde aragazul
să pui ibricul de-o cafea.
„Chi nasce tunno non po’ muri
quadrato.” ( o cugetare din Napoli)
Cine se naște rotund nu poate muri
pătrat.
În locul lui Cioloș mergeam în
parlament cu un guvern format din doisprezece oameni ai străzi. Ar fi fost o
replică pe măsura mârlăniei președintelui: aceea de a numi un premier fără șansa
de a forma un guvern cu majoritate parlamentară.
Se spune că peștele de la cap se împute. Da, dar de la coadă se curăță. Peștișorul nostru ne ratează nici acum ocazia să se împută de la cap și să se „curățe” de la bază. Arătăm, încă odată, lumii cât de proști și iresponsabili suntem. Noi n-am ieșit din evul mediu, dar am vrea o țară ca afară. Dacă ar fi posibil fără niciun efort, doar pupând icoane și privind în gura dodoloanței șoșoacă. Înainte-n paradis, cu câțu și joianis!
nu vor mai cade, peste munți, zăpezi,
culmile vor face plajă nude
iar cetele de capre, fără iezi,
vor coborî spre deltele imunde.
apele vor fierbe în izvor,
nu vor mai fi probleme cu-ncălzirea
și, fericită, toată omenirea
îi va lăsa pe ruși în gazul lor.
Dacă ar fi să mă reîncarnez vreodată aș vrea să fiu lup. Unul care să nu privească înapoi cu mânie.
Vârsta nu te face mai înțelept!
Odată cu ea capeți o atitudine pedagogică,
ivită din împlinirile sau neînplinirile tale, cu care poți, doar, să-i enervezi
pe cei din jur.
gândule –
tava mea de jeratic
nu am decât o inimă
una singură
dar la cât de gloabă arăt
aș fi putut avea șapte
Toți cunoscuții mei s-au vaccinat cu
Pisvaser. Eu m-am vaccinat, ieri, cu Johnson&Daniels. Acum mă duc să fac
rapelul.
azi îmi vine și nu-mi vine
să mă-nscriu într-un viraj
până-mi sare de pe șine
motorabla-n peisaj
să plutesc spre marea moartă
cu o sticla de uitare
și să-mi bag în ea de soartă
toate zilele impare.
Sunt mulți cărora nu le place Cioran.
Îi cred, nici mie nu-mi plac facturile la energie electrică. Sunt mai stufoase
decât perdelele de fum ale metafizicii.
mă arde patima gălbui
a pielii astea de lacheu;
sunt mai sărac și mai sâlhui
și tot mai singur pe traseu.
sunt mai bețiv, mai agarici,
mai dus cu pluta-n bărăgan
și-un milion de păsărici
îmi umblă creanga prin bostan.
degeaba fac întruna fente
și sar când sus, când lateral,
dau tot în balta lui terente,
tot în gropanul ancestral
de unde-aud cum strigă hunii:
mai lasă-l dracu de podrum
și hai, pe cai, să ducem lumii
frânghie, scaun și săpun.
