A venit deodată, ca un pumn în stomac. Un fel de teamă, de premoniție a ceva rău s-a instalat acolo. Tata avea un cuvânt pentru o asemenea stare: așteamăt. Era un regionalism care definea neliniștea ce cuprinde o ființă atunci când este singură spre seară, departe de casă și de orice așezare omenească, iar totul în jur se scaldă între clar și neclar, între așteptare și teama de neprevăzut. Exact asta căzuse peste mine.
Fusesem cu o zi înainte la un grătar pe malul Proviței și, când m-am aplecat să mă spăl pe mâini, am văzut în nisipul apei o piatră cu o formă atât de complicată încât, la prima vedere, am crezut că este piesa unui motor. Era neagră, perfect circulară, de mărimea unei mici cutii de Nivea, cu o gaură în centru cât o monedă și cu marginile dințate precum un pinion de bicicletă. Avea pe ambele fețe zgâriat ceva ce păreau a fi literele unui alfabet necunoscut. Am ridicat-o și, atunci, apa — cu o adâncime de puteai să o treci în ghete — a început să se încrețească în sens invers direcției de curgere într-un mod straniu, de parcă trecea peste suprafața ei un vertij. S-a oprit dintr-odată când m-am întors spre Doru și Jan, care mă așteptau întinși în șezlonguri, cu sticlele de bere în mână.
— Priviți și voi ce am găsit în apă!
— O fi inelul lui Sauron, a glumit Mirela, care se ducea cu o mână de vreascuri spre foc.
— Acela era mai mic și de aur, a adăugat și Zina, în timp ce tăia legumele pentru salată. Cred că a început să bată vântul pe vale. Merg să iau ceva mai gros.
— Măi, dar asta e chiar piatră, a exclamat Jan, apropiind-o de ochelari. Suferea de miopie și purta ochelari cu un număr record de dioptrii. Pare turnată într-un atelier de bijuterii. Semnele astea seamănă al naiba de mult cu cele de pe tăblițele de la Tărtăria, numai că acelea sunt de lut și nu au o formă atât de perfectă.
A studiat-o câteva secunde, apoi a ridicat din umeri și mi-a dat-o înapoi.
— Oricum, e ciudată rău. Nu deslușesc eu prea bine, dar cine știe, poate o arăți vreunui muzeograf sau vreunui cunoscător de scrieri paleografice, a mai adăugat el, întinzând mâna după sticla de bere.
— Cred că știu eu pe cineva, a zis Mirela. E profesor la Universitatea mea.
— Când ai cumpărat-o și nu ne-ai spus și nouă? a izbucnit în râs Jan. Și apoi noi toți.
Piatra am pus-o în torpedoul mașinii. Am început să vorbim despre fotbal, despre politică, despre nunta la care Doru și Mirela erau personaje principale. Mirela era sora mea, era profesor universitar de câteva luni și făcea acum pasul cel mare — pas pe care eu nu-l vedeam mare nici cu telescopul James Webb. Doru era el prietenul meu, dar avea un temperament dificil. Sub fizionomia unui bărbat bine se ascundea o fire oscilantă, superficială și înclinată spre plăcere — un spirit petrecăreț, atras de mirajul nopților pierdute, al paharelor golite, zic eu cam repede. I-am spus asta Mirelei, dar ea parcă era oarbă. Nimeni nu aude alarma când muzica din capul lui e prea frumoasă.
Am ajuns acasă târziu. Viața are prostul obicei să te înghită cu tot felul de probleme, mai ales când profesia ta se măsoară în termene de judecată, dosare de partaj și clienți pretențioși. Sfârșitul de săptămână în afara Bucureștiului venise cum nu se poate mai bine. Între nunta Mirelei cu Doru și planurile lui Jan cu Zina, încercam să-mi văd de propria viață.
Graba asta blestemată! Sediul firmei noastre era în Clădirea de sticlă de lângă Tribunal, pe Bulevardul Unirii. Alergam pe holuri cu ochii în telefon, verificând ora. Mai aveam câteva minute până la interviurile pentru stagiari. Am virat strâns la colțul dinspre lifturi și... BUM! Văzusem scena asta în cel puțin o sută de filme. M-am izbit frontal de o fată. Impactul a fost atât de violent, încât dosarul pe care îl ținea în brațe a explodat, pur și simplu, într-o ploaie de foi. În încercarea disperată de a-și menține echilibrul, mi s-a agățat de haină, iar cafeaua mea s-a revărsat generos, direct pe bluza ei.
— Păzea că pică! am îngăimat eu, prinzând-o de talie ca să nu cadă.
Am privit-o în timp ce încercam să-i restabilesc echilibrul. Avea privirea plină de draci, părul lung și negru, ca și ochii din care începuseră să sară scântei. S-a uitat la bluza ei pătată.
— Ești incredibil! a bufnit ea, dându-mi mâinile la o parte cu furie. Uită-te ce ai făcut! Zici că am fost atacată de un mops cu probleme digestive!
— Îmi cer scuze! Am fost cam stângaci, deși scriu cu dreapta, am încercat eu o cale de conciliere. Permite-mi să...
— Nici să nu te gândești! a tăiat calea batistei mele, privindu-mă ca pe un infractor prins în flagrant. Dacă te mai apropii cu cârpa aia, te acuz de distrugere de probe. Uită-te la foile mele! Sunt îmbibate cu surogatul tău! Doamne, și bluza... ce mă fac eu acum?
M-am aplecat și am început să adun foile, vrăjit de mișcările ei de felină. Era furioasă, dar furia o făcea superbă.
— Hai, nu fi supărată, am spus, ridicându-mă și întinzându-i teancul de foi jerpelite, încercând cel mai fermecător zâmbet din dotare. Hainele se spală, foile se printează din nou... dar o întâlnire atât de electrizantă cu o fată așa ca tine? Asta se întâmplă rar în viață. Îmi lași numărul ca să-ți plătesc curățătoria? Sau o cină în compensație?
S-a uitat la mine de sus, complet imună la tehnica mea de agățat, deși am zărit preț de o secundă o mică sclipire de surpriză în ochii ei. Mi-a smuls foile din mână, le-a îndreptat cu o mișcare bruscă și s-a întors pe toc, plecând grăbită spre toalete. În timp ce se îndepărta, i-am strigat peste umăr:
— Aș vrea să te mai văd!
S-a oprit o clipă ca să-mi arunce printre dinți:
— Și eu aș vrea să te mai văd... într-o colivie!
Am rămas câteva secunde nemișcat, privind-o cum dispare după primul colț. „Într-o colivie, auzi la ea...”, am mormăit, simțind cum mi se lățește pe față un zâmbet de bampoc. Mi-am scuturat pantalonii, m-am uitat în telefon din nou și am realizat că eram deja în întârziere.
În fața biroului din incinta clădirii așteptau doi băieți și o fată. . Avem trei candidați? am întrebat-o pe Sofia, secretara noastră, în drum spre birou. Jan a venit?
— Nu! Și nici nu vine. A telefonat că e la maternitate. Soția i-a născut azi-noapte două fetițe, gemene. Și avem patru candidați, domnule. Doi băieți și două fete.
—Da! Chiar, te rog... Să vină primul, am zis, și am intrat în birou.
Băieții și fata pe care îi văzusem la ușă au intrat primii. Apoi... a intrat ea. Încrezătoare, cu un zâmbet larg pe buze, a încremenit când a dat cu ochii de mine. Am văzut cum i se prăbușește toată siguranța de sine.
— Tu?!... Dumneavoastră?! a scăpat ea, cu o voce care a trecut rapid de la șoc la indignare.
Mi-am pus o mână sub bărbie, simțind cum un val de satisfacție și amuzament mă inundă. Soarta avea un umor mult mai complex decât al meu.
— Ehee, domnișoara Raluca Dimancea. Vă rog, luați loc. Văd că ați adus și documente... par să fi trecut printr-un laborator de „filtrare”.
S-a așezat pe scaun de parcă s-ar fi pus pe cărbuni încinși. Își curățise bluza, dar pata era tot acolo, martora ciocnirii noastre. Furia o făcea să tremure ușor.
— Asta este o capcană, a spus printre dinți, privindu-mă de parcă voia să mă trimită direct la Haga pentru crime împotriva stagiarilor. Dacă știam că mopsul cu probleme digestive de pe hol este chiar avocatul coordonator, preferam să-mi fac stagiatura la notar!
— Ei, haide, nu fi atât de radicală, am zâmbit eu, aplecându-mă peste birou și privind-o direct în ochi. Acum o oră voiai să mă vezi într-o colivie. Ei bine... felicitări! Tocmai ai intrat în ea. Acesta este biroul meu. Iar dacă iei postul, o să fim închiși aici câte opt, poate zece ore pe zi.
A înghițit în sec. Am văzut cum calcula rapid opțiunile: mândria ei versus postul de stagiar la o firmă din Barou. Și-a îndreptat spatele, și-a ridicat bărbia și m-a privit cu o inflexibilitate comică:
— Domnule, dacă vreți să mă picați pentru că v-am trimis la colivie, aveți tot dreptul. Dar dacă vreți să mă angajați, vă avertizez: sunt o pasăre foarte greu de ținut ostatică. S-ar putea ca în colivia asta... dumneavoastră să fiți cel care va avea nevoie de avocat.
Am privit-o câteva clipe, simulând detașarea. Trecerea bruscă de la impulsivitatea de pe hol la acest „dumneavoastră” rostit printre dinți era ceva calculat.
— Să înțeleg că amenințarea subtilă a partenerului coordonator este noul trend în manualele de resurse umane? Îndrăzneață tactică. Totuși, înainte de a stabili cine pe cine va apăra în instanță, aș dori să văd dacă stăpânești instrumentele muncii. Dosarul spune că ai note excelente. Să facem un mic test de stres juridic.
Și-a îndreptat spatele, clipind rar.
— Vă stau la dispoziție.
— Ai notă maximă la Drept Civil și un eseu destul de... agresiv despre partajul bunurilor comune. Spune-mi, dacă un client vine la tine și afirmă că vrea să divorțeze pentru că soția i-a tăiat colecția de cravate cu foarfeca de croitorie, care este primul lucru pe care îl faci?
— Îi recomand un croitor bun și un terapeut și mai bun. Iar din punct de vedere juridic, introduc o cerere de asigurare de dovezi pentru restul garderobei. Un bărbat în costum, dar fără cravată, este doar un om trist care a întârziat la o nuntă. Un bărbat fără pantaloni, în schimb, este un dosar penal în devenire.
Am pufnit în râs, de data asta fără să mă mai ascund în spatele măștii de avocat solemn. Fata asta chiar avea sânge în vene. Vă chem pe toți martori că i-am dat postul nu pentru că îmi plăcea de ea la nebunie.
Primele două zile cu Raluca la birou au fost un dans pe sârmă, fără plasă de siguranță. Își luase rolul în serios și se străduia să nu facă nici cea mai mică greșeală.
A treia zi, m-am aplecat peste biroul ei să-i arăt o eroare într-o citație și cu mâna i-am îndreptat o șuviță de păr ce îi atârna peste obraz. S-a tras înapoi atât de brusc, încât, în prima clipă, am crezut că se va răsturna cu scaunul.
— Să știi... știți că vă aud excelent și de la doi metri distanță, mi-a retezat-o, ridicându-și bărbia, ofensată.
— Iartă-mă!... Te rog, scuză-mă! N-am vrut... n-am intenționat să-ți fac rău. Dar dacă ești convinsă că doi metri e o distanță de siguranță pentru tine, o voi respecta de acum înainte, i-am răspuns, privind-o direct în ochi.
S-a blocat o secundă. A căutat în jur, fâstâcită ca o fetiță prinsă cu mâna în crema de prăjituri.
— Nu... N-am...
Dar eu mă întorsesem deja cu spatele și ieșeam din birou, făcându-mă că nu aud.
Vineri dimineața, ușa biroului s-a deschis cu o explozie de energie pozitivă. Era Jan. Arăta ca un om care pierduse trei zile pe holul maternității, dar care tocmai câștigase premiul cel mare. Într-o mână balansa o cutie uriașă de prăjituri, iar sub braț strângea două sticle de șampanie.
— Domnilor și doamnelor, s-a strigat strigarea! a tunat Jan, cu ochelarii lui cu dioptrii record. Tatăl de gemene a intrat în clădire! Opriți termenele, suspendați procesele, astăzi avem un dosar greu: degustare de ecleruri și spargerea bulelor din sticlele astea!
N-am apucat să mă ridic de pe scaun, că în spatele lui a apărut și Doru. El nu venea niciodată undeva fără să pluseze. Ținea în mâini alte două sticle de șampanie.
— Gemene, Jane, gemene! Cred că le-ai reținut loc la Clubul de tenis, să joace la dublu. Să ne trăiești, bătrâne! a mai zis el, aruncând o privire admirativă Ralucăi, care tocmai ieșise din micuțul ei birou, atrasă de vacarm. Tu ești noua achiziție a Baroului? Sper că nu o să te sperie prietenii mei. Dacă o fac, apelează numărul meu de urgență.
Știți figurile alea pe care le fac boxerii înainte ca arbitrul să zică „box”? Ei bine, Raluca a făcut o figură la care Doru, surprins, a ridicat mâna deasupra capului în semn de pace.
— Nu mă sperie, domnule... ar mai fi continuat ea, dar am intervenit eu:
— Sofia, menționează în jurnalul tău de secretară că nașterea de gemeni în acest birou suspendă activitatea pe durata întregii zile de muncă. Să-ți trăiască fetițele și mama lor, și tu, și noi, și La mulți ani!
Sofia scosese deja din arsenalul ei ascuns paharele de protocol și o farfurie cu trei tipuri de sărățele pe care le adusese special pentru eveniment. În zece minute, biroul devenise cel mai vesel loc din clădire. S-a băut, s-a râs, iar Jan ne-a povestit cum o să învețe el să schimbe scutece în tandem cu Zina.
În tot acest timp, am observat cum Raluca mă privea cu atenție, dar când încerca să se apropie de mine, luam distanță. Era tăcută; dacă râdea, o făcea forțat. Îi simțeam stinghereala, dar începusem un joc pe care eram hotărât să-l câștig.
Timpul a zburat, sticlele s-au golit, prăjiturile au dispărut, iar atmosfera s-a liniștit pe măsură ce se apropia sfârșitul zilei de muncă. Doru a plecat primul, apoi Raluca și Sofia, care și-au strâns lucrurile, lăsându-ne singuri.
Jan își curăța ochelarii pe cămașă, brusc mult mai serios.
— Măi, a fost o zi grozavă, am spus, aruncându-mă în fotoliu. Dar tu ar trebui să mergi acasă, să dormi.
— Nu mă duc, amice, înainte să-ți spun ceva. Voi pleca.
— Unde să pleci? La maternitate?
— Nu. Plecăm la Târgu Jiu. Ne mutăm acolo. Tata mă cheamă să-mi lase mie biroul lui, iar mama vrea să participe și ea la creșterea nepoțelelor. Cred că în două-trei săptămâni ne vom muta cu totul.
Eram și nu eram supărat. Primo, toată munca trecea pe umerii mei; secundo, pentru Jan și Zina era soluția cea mai avantajoasă.
Acasă, tot sfârșitul de săptămână a fost oribil, în afară de vizita de duminică de la maternitate, cu un buchet uriaș de flori. Zina arăta puțin palidă, dar veselă, bine dispusă. Am felicitat-o, am sărutat-o pe obraz și apoi am coborât cu Jan la barul din parcul de lângă maternitate. După ce am băut câte un whisky cu gheață și am discutat în mare despre plecarea lui, când am ajuns acasă am realizat cât de searbădă e viața la 31 de ani fără să ai pe cineva aproape. Mi-am mai pus un pahar și am dormit neîntors toată noaptea.
Dimineața, când am intrat în birou, Sofia aranjase deja totul. Nu mai era nicio urmă a petrecerii de vineri.
— Bună, Sofia! am spus, lăsându-mi diplomatul pe colțul biroului ei. Cum a fost weekendul? Sper că ai reușit să te odihnești după uraganul Jan.
— Bună dimineața, șefu’! A fost liniște, a râs ea, aranjându-și tacticos dosarele. Dar cred că uraganul Jan are mare nevoie de Marea Liniștii.
M-am întors apoi spre celălalt birou. Raluca era deja la postul ei, preocupată de un dosar nou.
— Bună dimineața, am spus cu cel mai neutru ton, fără să mă opresc din mers mai mult decât a fost necesar salutului.
N-am așteptat replica ei, dar am auzit-o prin ușa rămasă deschisă: un „bună dimineața” venit parcă dintr-un ecou prelungit. Zile la rând, am avut aceiași purtare, am vorbit deschis și colocvial cu Sofia, oficial si de la distanță cu Raluca.
Aranjasem între timp toate formalitățile legate de plecarea lui Jan. Eu rămâneam administrator unic iar el își păstra doar acțiunile. Nu am spus nimănui despre plecare. A doua zi după înregistrarea la Casa de Comerț, infernul s-a mutat la mine în birou, cu toate anexele lui. Am primit vreo cinci clienți. Apoi am cerut dosarele lui Jan. Sofia a făcut ochii mari și a întrebat cu jumătate de voce:
— Care?
— Toate, Sofia! Adu-mi, te rog, toate dosarele lui. Jan ne va părăsi, se mută la Târgul Jiu.
A ieșit total uluită de veste. Am auzit-o apoi prin ușa rămasă întredeschisă:
— Ralu, hai, te rog, să mă ajuți un pic!
Sofia mi-a pus pe birou vreo cincisprezece dosare, apoi am rugat-o să închidă ușa și m-am cufundat în ele. Două intrau pe rol chiar a doua zi; Jan mă avertizase la telefon despre ele. După ce creierii au început să-mi fiarbă ca o tocăniță pusă la foc, am apăsat butonul interfonului:
— Sofi, adu-mi o cafea. Amară, te rog, amară ca o inimă de cerb în agonie.
Au trecut câteva minute bune până când, îngropat într-un dosar de evaziune fiscală, am auzit ușa deschizându-se și pașii ușori ce se apropiau de birou.
— Ai adus-o de la Târgul Jiu? am zis, fără să ridic privirea din dosar.
— Nu, de la espressorul de aici. Sofia s-a dus la grefieri.
Era Raluca.
— Cafeaua e amară, dar v-am pus eu un pliculeț de zahar lângă ea.
S-a întors și a ieșit, închizând cu grija ușa.
Da! Pliculețul era de fapt o hârtiuță pe care scria: „Iertați-mă, am greșit”.
Deci Raluca nu era sloiul de gheață care dorea ea să pară.
Când ceasul din perete se apropia de ora cinci, am lăsat totul deoparte și am deschis ușa. Raluca și Sofia erau în picioare și s-au întors imediat spre mine.
— Raluca, având în vedere că Jan ne părăsește, poți ocupa biroul lui.
Tonul era jumătate prietenos, jumătate oficial. Ochii i s-au făcut mari, mai mari decât de obicei, încercând parcă să ghicească dacă e o capcană sau o ironie.
—Ai aflat ora primului proces de mâine? am întrebat-o pe Sofia.
— Primul este la zece, domnule. Al doilea în jur de ora unu, iar ultimul s-a amânat la cererea procurorului.
— O.K. Atunci ne vedem dimineață la șapte.
M-am întors spre Raluca și i-am întins cele trei dosare pe care le aveam în mână:
— Te rog să arunci și tu o privire peste ele, acasă.
Am privit-o cum radia de bucurie. Ce am neglijat să vă spun e că Raluca aprindea lumina cu prezența ei. Era înaltă, bine proporționată, cu părul lung lăsat pe spate, tăia aerul din jur fără să ceară permisiune. Se purta mai ales în blugi simpli, strânși pe picior, un top fin, mulat, și un taior cambrat pe care îl lăsa descheiat. Era o felină sigură pe ea, până la un punct. Și punctul acela îmi plăcea să cred că voi fi eu.
La șapte fără cinci, parcam în fața biroului. Orașul se trezise de mult. Sofia era deja acolo, lângă expressor, așezând ceștile pe o tavă mică din bambus.
— Bună, Sofi! Tu când te scoli de ești mereu prima?
— Bună, șefu'! Dar azi n-am fost eu prima, mi-a răspuns și a făcut un semn din cap spre biroul lui Jan. E acolo, cred că de aseară.
Am ridicat o sprânceană, luându-mi cana de cafea.
— Chiar așa?
— Eu cred că o cam speriați și a ales să nu caute numărul de urgență al lui Doru.
Am lăsat cana jos și m-am îndreptat spre fostul birou al lui Jan. Am bătut scurt în ușă și am deschis-o fără să mă apropii prea mult. Era în picioare privind undeva spre rafturile bibliotecii. Cele trei dosare erau așezate frumos în stânga biroului. Taiorul era pus pe spătarul scaunului. Când m-a văzut, s-a întors imediat:
— Bună dimineața... domnule. Sper că nu e o problemă că am venit mai devreme, am terminat de analizat primul dosar cel de evaziune fiscală. Al doilea dosar e în regulă, fără nimic de adăugat.
— Bună, am răspuns, ascunzând un zâmbet al inimii ce se îmbulzea să ajungă pe buze. Sofia zice că ești aici de azi-noapte, am spus, sprijinindu-mă de tocul ușii și privind-o fix. E ceva ce te-a reținut?
— Da, domnule, a răspuns ea. Priviți aici, a continuat, apropiindu-se atât de mult încât ar fi trebuit să sar doi metri înapoi.
Îi simțeam agitația interioară, teama de a nu greși.
— Domnul Jan s-a concentrat doar pe expertiza contabilă, a spus, ridicându-și privirea spre mine. Iar dumneavoastră ați mers pe strategia lipsei de rea-credință a administratorului. Dar la fila 42 este un viciu de procedură.
Mi-am recăpătat brusc luciditatea și m-am aplecat peste foi. Procesul-verbal de control al ANAF-ului, cel care a declanșat plângerea penală, fusese semnat de un inspector detașat de la Vămi, nu de la Inspecția Fiscală. Mai mult, decizia lor de instituire a sechestrului asigurător pe conturile firmei a fost emisă cu o zi înainte ca raportul de control să fie înregistrat oficial la registratura generală. Raluca avea perfectă dreptate. Înseamna că trebuie să cerem anularea actului de sesizare.
Raluca nu mai era doar o stagiară superbă care dăduse peste mine pe hol. Era și un avocat bun, foarte bun.
— La zece mergi cu mine în sală.
La zece fără zece, holul Curții de Apel zumzăia ca un stup. Procurorul de ședință își răsfoia cu atenție notele. Raluca se așezase lângă mine la masa apărării, strângând în mâini dosarul. Respira sacadat, aruncând priviri când spre completul de judecată, când spre sală.
Când grefierul ne-a strigat cauza, m-am ridicat, dar în loc să încep pledoaria m-am întors spre ea și i-am făcut un semn scurt cu capul.
— Onorată instanță, în conformitate cu mandatul de reprezentare, cuvântul în apărare va fi susținut de domnișoara avocat Raluca Dimancea.
Surprinsă, dar cu o naturalețe studiată, Raluca s-a ridicat, și-a potrivit taiorul și a pășit în față. Vocea i-a fost sigură încă de la primele cuvinte. A lovit direct în inima procedurii: competența materială a inspectorului de la Vămi și inversarea datelor de la registratură.
Procurorul a rămas tablou, iar judecătorul s-a aplecat peste dosarul instanței, verificând filele cu ochelarii pe nas.
— Pentru aceste motive, onorată instanță, solicităm admiterea excepției și anularea actului de sesizare ca fiind lovit de nulitate absolută, a încheiat ea.
În sală s-a lăsat tăcere. Judecătorul a privit-o lung, apoi s-a uitat spre procuror, care a ridicat neputincios din umeri.
— Instanța admite excepția invocată de apărare. Dispune anularea actului de sesizare și trimiterea cauzei înapoi la parchet. Ședința se suspendă.
Ciocanul a bătut în masă, iar clienta noastră ne-a strâns mâinile cu o bucurie la care nu prea se aștepta. Ne-am adunat foile în tăcere și am ieșit pe coridorul înalt, lăsând în urmă agitația din sală. Când am ajuns în dreptul ferestrelor mari, m-am oprit și am privit-o fix. Avea oboseala unei nopți pierdute în ochi, dar ei cereau imperativ să zic ceva. Și i-am zis:
— Ai fost periculos de bună, Ralu.
Cred că intenția ei imediată a fost să-mi sară în brațe când a auzit prescurtarea numelui, dar a înlemnit deodată și a șoptit abia perceptibil:
— Mulțumesc!
Am trimis-o imediat acasă.
— Ar fi bine să te odihnești. Vom sărbători mâine prima ta pledoarie.
Pentru mine a fost o zi lungă. Am trimis-o acasă și pe Sofia. Seara m-a prins încă la birou.
Am simțit din plin absența lui Jan în zilele care au urmat succesului de la Curtea de Apel. Eram obosit și asta se vedea. Sofia m-a îndemnat să-mi caut un alt partener. Financiar nu stăteam chiar pe roz, deși doamna cu evaziunea ne virase în cont o sumă substanțial mărită față de cea inițială. Mai era și nunta Mirelei care bătea la ușă.
Raluca se mutase definitiv în fostul spațiu al lui Jan. De fiecare dată când treceam pe lângă ușa ei deschisă, o vedeam între dosarele și teancuri de cărți juridice pe birou. Se instalase între noi o ciudată stare de așteamăt. Fiecare ar fi vrut să spună ceva în plus, dar nu găsea curajul să o facă. De fapt, curajul e o teamă stăpânită foarte bine.
Nunta a trecut într-un vârtej de lumini, muzică și zâmbete de complezență, în care Doru a găsit puterea să nu dispară înainte de plecarea nuntașilor. Mirela a fost cea mai frumoasă și rafinată mireasă din câte văzusem în viața mea. Au hotărât să-și petreacă luna de miere sub forma lunilor de miere și au rămas în Dubai până la sfărșitul lui februarie. Când au plecat, n-am putut să-i spun la ureche mai mult decât:
— Ai grijă de tine, frumoasa mea surioară...
Imediat după nunta Mirelei, a plecat și Jan cu familia — cu Zina și cu fetițele. La birou s-a așternut o relativă liniște, dar mai era mult până la a pluti fără griji. Am câștigat câteva procese, Raluca demonstra abilitățile pe care i le intuisem, iar situația financiară era așa și așa.
Doru și Mirela s-au întors odată cu berzele. M-au sunat să-mi dea vestea. Le-am promis că trec pe la ei a doua zi, dar m-a ținut ocupat un client cu un caz mai special și cu care am stat până mai târziu cu promisiunea unui onorariu bun. Am trecut fără să-i anunț abia a treia zi.
Când am deschis ușa casei și am pășit în hol, m-am retras imediat înapoi cu mâna la ochi... Pe drumul spre mașina parcată în stradă, Doru, doar cu un prosop în jurul taliei, m-a ajuns din urmă gâfâind:
— Cristi, cumnate, stai să-ți explic...
— Să-ți fie rușine, nemernicule! Cu mine nu mai ai nicio vorbă. Zi adio de azi prieteniei noastre.
— Cristi, te rog, rămâne între noi...
Am băgat cheia în contact și am demarat în trombă. Era mai bine să nu rămână.
Doru era un nemernic, iar Mirela... Mirela îl iubea. Cum să-i spun? Cum să-i distrug lumea abia construită? Posibil ca în starea de nervi în care mă aflam să fi încălcat vreo regulă de circulație, pentru că am auzit în spate sirena mașinii de poliție care m-a tras pe dreapta.
— Bună ziua! Actele dumneavoastră și ale mașinii.
Am deschis torpedoul și, căutând printre hârtii după acte, am atins și piatra găsită în Provița, de care uitasem. Deodată, mașina a început să se legene de parcă o zgâlțâia polițistul. Dar nu era el, pentru că l-am auzit:
— Opriți motorul!
Motorul era oprit de mult.
— Știți ce-ați făcut? m-a întrebat în timp ce se uita atent pe asigurarea mașinii.
— Am făcut eu ceva de vreme ce m-ați oprit, dar sincer nu știu.
— Conduceți mai atent, domnule. Viteza și neatenția sunt printre principalele cauze ale accidentelor. Luați acesta ca pe un avertisment. Să aveți o zi bună!
Era a naibii de bună.
Toată buna dispoziție mi se dusese pe apa Proviței, sau a Dâmboviței, că era mai aproape. Sunt oameni care te citesc după chip, iar Sofia era unul dintre ei. M-a lăsat în apele mele, iar după ce m-am aruncat în fotoliul biroului, am auzit-o șoptind Ralucăi:
— E supărat și cred că e supărat rău.
M-am ridicat și am închis ușa. Am deschis agenda să văd cărui dosar îi vine rândul, dar pas dacă puteam să mă concentrez. După o oră de dat cu pumnul în birou și după ce m-am învârtit de zeci de ori în jur cu fotoliul cu tot, am ieșit și m-am oprit în fața expressorului. Știți câtă liniște e în interiorul unei piramide? Dacă nu știți, eu o știu. Era în jurul meu, peste tot, până când am sorbit prima înghițitură de cafea.
Atunci am realizat că pe scaunele din hol mai erau două persoane. De fapt, două mumii, pentru că nu li se auzea nici respirația. Îi știam, aveau un caz de sperjur.
— Mi-au promis că vă așteaptă în liniște până terminați de printat pledoaria pentru procesul de mâine.
Te pui cu Sofia?! Mâine nu aveam niciun proces. Subterfugiul acesta al ei m-a scos din ipohondria în care căzusem. Am râs prietenos:
— Păi să nu-i mai lăsăm să aștepte, pentru că am terminat.
Atmosfera apăsătoare s-a spart și am realizat că problemele mele trebuie să rămână numai ale mele. Raluca s-a strecurat pe lângă noi spre toaletă, fără să ridice capul din parchet.
— Cred că a plâns, mi-a șoptit Sofia. Fata asta vă are undeva unde dumneavoastră nu ajungeți.
Se făcuse cam târziu când am terminat... Fetele se pregătiseră de plecare. Îi petreceam pe martori spre ușă când, deodată, sună telefonul de pe biroul Sofiei.
— Da, este aici. Cum să nu, bine, domniță... Da, da, la revedere.
A pus receptorul jos și s-a întors spre mine:
— Domnule, vă așteaptă Mirela jos. Aveți telefonul închis?
Mi-am căutat aparatul prin buzunare.
— Boii Carului Mare, s-a descărcat. La revedere, fetelor! Ne vedem dimineață.
— Cristi, mi-a fost dor de tine, frățioare! Te-am așteptat ieri, dar înțeleg că plecarea lui Jan te apasă. Lasă mașina, hai să facem un tur pe jos, cum o făceam noi odată.
S-a rotit de câteva ori în jurul meu, privindu-mă atent.
— Ești bine, Mirela?
— Da, acum sunt cât se poate de bine.
— De ce „acum”? E ceva?
— E ceva și nu știu cum să definesc... Am o senzație de teamă, ceva din interior.
— Doru cum se comportă? De el e vorba?
— Nu știu, nu știu, și sunt într-un fel de așteptare la care nu mă așteptam.
— Se comportă rău?
— Nu, nu... Uneori mi se pare ciudat. Dar lasă-l pe el. Tu cum ești, te descurci?
Cum să fiu? Eram acolo unde n-aș mai vrea să fiu vreodată în viața asta. Deținătorul unui secret ce mă întuneca.
Trecusem pe lăngă câteva vitrine și intrasem într-o zonă mai puțin circulată când am simțit că cineva ne urmărește. Am început să-mi întorc privirea în așa fel încât să nu fiu observat că mă uit înapoi. Era o siluetă de femeie.
— Ce este, Cristi? a întrebat Mirela.
— Cred că trebuie să ne întoarcem.Cineva ne urmărește.
Când am făcut stânga-mprejur, silueta s-a întors și ea și a rupt-o la fugă.
— Mirela, vreau să văd cine era. Așteaptă-mă la mașină!
— Du-te, mă descurc eu!
Cine fugea o făcea bine, pentru că mi-a trebuit un efort susținut să scurtez distanța dintre noi. La un moment dat, când strada era aproape pustie, a dispărut după primul colț. M-am oprit în loc.
În dreptul stâlpului primei porți, sub o boltă de iederă, era Raluca. Gâfâia și tremura toată.
— Ce e cu tine, Ralu? Ce s-a întâmplat? De ce mă urmăreai?
Nu zicea nimic. Tremura și plângea încet, acoperindu-și fața. Am luat-o în brațe și am încercat să o liniștesc:
— Nu-i nimic, liniștește-te. Spune-mi care e problema și jur că o rezolvăm.
— Tu... dumneavoastră aveți pe cineva... E cea mai frumoasă femeie din lume, a spus ea, și o înăbușeau sughițurile.
Am privit-o în penumbră, înțelegând abia acum tot zbuciumul care o adusese aici.
— Uite cum facem. Eu acum voi pleca, iar când tu te vei hotărî cum să-mi spui — ori „tu”, ori „dumneavoastră” — am să mă întorc.
Am prins-o de umeri, i-am ridicat puțin bărbia, privind-o în ochi, apoi m-am întors și am plecat. Când eram aproape de colț, am auzit-o strigând în urma mea:
— Aș vrea să te mai văd!
M-am întors.
În clipa următoare, mi s-a prins de gât și și-a lipit obrazul de pieptul meu. Dacă eram într-un film de la Hollywood, în momentul ăla săreau scântei din firele troleibuzelor, se spărgeau becurile stradale și peste noi cădea o ploaie de flori albe. Dar eram pe o stradă din București, într-un început de primăvară, strângând în brațe fata pe care o plăceam și care tremura din toate încheieturile. I-am desfăcut încet degetele încleștate în haina mea, dar nu i-am dat drumul.
Raluca s-a dus spre ea, i-a prins mâna și, în loc de orice altceva, a exclamat:
— Mulțumesc, dar și tu ești la fel. Măi, dar ce-i cu voi? Tu îl urmărești, el te urmărește... Păi asta se cheamă într-un fel.
— Mirela, ea e domnișoara Raluca, stagiara nou-venită la birou.
— Asta nu schimbă nimic. Între voi e ceva și trebuie să vă lămuriți. Hai, duceți-mă acasă, mă așteaptă Doru.
— Doamna Mirela, eu... n-am vrut să par... am crezut doar că... a bânguit ea, căutându-și cuvintele.
— Lasă „doamna”, Raluca, mă faci să mă simt mai bătrână decât sunt, a râs Mirela.
— Nu știu. M-am purtat ca o școlăriță.
— Te-ai purtat așa cum te-au purtat instinctele. Hai să mergem într-un loc unde vom putea discuta liniștiți și unde vom lămuri multe lucruri. Da?
— Vrei să spui că nu ai avut niciun prieten, nu ți-a plăcut niciun băiat, coleg, cineva? am întrebat-o eu, uimit de confesiunea ei.
— Am cochetat cu câțiva, fără să simt... fără... acum e altceva. Pot să împrumut formularea ta? Te plac! Na, am spus-o! Cred că te plăceam de când ridicai de pe jos foile risipite.
— Sunt fericită. Plâng pentru că sunt fericită.
— Vino-n brațe, am răspuns, încercând o glumă.
— Ba nu... Știu bine când e ziua dumneavoastră.
— Bună seara! Mă bucur atât de mult că ați reușit să ajungeți, ne-a întâmpinat Mirela, ridicându-se și sărutând-o pe Ralu pe ambii obraji. Cristi, arăți minunat!
— Felicitări, oameni buni! Casă de piatră! Să fie într-un ceas bun.
— Bună seara tuturor! Sper că nu am întârziat, a spus Sofia, cu un zâmbet cald, eliberat de rigoarea de la birou. Vi-l prezint pe însoțitorul meu, Aurel Motreanu, a rostit ea.
— Încântat să vă cunosc, a zis Aurel cu o voce profundă, făcând o plecăciune discretă în fața Mirelei și a Ralucăi, cărora le-a sărutat mâna cu un gest de o curtoazie impecabilă. Apoi a dat mâna cu Doru și s-a întors spre mine: Avocatul Cristian Tamaș? Sofia mi-a vorbit la superlativ despre dumneavoastră.
— Cristian, vă rog, am răspuns, strângându-i mâna. Palma lui era caldă, iar strângerea emana o siguranță liniștitoare.
— Vă rog să mă scuzați, a spus el, ridicându-se cu o grimasă falsă de regret. Probleme urgente cu niște investitori. Știți cum e, termenele ne omoară, vin partenerii germani și trebuie să preiau apelul. Mirela, dragă, dacă nu pot să mă întorc, ne vedem acasă. Felicitări încă o dată, Cristi!
— Mi-am dorit atât de mult o soră... îi șoptea Mirela Ralucăi, cu o căldură nefardată. Povestește-mi, cum te împaci cu el la birou? E la fel de încăpățânat?
— E o meserie care cere rigoare, doamna profesor, dar... am învățat să-l ascult.
— Mirela, Ralu! Mi-re-la! Sunt cu un an mai mare decât Cristi.
— Îmi place, Cristi! Îmi place să fac dragoste cu tine, mi-a spus ea, apoi s-a aruncat peste mine și mi-a căutat buzele întredeschise, dornice și ele să muște din ea.
— Ai alimentat?
— Da! am răspuns și am început să caut în gând data când alimentasem ultima dată mașina. Rezervorul era plin, de parcă îl umplusem ieri, iar eu nu-mi aminteam când o făcusem ultima dată. Nu-mi aminteam și basta!
— Luați loc, luați loc, vă rog! Cristi, aici, lângă tatăl Ralucăi, ne-a poftit mama ei, care nu mai știa ce să pună mai repede pe masă. Sper că n-ați prins aglomerație la ieșirea din București.
— S-a mers chiar bine, să știți, am răspuns, trăgând scaunul pentru Ralu. Curtea dumneavoastră arată impecabil. Se vede că e multă muncă în spate.
Tatăl Ralucăi a zâmbit mândru, turnând dintr-o carafă de sticlă:
— Eh, e pasiunea mea. Dacă mă lași la bloc, mă bați. Ia spune, Cristi, un pahar de vin de la Giurgiu? E făcut de mine, curat, fără prostii.
— Cu mare plăcere, domnule...
— Marian. Spune-mi Marian, m-a întrerupt el, bătându-mă ușor pe umăr în timp ce umplea paharele. Să fie într-un ceas bun! Raluca ne-a povestit de tine, dar una e la telefon, alta e când dăm mâna.
— Să fie de bine! a spus și mama ei, așezându-se în sfârșit. Să mănâncați cu poftă. La București numai pe fugă stați. Raluca, servește-l tu pe Cristi.
Raluca s-a uitat în ochii mei zâmbind în timp ce-mi umplea farfuria.
— Nevastă-mea, dacă te vede că respiri, îți mai pune ceva în farfurie. Cristi, auzi, dar cu procesele astea prin București... nu vă mănâncă zilele? Raluca zicea că ești avocat bun, dar bănuiesc că e și multă alergătură.
— Este, nu vă mint, am spus, după ce am gustat din vinul care era neașteptat de bun. Fiecare caz are povestea lui, uneori stai și noaptea să legi actele. Dar când vezi că faci dreptate, merită.
— Dreptatea e scumpă azi, Cristi, a zis Marian, brusc serios, privind lung spre pahar. Important e să rămâi om. Asta i-am zis și fetei când a plecat la facultate. Să nu uniți de unde ai plecat.
— Stați liniștit. Raluca e cel mai corect om pe care îl cunosc.
Ralu m-a privit pe sub gene, strângându-mă scurt de genunchi, pe sub masă.
— Mamă, dar inelul ăsta... e o frumusețe, a spus Elena, luând mâna Ralucăi și privind-o cu lacrimi în ochi. Se vede că e lucrat cu suflet.
— E inelul mamei, am răspuns, simțind un nod mic în gât. Ea nu mai este printre noi, dar am știut mereu că îl voi păstra pentru femeia care o să-mi schimbe viața. Iar Ralu a făcut asta.
S-a așternut o tăcere caldă, din aceea în care oamenii își spun totul fără cuvinte. Marian a tușit scurt, ascunzându-și emoția, și a ridicat iar paharul:
— Atunci... pentru tineri! Să vă dea Dumnezeu minte, răbdare și sănătate. Restul le faceți voi.
Raluca a sărutat-o scurt pe obraz, zâmbind amândouă complice, semn că atmosfera de la Mărul de Aur încă le mai ținea de cald.
— Zici că ne pui în căruță bolovani? Cu ce începem? o întreb, desfăcându-mi nasturii de la sacou și agățându-l în cuierul biroului.
— E cam încărcată ziua, domnule, a zis ea, venind după mine, așezând cafeaua și agenda pe birou. Avem afară doi clienți care vor să deschidă acțiuni urgente. Apoi, la ora zece, aveți dosarul cu petrolul, iar la ora unu, cu Ralu la Sala 7.
— OK! Mulțumesc. Invită-i pe rând. Să vedem ce probleme au și dacă ne scoatem chiria pe luna asta.
— Spune-mi, am o problemă cu Audi-ul meu. Aș putea vorbi cu domnul Motreanu?
— Cum să nu! Chiar azi, după Sala 7. Îl anunț și vă spun exact ora când să vă întâlniți.
— Domnule Tamaș, veniți până la reprezentanță, mi-a zis direct, fără alte introduceri. Am demontat mașina piesă cu piesă. Fiecare șurub, fiecare senzor, conductă cu conductă. Am verificat totul și am reasamblat-o. Acum merge absolut normal. Dar... consumă combustibil. Consumă ca orice mașină obișnuită de pe lumea asta. Nu mai înțeleg nimic.
— Sorela, dacă ești liberă, vino pe la noi cu mașina ta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu