Așteamătul 2

 Am coborât din Mercedes înmărmurit. Piatra din Provița nu era o simplă bucată de rocă dințată; era un nucleu de energie pură, o anomalie care sfidează legile fizicii noastre. Totul se lega: mașina nu consumase nimic luni de zile, iar Audi-ul A6 primit la schimb de la Motreanu funcționase și el pe bază de aer pur doar pentru că mutasem cutia din torpedou pe scaunul din față. La fel și Mercedesul Mirelei cand piatra a fost în el. M-am întors în casă încercând să par calm. Mirela și Raluca râdeau în bucătărie, împărțind impresii despre soacra de la Giurgiu și plănuind deja o ieșire. Aveam ceva în mână care putea schimba lumea. Prețul motorinei se triplase, criza energetică strângea țara cu o menghină invizibilă, iar eu țineam în mână soluția.

— Oprește aerul condiționat, Cristi. E frig.În apartament sufla un aer rece, dar aparatul era scos din priză. Am dus piatra pe balcon.

Luni dimineața, atmosfera de la birou a fost însă rapid readusă la realitatea juridică. Sofia ne aștepta cu tăvile de cafea.

— Șefu', a sunat Aurel, a spus ea, lăsând dosarele pe masă. A zis că vrea să se vadă cu dumneavoastră neapărat azi, dar nu la birou și nici la showroom. A propus o parcare din spatele Parcului Carol.Raluca a ieșit din biroul ei:

— S-a întâmplat ceva cu mașina? a întrebat ea.

— O verificare de rutină, Ralu, am mințit-o, sărutând-o rapid pe frunte. Pregătește  dosarele de mâine.

La ora 11, am parcat mașina la umbra unor platani bătrâni. Motreanu mă aștepta sprijinit de portiera SUV-ului său.

— Domnule Cristian, bine ai venit. Nu am vrut să vorbesc la telefon. După ce ați plecat joi cu mașina, serverele centrale ale mărcii din Germania au detectat o anomalie în raportările logistice ale modelului A6 pe care l-ați avut la schimb. Datele telematice trimise automat de computerul de bord arătau zero consum pe parcursul a patru zile, deși kilometrajul indica peste cinci sute de kilometri parcurși.

— Și care e explicația lor? O eroare de software, presupun.

— Așa am crezut și eu, a șoptit Motreanu, apropiindu-se. Dar vineri noapte, doi ingineri de la divizia tehnică de la sediul central au aterizat la București. Au venit direct la reprezentanță să verifice log-urile halei de testare. Au scanat tot. Au demontat A6-le șurub cu șurub. Mi-au sugerat subtil că dacă nu le pun la dispoziție vehiculul pentru o expertiză completă într-un laborator din Stuttgart, contractul meu de franciză va fi reziliat sub suspiciunea de fraudă industrială sau spionaj tehnologic.

— Nu vreau să aveți probleme din cauza mea. Spuneți-le unde e mașina, dar și că nu e de vânzare.

— Am obținut achitarea pe lipsă de probe, Cristi! a strigat Raluca când am ajuns la birou, venind spre mine cu brațele deschise.Am strâns-o în brațe. Telefonul fix de pe biroul Sofiei a sunat lung. Secretara a răspuns, a ascultat câteva secunde, apoi a ridicat privirea spre mine, palidă:

— Șefu'... e doamna Mirela. Plânge. A zis că Doru a plecat de acasă de sâmbătă seară iar acum doi indivizi  patruleaza prin fata portii ei si i-au blocat iesirea din curte. 

Am ieșit ca vântul, fără să spun un cuvânt. În câteva minute eram în fața casei Mirelei. Indivizii deblocaseră poarta, dar se așezaseră ceva mai departe; dacă ați văzut Matrix, erau un fel de Agent Smith. Am intrat în casă și am liniștit-o pe Mirela, care nu se mai oprea din plâns:

— Mi-ai spus, m-ai avertizat! Am fost oarbă...

— Hai la noi, liniștește-te, i-am retezat-o eu, prinzând-o de umeri. Ia mașina și vino după mine!Odată plecați, am văzut în oglindă mașina care începuse să ne urmărească. Am accelerat și am oprit direct în parcarea Casei de Sticlă, apoi am urcat rapid la birou. După ce și-a mai revenit din șoc, Mirela ne-a spus că are niște cursuri și a plecat spre universitate.

Eu am făcut ceva ce făceam extrem de rar: am închis ușa biroului meu și am încercat să-mi limpezesc gândurile. Ce era, de fapt, piatra asta? Ce scria pe ea? Atunci mi-am amintit brusc de ceea ce zisese Mirela la grătar: exista un profesor care ar fi putut să dezlege acele simboluri misterioase.. 

Era o cale spre a descifra misterul care deja începuse să-mi complice viața. Am telefonat-o pe Mirela și am chemat-o la noi. A venit spre seară și a parcat chiar lângă mașina mea. Doru nu dădea niciun semn, avea telefonul închis, iar Mirela căzuse într-o pasă proastă, plângea continuu. Ralu încerca să o consoleze cum știa ea mai bine, în timp ce eu... eu mi-am amintit brusc că am un croșeu de dreapta devastator.

Luasem piatra și o pusesem pe balcon. Dimineața, și Audi-ul, și Mercedesul dispăruseră din parcare. Am anunțat poliția, am dat declarații, însă camerele video de supraveghere erau complet moarte. Situația se complicase peste poate.

Pe la ora opt a apărut și Doru. Cum l-am văzut, m-am apropiat de el și l-am pocnit direct înntre ochi de  față cu polițiștii.  Mirela și Ralu au sărit imediat pe mine să mă oprească. Eram hotărât să-i bag pe gât toate zilele urate pe care i le făcea surorii mele în stilul lui caracteristic. Doru, în schimb, nu a zis nimic; din contră, a venit spre noi și încerca să ne îmbrățișeze, în timp ce eu turbam în brațele fetelor care mă țineau strâns:

— Gata, Cristi, sunt al tău! Dă-i, fratele meu! Dă-i, daca te simți mai bine.

Lumea din jur privea ca la urs. Când am realizat penibilul situației în care ma băgasem, m-am oprit. Totul s-a potolit treptat. Mirela a acceptat scuzele lui penibile despre afaceri și investitori, iar în cele din urmă au plecat împreună cu mașina lui. Eu și Ralu am luat un taxi.Tot timpul am avut certitudinea că suntem urmăriți. Eram în centrul unui cerc de ochi nevăzuți. Când mașina lui Doru a demarat, alte trei mașini au plecat imediat după ei.

În realitate, când coborâsem în parcare și realizasem că mașinile dispăruseră, fusesem prevăzător: pusesem piatra în cutia poștală din holul blocului, chiar sub clapeta care închidea fanta.

Ziua aceea a fost un coșmar la puterea a doua. Ralu a preluat totul, ocupându-se de hârțogărie și de proceduri. Doi polițiști m-au invitat politicos la sediul central. Acolo m-a primit un colonel, la rândul lui foarte politicos, care a ținut să-mi amintească de episodul de dimineață, adăugând că ieșirea mea violentă va fi considerată doar un incident trecător. M-a întrebat direct dacă știu cine și de ce a furat cele două mașini. Am răspuns categoric: nu.

Surpriza a venit spre seară. Mașinile au apărut într-o parcare de la periferia Capitalei, iar noi am fost invitați să le preluăm direct de la sediul poliției.Ochii mei, obișnuiți de acum cu demontările, au observat imediat cum și Mercedesul, și A4-ul fuseseră dezasamblate piesă cu piesă, apoi remontate în grabă. M-am întâlnit din nou cu colonelul, care se recomandase Aristotel Mefianu. Acesta încerca să ne convingă că, pentru o anchetă completă, mașinile ar fi trebuit să rămână în custodia poliției. Până la urmă, le-am primit înapoi abia după trei luni.

Într-un gest de împăcare, Doru a vrut să ne ofere una dintre mașinile lui, dar l-am refuzat categoric. Salvarea a venit de la tatăl Ralucăi, care ne-a adus Dusterul lui pentru a ne putea deplasa.

La birou, treaba era cât pentru patru, iar Ralu mânca o pâine plătită scump, muncind cot la cot cu mine. După trei luni de la incident, i s-a făcut rău. Sofia a clipit șiret spre mine: Ralu era însărcinată. Am grăbit imediat formalitățile pentru căsătoria civilă. Am tras cu buretele peste incidentul cu Doru și i-am invitat și pe ei la cununie. Am sărbătorit în cadru restrâns, doar noi și părinții Ralucăi. Totuși, pe Mirela o vedeam din ce în ce mai abătută. Ralu mi-a zis într-o seară că Doru o neglija complet: dormea separat când era acasă și nu se mai culcase cu ea de luni întregi.

. Chiar a doua zi după ce ridicasem mașinile de la poliție, când ne-am întors acasă, am găsit apartamentul nostru devastat. Totul era răvășit, hainele aruncate, sertarele smulse, într-o căutare disperată. Aceeași problemă cu camerele video: fuseseră bruiate. Poliția a ridicat din umeri; nu dispăruse nimic din casă, semn clar că ceea ce căutau ei cu disperare nu se afla acolo. După ce am aranjat cât de cât apartamentul, am telefonat-o pe Mirela și am întrebat-o despre profesorul acela pasionat de paleografie.

L-am găsit pe profesor pe hol. Se părea că Mirela și el nu prea se cunoscuseră până atunci. Ea era profesoară la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, iar el ținea catedra de limba și literatura română veche. Omul nu avea nicio legătură cu imaginea clasică a profesorului. Avea în jur de 33–34 de ani, era înalt, bine clădit, cu umerii lați și mișcări sigure. Purta sacou peste o cămașă simplă, neagră. Mirela l-a privit cu  admirație nuanțată:

— Domnule profesor, numele meu este Mirela Tamaș și sunt profesoară la Sociologie.

— Cred că ne-am cunoscut oarecum prin consiliu, a răspuns el. Cu ce vă pot fi de folos?

— Fratele meu are o problemă. A găsit ceva cu niște înscrisuri ciudate... dacă ați dori să aruncați o privire.

— Sigur, sigur, cum să nu. Haideți să mergem în biroul meu.

M-a prins prietenește de braț, dar ochii îi rămăseseră lipiți de Mirela. Sora mea s-a retras însă cu tact:

— Eu vă las atunci. Mulțumesc din inimă, domnule profesor. 

În birou, profesorul m-a poftit politicos într-un fotoliu, iar eu am scos pachetul și i-am pus direct pe masă piatra din Provița. Toată relaxarea de pe chip i-a pierit . A scos dintr-un sertar o lupă specială, cu iluminare ultravioletă, și s-a aplecat deasupra ei, izolând un grup de semne. 

— Nu se poate... a mormăit el, cu ochii măriți în spatele lentilei. Știi ce este asta, domnule avocat?

— Dacă știam, nu mai eram aici.

— În iarna lui 2024, cei de la Johns Hopkins au scos la lumină în Siria, la Tell Umm el-Marra, niște cilindri de lut. S-a demonstrat că ele păstrează cel mai vechi alfabet din istoria umană, datat în jurul anului 2400 înainte de Hristos. O scriere complet nouă, considerată matricea primelor sunete articulate grafic.

— Și semnele astea seamănă cu cele din Siria? am întrebat eu, ridicându-mă de pe fotoliu.

— Seamănă! Dar sunt mult mai vechi. Cele din Siria sunt doar niște variante ale unei scrieri care le precede. Piatra asta... piatra asta este originalul. Textul ei provine dintr-o sursa primară nedescifrată decât parțial. Iar textul de pe ea este împărțit în două ecuații absolut de neînțeles.

Am ridicat din umeri, depășit de entuziasmul lui academic.

— Pe prima fațetă, alfabetul ăsta s-ar traduce cam: „Sigiliul Marelui Vânt”.

— Și a doua parte? 

Milu a întors piatra cu degete nesigure, focalizând lumina ultravioletă pe caracterele mai adânci, care păreau ușor arse în textură.

— La a doua parte nu sunt absolut sigur, a șoptit el, încruntându-se. Nu găsesc niciun corespondent direct în vocabularul nostru. Sună ceva de genul... „corpul negru ori aprins, ori încins”...

S-a ridicat în picioare și a deschis mai multe reviste și cărți. după aproape un sfert de oră a zis:

— Ar suna cam așa, dar sub clauza unei mari rezerve din partea mea: „Efluviile corpului negru încins” sau  „Radiația corpului negru încins”. 

Traducerile profesorului nu lămureau nimic mai mult decât ceea ce știam deja. Piatra era o piesă cu proprietăți energetice necunoscute, iar înscrisurile doar confirmau asta. Când am plecat, am observat imediat mașinile din spatele meu. Făcusem a doua mare greșeală. Dacă ajungeau la profesor, știau precis ce trebuie să caute.

Ajuns acasă, am strâns tot gunoiul și l-am dus la tomberon. Nu m-am dezlipit de lângă draperia ferestrei. După trei-patru minute, un bărbat a trecut și a ridicat punga. Eram urmărit pas cu pas. Dar Ralu? M-a cuprins teama aceea adâncă ce roade ca viermii în inimă. Neliniștea și incertitudinea, clarul și obscurul, nedeslușitul.

Am  trecut pe lângă Sofia ca trenul prin gara nimănui și am luat din biblioraft trei dosare cartonate, gata de dus la arhivă.

— Domnule, a sunat de la cabinetul... încearcă Sofia să mă oprească, dar eram deja la ușă.
— Nu sunt pentru nimeni. Am termen la Tribunal, arunc peste umăr și ies, lăsând ușa să vibreze în toc.

Unu: trebuia să scap de piatră; doi, nimeni nu trebuia să o găsească. Cel mai sigur seif era arhiva Tribunalului. Agitația de pe holuri a fost paravanul perfect. Am prezentat jandarmilor legitimația și am coborât treptele spre subsol, cu dosarele strânse la piept. Pe coridor nu era nimeni. Am căutat să vad dacă erau camere video. Nu erau. La capătul lui erau câteva ventilatoare și pompe uriașe care huruiau înfundat. M-am aplecat rapid, ca și cum mi s-ar fi dezlegat un șiret, și sub bara de fier pe care erau montate, am strecurat piatra. Apoi am deschis ușa arhivei și am predat grefierului-arhivar dosarele grele pe care le folosisem ca pretext.

Am urcat liniștit în Audi și am condus calm, lăsând orașul în spate până în apropierea Bălții Tunari. Am coborât doar când am văzut în retrovizoare mașinile urmăritorilor oprite undeva, mult în spate. Le-am ignorat complet, ca și când nu le observasem. M-am aplecat și am luat din torpedou rola de bandă izoler neagră – destul de grea și compactă – și am aruncat-o cât am putut de departe în apă.

Venise și cea mai dificilă perioadă. Pe birouri, dosarele se adunaseră în teancuri. Era ultima sută de metri a anului judiciar, perioada aceea nebună dinaintea vacanței de vară când toate instanțele vor să curețe rolul și să pronunțe sentințe pe bandă rulantă. Mă sprijineam de tocul ușii din biroul meu privind-o pe Raluca. Stătea pe scaun, cu capul rezemat de spătar și ochii închiși. Pe colțul mesei, lângă Codul de procedură civilă, o pungă cu biscuiți sărați și o cană cu ceai de ghimbir. Sofia a intrat în încăpere cu o stivă de dosare și un formular completat în mână, trântindu-le pe masă cu un oftat prelung:

— Șefu', am pregătit delegația ta de substituire pentru penalul de la Tribunal. Ralu, nu ai cum să intri așa la barou și în sală. La Sala 3 e ca în saună.

— Sunt bine, a șoptit Raluca, fără să deschidă ochii. E doar o apărare din oficiu pe care am preluat-o prin cabinet. Trebuie doar să pun concluzii pe probele existente și scăpăm de el. Dacă îl amânăm, ne prinde octombrie cu dosarul deschis.

— Nu pleci nicăieri, am intervenit, rămâi aici, la răcoare, și te ocupi de ce e mai simplu.

— Cristi, ai deja trei termene pe comercial la ora zece. Cum o să fii în două locuri deodată? O să creadă judecătorul că facem mișto de complet.

— La comercial cerem strigarea la sfârșitul ședinței, iar pe penalul tău intru la prima strigare, fiind cu avocat din oficiu și inculpat în stare de arest. Ne descurcăm. Sofi, cum stăm cu restul?

— Cele care trebuiau amânate sunt rezolvate, a spus Sofia, verificând o listă de pe tabletă.

— Bun. Hai să începem arhivarea. 

Acela a fost începutul ritualului nostru de vară. Zilele următoare au curs într-o monotonie prăfuită, dar necesară. Rutina biroului devenise colacul nostru de salvare, în timp ce ochii neobosiți ai supravegherii erau în continuare la post – semn că în Tunari găsiseră doar cauciucuri uzate. 

Când totul a fost pregătit, am telefonat lui Marian și i-am spus că aterizăm cu A4-ul în curtea lui. Sofia pleca și ea cu Aurel undeva în Grecia, la Halkidiki, pentru vacanță. Rezervasem și două locuri la un hotel din Olănești; îmi spusese Sofia că era indicat pentru Ralu. Am pus bagajele în portbagaj. De hoți nu-mi mai era frică. Eram păzit zi și noapte. Mă întrebam cât va ține jocul ăsta până când vor trece la faza a doua: a amenințărilor. Cred că Milutin i-a trimis și el la Balta Tunari, că nu au trecut de limita supravegherii, semn că nu știau ce să caute. Am învârtit cheia în contact. A4-ul a tors rotund, consumând motorină regulamentar, iar acul de la bord a început să scadă exact așa cum cereau legile fizicii. Ralu s-a așezat confortabil pe scaunul din dreapta, și-a potrivit perna la spate și mi-a zâmbit, lăsând în urmă Capitala și Capitalul.

Marian ne aștepta cu porțile deschise larg, cu cămașa în carouri descheiată la gât și ochelarii de vedere împinși pe frunte. Nici n-am apucat să opresc bine motorul Audi-ului, că l-am și auzit strigând:

— Cristi tată, trage mașina mai pe umbră, sub nuc, să nu o bată soarele în tablă!

Mama Elena a ieșit în fugă din casă, ștergându-și mâinile pe un șorț cu flori, și s-a repezit direct la Ralu. În mai puțin de zece minute, bagajele erau deja sus în cameră, pe masă aburea o ciorbă de somn acrită cu aguridă proaspătă, iar o carafă de vin roz, rece, își lăsa broboadele de rouă pe sticlă.

— Mănâncă, mamă, mănâncă, că ești doi acum! o certa blând Elena pe Ralu, în timp ce mie îmi mai punea în farfurie o bucată de pește de parcă aș fi venit de la foamete, nu de la București.

După masă, Marian m-a bătut pe umăr:

— Ce zici de o partidă de pescuit? Luăm barca, ieșim pe Dunăre, la un loc știut de mine pe lângă ostrov. Acolo nu te mai caută niciun client.

Pe mine nu clienții mă căutau. Deja o dronă se învârtea peste Smarda.

Zis și făcut. În jumătate de oră eram amândoi în barca lui din fibră, tăind valurile leneșe ale fluviului.

După ce abia mă învățasem cu pescuitul, cu mâncarea mamei Elena și priveam cu satisfacție cum Ralu se transformase într-o femeie adevărată, am plecat cu promisiunea că vom reveni.

Am lăsat în spate Dunărea și părinții Ralucăi, pornind spre Olănești. Stațiunea ne-a primit cu o răcoare, un contrast binevenit față de căldura de pe fluviu. Olăneștiul este așezat ca într-o căldare de munți și păduri de fag. Distracțiile de vacanță aici nu însemnau cluburi sau multă agitație, ci un fel de tihnă aristocratică.

Ne-am început rutina pe faimoasa Alee a Izvoarelor, o potecă lungă, asfaltată, care șerpuia chiar pe marginea râului Olănești, tăind pădurea deasă. Principala noastră activitate era plimbarea lungă până la Izvorul 24, cel mai căutat pentru proprietățile lui de detoxifiere, ascuns adânc în inima pădurii, unde razele soarelui abia străpungeau coroanele copacilor.

După-amiezile ni le petreceam în parcul central al stațiunii, printre tufe imense de trandafiri, ascultând muzica de fanfară care cânta uneori la foișor, sau urcam leneș treptele spre Aleea Brazilor, unde se aflau fostele vile de protocol ale nomenclaturii. Era o atmosferă de stațiune elvețiană, combinată cu o liniște profundă, de munte.

Seara, la restaurantul hotelului, lumea se schimba radical. Formația locală, suită pe o scenă mică din lemn, încălzea atmosfera cu piese lente, un café-concert care aduna pe ringul de dans perechi de turiști. Ralu își comanda limonadă cu mentă, urmărind cu un zâmbet discret mișcările ritmice ale celor de pe ring, în timp ce eu învârteam gheața în paharul de whisky, savurând rarul sentiment că, măcar pentru câteva ore, eram doar niște oameni obișnuiți într-o stațiune de munte.

În ultima seară din cele zece zile, Ralu mi-a zis:

— Mirela divorțează. L-a prins pe Doru în dormitorul lor cu cine crezi? Cu prezentatoarea de la meteo a postului Bucureștiul tău.

Eu neglijasem de câteva zile convorbirile cu Mirela, dar Ralu vorbea cu ea în fiecare seară. Până la urmă s-a fript cu ciorbă, sora mea.

Când am ajuns în camera noastră de hotel, am sunat-o și eu.

— Ce faci, sorela?

— Ce trebuia să fac mai demult, mi-a răspuns ea, cu un calm la care nu mă așteptam. L-am prins pe „domnul” adică „respectivul” în dormitorul nostru cu o fustangioaică de pe la TV.

— Îmi pare rău... Credeam că...

— Lasă, nu-ți mai părea rău, m-a întrerupt ea. Oricum în dormitor era absent de mult, acum măcar știu unde își consuma caloriile. Vreau un divorț amiabil, la notar, am vorbit și cu el și a fost de acord. Notarii sunt cam în concediu acum, dar am găsit pe cineva, o fostă colegă cu Zina care va face tot ce este necesar.

— Bine, lasă asta. Cum ești tu? Ești bine? am întrebat-o, încercând să-i simt adevărata stare dincolo de cuvinte.

— Mai bine ca oricând, a venit răspunsul ei fără ezitare.

— Cum adică?

— Adică dacă respectivul se respectă, eu de ce să nu o fac?

Am simțit cum mi se ridică o sprânceană a mirare în fața ecranului. 

—Semn de întrebare, sorela. A  început să râdă.

— Viața-i scurtă, grea și tristă, fericirea nu există, dragostea-i doar o părere, tot secretu' e-n plăcere! a recitat ea versurile alea vechi, de mahala.

— Te ții de goange, sorela, am spus și eu, schițând în sfârșit un zâmbet, ușurat că nu trebuie să adun cioburile unei fericiri destrămate.

---