„Lupus est homo homini, non homo, quom qualis sit nom novit”

simplicisima tăcerii

 nici una, nici alta.

am învățat să tac mai bine,
să pun cuvintele în pahare, să le agit ușor,
apoi să le uit;
ca atunci când pacea îl învață pe lev cum să doarmă
într-o gară obosită,
într-o oboseală controlată.

exact așa.

tăcerea îmi e acum un vin nebăut,
o față de masă expusă într-un muzeu încăpător,
pictată de o fată zveltă, cu părul acoperit de tristețe
și buzele încremenite sub jumătăți de zâmbet.

am învățat cum să controlez odihna,
cum să liniștesc apele;
hărților le-am trasat granițe închipuite, dincolo de care se întinde așteptarea.

aici,
în piept,
de mult,
inima poartă haine de preot
în care a uitat să se roage,
ca măcar o seară să mă citești,
o seară să mă iubești,
să mă dezvelești de toate gândurile albe
și să mă faci să te rostesc din nou.

uite, ce tăcere vine!...

*****

  În urmă cu un secol, lectura unui roman de mii de pagini sau vizionarea unei piese de teatru maraton reprezentau culmea rafinamentului și a divertismentului. Astăzi, în era „scroll-ului” infinit, aceste opere par mai degrabă relicve ale unei epoci în care timpul avea o altă densitate. Distanțarea tinerilor de marile romane și de filmele-fluviu nu este un simplu act de rebeliune sau de ignoranță, ci rezultatul unei mutații profunde în modul în care creierul uman procesează realitatea.
Principalul vinovat este „economia atenției”. Într-o lume saturată de stimuli, atenția a devenit cea mai valoroasă și rară resursă. Platforme precum TikTok sau Instagram au antrenat mintea tânără să caute recompense dopaminergice imediate. Un roman precum „În căutarea timpului pierdut” cere cititorului să investească zeci de ore de efort intelectual înainte de a primi o satisfacție estetică. În contrast, un algoritm digital oferă zece momente de „extaz” vizual într-un singur minut. Această gratificare instantanee a erodat capacitatea de a tolera ritmul lent, descrierile minuțioase și introspecția profundă.
Mai mult, asistăm la o schimbare a formatului existențial. Viața modernă este fragmentată. Tinerii consumă informație „din mers” – în metrou, între cursuri sau în pauze scurte. Marile opere, prin natura lor, necesită izolare și imersiune totală. Este aproape imposibil să pătrunzi în universul dens al lui Tolstoi sau să urmărești un film experimental de zece ore dacă ești întrerupt constant de notificări. Pentru o generație conectată permanent la „acum”, ideea de a dedica o lună unei singure povești pare o formă de asceză neatrăgătoare.
Nu în ultimul rând, există o barieră de relevanță. Multe dintre marile romane clasice reflectă coduri sociale și dileme morale care par arhaice pentru un tânăr din secolul XXI. Dacă ritmul narativ nu este unul alert, tinerii tind să clasifice opera drept „plictisitoare”, confundând adesea profunzimea cu lentoarea. Școala, prin metode de predare deseori rigide, contribuie la acest fenomen, transformând lectura din plăcere în corvoadă academică.
În concluzie, tinerii nu au încetat să iubească poveștile, ci au schimbat vehiculul prin care ajung la ele. Marile romane și filmele lungi rămân repere de neatins ale spiritului uman, însă ele necesită un tip de „liniște mentală” pe care societatea tehnologică actuală o face tot mai greu de obținut. Provocarea viitorului nu este scurtarea operelor de artă, ci reînvățarea capacității de a ne opri din grabă pentru a le putea cuprinde.

Purceaua lui Schrödinger”

În fizica cuantică de Dâmbovița, experimentul arată cam așa:
Purceaua în coteț (Cutia): Guvernul pune „reforma pensiilor” într-un coteț închis. Până la alegeri, purceaua este într-o stare de superpoziție: este și moartă în coteț (bugetul e pe zero), dar și grasă și frumoasă (în discursurile de la televizor).
Observatorul (Votantul): Când cetățeanul deschide ușa cotețului (primește talonul de pensie), funcția de undă colapsează instantaneu.
Măsurătoarea: În 99% din cazuri, se constată că purceaua e moartă în coteț (banii nu mai au valoare), dar ION îți explică digital că, de fapt, ea „doarme” strategic pentru stabilitatea macroeconomică.
Entanglementul de partid: Purceaua e „împletită cuantic” cu procentele din sondaje. Cu cât scad sondajele, cu atât ION raportează că purceaua a mai luat 10 kile în greutate, chiar dacă n-are ce mânca.
Este singurul experiment din lume unde observatorul (cetățeanul) rămâne cu gura căscată, în timp ce ION demonstrează matematic că purceaua a ajuns deja la infinit și s-a întors de șase ori, mult mai sătulă decât la plecare. 

*****

Viața este capabilitatea unui corp fizic de a-și menține entropia.

Simplicisima căutărilor

 

Erau acolo armurari, coșmaruri, andrele;
dacă priveai cu atenție, găseai spini de trandafiri
și cioburi de sticlă care te invitau să le calci…

 

Nu găseai ce nici prin cap nu-ți trecea să cauți:
numărul de telefon al iubitei
sau numărul de pantof al Cenușăresei;
nu era nici colierul cu diamante al Mariei Antoaneta,
care de fapt stă acum la gâtul unei comete de gheață -
sau cochete de gheață.

 

Cum dracu’ să le găsești acolo unde totul împunge sau taie,
într-un timp în care nu deosebești densul de rarefiat,
muzica de sunetul unui clopot?

Eram acolo unde privirea-și tăia cubulețe din trupul înghețat al întristării,
unde limba ceasului era regină,
iar buzele mele îi sărutau înțepăturile.

*****

 

Trebuie să alerg
cu toate torțele zadarului în mâini,
până când drumurile mi se vor dezlipi de pantofi
doar ca să asculte cum bate inima unui cal.

Mă voi opri acolo
unde vocea numelui stă lipită de corzi,
așteptând clipa când din ceasuri
vor sări ochii mari și nedumeriți ai stelelor,

sau poate doar câteva cristale 
din galopul fără liman
al umbrelor călugărite.

călăuza

în timp ce noroiul mă sorbea ca și când
eram un pantof fără legătură
tu râdeai sau plângeai undeva
între un dezgheț și o viitură

te-am văzut cu degetul îndoit lângă buze
ca un semn de întrebare
în timp ce creierii-mi dădeau erori
surprinzătoare

un fel de pâlpâit prin care semnalizau
ierbare de verzi amintiri
îmi erai o călăuză de departe
prin telurice orânduiri

Un nene, prin 1979, cânta în sala de așteptare a Gării de Nord:

haide brâul, brâul, brâul,

iase-ul mi-a luat grâul,

ceape-ul paiele

și-am rămas cu... coastele.

mi-a luat boii, mi-a luat porcii,

mi-a luat gâsca cu bobocii

și eu am rămas cu... floarea.

 

mi-a luat caii și trăsura

și făina și untura

și eu am rămas cu... dânsa.

- Mă, nene, vezi că te ia miliția și te bagă la bulău, i-a zis cineva.

-Păi, eu ce vreau? Acolo am haine, am căldură, am mâncare!

simplicisima dimineții

 

ți-aș frige ouă cu jumări în fiecare dimineață

atunci când se retrag draperiile

și începe distrugerea în masă

a nopții

 

ți le-aș aduce lângă pat ca un condamnat la întoarceri

când încă nu realizezi dacă

cearșaful e un arbore

iar tu un sâmbure încolțit

sub vraiștea lui

 

ți-aș frige ouă cu jumări până la șuierul sirenei

până când

din diminețile începutului

aș vedea fugind către mine

o inimă cu picioarele ei

Ljubica Boldeskić Ciklušić i Srećko Prvulović - Njevasta pucerja mja

1 februarie 1977

 

*****

Dacă intri prea mult în mintea unui prost riști să nu mai ieși de acolo din pricina întunericului. 

legi

 

prima lege a democrației:succesul este invers proporțional cu meritocrația

a doua lege a lui Hagi
gradul de cultură al unui fotbalist și performanțele lui sportive sunt mărimi invers proporționale.

legea lui Stolojan
democrația e purceaua moartă din cocina lumii.

 Es, ergo debes

Prin Românistanul juridic

 

  E cam noapte. Sunt în sufragerie și stau față în față cu unul care îmi varsă sertarele pe covor. Inima îmi bubuie în gât, dar stau nemișcat. Nu-l ating, nu-l închid în debara. De ce? În mintea mea rulează Codul Penal ca un scroll pe TikTok: dacă îl ating, e agresiune; dacă îl încui, e lipsire de libertate. Așa că stau ca un bleg și îl privesc cum îmi împachetează viața în saci de rafie.

Încerc o negociere: „Domnule, vă rog, am sunat deja la poliție, n-ați vrea să...”
N-apuc să termin. Omul se simte jignit și decide să-mi „închidă” lumina. Simt o bubuitură surdă în tâmplă. Poc! Văd stele verzi, parchetul îmi sare în întâmpinare și, în timp ce sângele începe să-mi coloreze covorul, îl aud cum pleacă fluierând cu televizorul sub braț.

Sunt la Urgențe. Stau de șase ore pe un scaun de metal, cu un pansament îmbibat care îmi atârnă peste ochi. Telefonul îmi duduie în buzunar. E șeful .

— Nu vii la tură? Îmi pare rău, avem targete de atins, nu putem sta după tine.
Și uite așa, prin vocea lui ascuțită, devin oficial șomer. În timp ce asistenta îmi pansează tâmpla, primesc notificarea de concediere. Acasă realizez că asistenta m-a pansat la tâmpla greșită.

Sala de judecată. Eu dărâmat, cocoșat, cu o gaură în craniu și cu o datorie imensă la avocat. El?Hoțul?! El e proaspăt, tuns, bărbierit , afișează o mină de „băiat bun care a greșit”. Avocatul lui explică instanței că eu l-am provocat prin simpla prezență în propria casă și că agresiunea a pornit din cauza mea, când am amintit de poliție, cuvînt la care clientul său face alergie.

Verdictul vine ca o glumă: el merge la închisoare, eu merg... acasă. Care casă? Banca mă execută deja pentru că n-am mai plătit rata, fiind ocupat cu „concediul medical neplătit”.

Și culmea glumii, hoțul se odihnește.

Se odihnește pe banii mei!

 Iată-ne în prezentul glorios.

 Eu m-am mutat într-o garsonieră cu chirie, mănânc pâine cu ceai și încerc să-mi dau seama cum să plătesc avocații care m-au „ajutat”.

 El?Hoțul?! El e „cazat” la stat.

Chiar acum, în timp ce eu mă încălzesc la lumânare el stă la căldură: Statul nu-i taie gazele.

 Are trei mese asigurate, în timp ce eu calculez dacă îmi ajung resturile de parizer până poimâine.

 Dacă îl strânge pantoful, are medic. Eu mă bandajez singur cu un tricou vechi, că n-am bani de farmacie.

 El doarme liniștit, are gardieni la ușă. Eu tresar la orice fâșâit, nu pentru că ar mai avea hoții ceva de furat, dar n-aș vrea să mă trezesc și cu picioarele rupte.

 Oricum, dacă mai apare vreunul, prin aria mea de supraveghere, o să-l rog să mă ia cu el.

 

În căutarea vampirei lesbiene

=

Barbara von Cilli, „Carmilla” lui Le Fanu și Ordinul Dragonilor

Raymond T. McNally

Raymond McNally, profesor de istorie la Boston College, este bine-cunoscut pentru munca sa inovatoare despre Vlad Țepeș. Este coautor (împreună cu Radu Florescu) În căutarea lui Dracula, Dracula: O biografie a lui Vlad Țepeș, Dracula: Prințul cu multe chipuri și În căutarea Dr. Jeckyll și a domnului Hyde.

„Suntem la fel de ignoranți în ceea ce privește semnificația dragonilor, pe cât suntem ignoranți în ceea ce privește semnificația universului.” Jorge Luis Borge

O notă a lui Peter Haining din lucrarea sa Cartea centenară a lui Dracula a stimulat acest articol, care este un raport preliminar al cercetărilor actuale, încă necompletat. Nota sună astfel: „Stiria Superioară, 1451. La Graz, în regiunile muntoase ale Stiriei Superioare, acum provincie a Austriei, trăia Barbara von Cilli, o femeie frumoasă, mult iubită de Sigismund al Ungariei. Când era aproape de moarte, se pare că a fost salvată prin utilizarea unui ritual secret conceput de Abramerlin Magul, dar, ca urmare, a fost condamnată pentru totdeauna. Femeia a fost inspirația pentru Carmilla, capodopera despre o vampiriță a autorului irlandez Joseph Sheridan Fanu” (143). Cu toate acestea, Haining nu a oferit nicio sursă sau documentație pentru afirmația sa. Așadar, a trebuit să o caut pe Barbara von Cilli (da, numele se pronunță „silly”) și o posibilă legătură cu Carmilla lui Le Fanu și cu Ordinul Dragonului. Întrucât nu există practic nimic în limba engleză despre Barbara von Cilli, consider important să prezint aici câteva date biografice destul de detaliate. Câteva întrebări importante m-au chinuit: De ce scriitorul dublinez Le Fanu și-a plasat acțiunea romanului cu vampiri în Stiria, în Austria, același decor pe care (conform notelor sale păstrate la Fundația Rosenbach din Philadelphia) Bram Stoker l-a ales  mai târziu pentru contele său vampir? Cum ar fi putut Le Fanu sau conaționalul său irlandez Stoker să știe ceva despre Stiria? Referințele obișnuite la lucrările biblistului din secolul al XVIII-lea Augustin Calmet și ale altora despre Vamipres nu m-au satisfăcut.
În primul rând, cine a fost Barbara von Cilli și cum este ea legată atât de Carmilla, cât și de Ordinul Dragonului? Barbara von Cilli, care s-a născut între 1390 și 1395 și a murit în 1451, și-a luat numele de familie de la castelul ei ancestral Cilli, situat cândva în Stiria, o veche provincie din sudul Austriei. A devenit cunoscută popular sub numele de „Messalina germană”, deoarece a fost acuzată de adulter și intrigi.

Barbara provenea din familia Cilli, odinioară puternică, a cărei casă ancestrală se afla în orașul-cetate Cilli. Istoricul umanist Aeneas Silvio Piccolomini, care mai târziu urma să fie ales Papă Pius al II-lea, a consemnat-o în lucrarea sa Historia Bohemica, scrisă în 1458. Piccolomini ura familia Cilli în general și pe Barbara în special, așa că a prezentat o imagine negativă a ei. Există, de asemenea, Cronicile Cilli, consemnate de un călugăr care detaliază istoria lor din 1341 până în 1435 și din 1435 până în 1461, editate de Franz Krones și publicate în 1871. Umanistul italian Antonius Bonfinius a revenit la consemnarea unei părți din viața ei în lucrarea sa Rerum Hungaricum, scrisă între 1485 și 1505.
Contele Herman al II-lea de Cilli și-a adus familia în prim-plan la sfârșitul secolului al XIV-lea. A fost un susținător fervent al regelui și se căsătorise cu regina maghiară Maria din puternica familie Tomay în 1385. Din păcate, regina sa a murit în 1395 la doar zece ani după căsătoria lor. Înfrângerea infamă a armatei creștine occidentale de către turci la Nicopole a subminat prestigiul lui Sigismund în Ungaria. În 1401, a fost capturat de magnații maghiari și ținut prizonier. Aliatul său fidel, Herman al II-lea de Cilli, l-a eliberat spre sfârșitul acelui an. Regele Sigismund a fost apoi logodit cu contesa Barbara von Cilli în 1401 și s-au căsătorit în 1408. De atunci, influenta Barbara a funcționat ca conducătoare în timpul absențelor frecvente ale soțului ei. În 1408, Barbara a născut singurul ei copil, Elisabeta. Cu toate acestea, Sigismund tânjea după un moștenitor masculin. Regele știa că regatul său nu era sigur până când nu avea un moștenitor masculin care să-i succeadă. De fapt, în mod tradițional, drepturile și proprietatea unei femei treceau la soțul sau copilul ei de sex masculin. Femeile erau considerate inferioare bărbaților. Nu l-a creat Dumnezeu pe Adam după chipul și asemănarea Sa, dar nu și pe Eva? Chiar și cercetătorii au dezbătut aprins dacă o femeie va învia din morți în corpul ei feminin sau va învia în forma umană perfectă - cea masculină. Regele Sigismund și soția sa, Barbara von Cilli, au inaugurat împreună Ordinul Dragonului modern pe 12 sau 13 decembrie 1408, la scurt timp după căsătoria lor. Ordinul Dragonului avea deja o istorie lungă. Nimeni nu pare să cunoască originile și semnificațiile exacte ale simbolului dragonului. Nici nu există un consens între cercetători. Un simbol comun pentru eternitate, potrivit unor cercetători, este dragonul care își devorează propria coadă, într-un model al noțiunii orientale de întoarcere eternă. Nimic nu moare cu adevărat, ci se întoarce într-o altă formă.Principalul punct de interes în fondarea Ordinului Dragonului modern este faptul că era extrem de neobișnuit la acea vreme ca o femeie să fie co-fondatoare a oricărui Ordin. Aceasta este o mărturie a puterii și prestigiului Contesei Barbara von Cilli. De asemenea, neobișnuit este faptul că ea a luat parte personal activă la ceremoniile și întâlnirile Ordinului. Căsătoria ei cu Sigismund a cimentat pactul dintre el și contele Herman II von Cilli, care avea o pretenție legitimă la tronul Bosniei prin intermediul mamei sale.
Curtea Interioară a Dragonului, numită „Sarkany Rend” în maghiară, era și este încă limitată la douăzeci și patru de nobili. Cu toate acestea, curtea exterioară era (și este) deschisă tuturor nobililor, care pot demonstra patru ani de serviciu față de cei nevoiași. Întregul Ordin era numit „Drachenorden” în germană și „Societatis Draconistarum” în latină. Din latină derivă cuvântul „Draconis”, care înseamnă „dragonul”. Scopul principal al Ordinului original, conform documentului întocmit de Sigismund și semnat de douăzeci și unu de baroni și alți nobili de la curtea sa în 1408, era de a-i asigura poziția de rege al Ungariei („Sigismundus dei gratia rex Hungariae”) și de a-i recompensa pe cei loiali lui. Cei acceptați în Ordin, într-o ceremonie solemnă, jurau să-l protejeze pe Sigismund și familia sa. Membrii Ordinului se angajau, de asemenea, să combată ereticii și islamul și să se apere reciproc împotriva agresiunii.
Ca recompensă pentru loialitatea lor față de Sigismund, nobililor li s-a cerut, de asemenea, să „poarte și să poarte semnul sau imaginea dragonului încolăcit sub formă de cerc” sprijinit pe o cruce roșie. Crucea roșie provenea de la Ordinul Sfântului Gheorghe, așa cum se menționează în documente, „în același mod în care cei care luptă sub steagul gloriosului martir Sfântul Gheorghe sunt obișnuiți să poarte o cruce roșie pe câmp alb” („Suveranitatea Dragonului” 3). Ca exemplu al legăturii de apărare reciprocă anticipate între membrii Ordinului Dragonului în 1412, ducele de Spalatia Hervoja din Bosnia a cerut ajutorul Barbarei în mod specific pe baza apartenenței sale la Ordinul Dragonului. El i-a adresat o petiție: „Advertat Serenitas Vestra quomodo ego existo in Societate Dracorum”. Cu toate acestea, turcii au copleșit Bosnia până în 1413, iar Bosnia a încetat să mai fie sub control maghiar. Din acel moment, sârbii bosniaci, care erau persecutați ca eretici bogomili atât de sârbii ortodocși, cât și de catolicii croați, s-au convertit cu ușurință în număr mare la islam, o religie care părea apropiată de a lor. Bogomilii au minimalizat rolul clasei preoțești și al fastului bisericesc și, în schimb, au pus accentul pe o viață de rectitudine morală. (Recent, sârbii ortodocși au încercat să ucidă musulmani slavi de sud ca parte a așa-numitei „epurări etnice”.)

În primăvara anului 1414, Barbara și-a întrerupt șederea în Ungaria pentru a fi martoră la încoronarea soțului ei, Sigismund, ca Împărat al Sfântului Imperiu Roman. De asemenea, a călătorit în micul oraș elvețian Constanța pentru a participa la un conciliu bisericesc ținut acolo, dar s-a întors în Ungaria spre sfârșitul anului 1416. Între timp, regele Sigismund își logodise copilul cu Barbara, Elisabeta, cu contele Albrecht al Austriei în 1411 și s-au căsătorit fie în 1421, fie, mai probabil, în 1419. Barbara însăși a locuit în mare parte în Kelmek, lângă Agrani, în Ungaria.
Principala problemă cu care se confrunta creștinătatea în această perioadă de declin al autorității papale din cauza Marii Schisme Occidentale, care a găsit mai mulți pretendenți rivali la tronul Sfântului Petru, a fost inițiată de Jan Hus din Boemia (actuala Republica Cehă). La începutul secolului al XV-lea, Jan Hus era un fel de protestant înainte de protestantism. El a cerut o reformă a Bisericii. El a contestat atât clasa preoților, cât și autoritatea seculară. Regele Sigismund, ca moștenitor al tronului Boemiei, l-a invitat oficial pe Hus să participe la Conciliul Bisericesc de la Constanța (1414-1418) și i-a promis un salvacondus imperial. Încercările de a-l convinge pe Hus să-și retragă poziția au eșuat, iar acesta a fost ars pe rug ca eretic. (Atât despre salvacondusul imperial!). Cu toate acestea, Hus a devenit martir, iar mulți cehi au continuat să se opună atât Bisericii Catolice oficiale, cât și autorității civile a regelui Sigismund.
Barbara von Cilli a adoptat poziții ambivalente față de husiți. La început, ea i-a atacat vehement pe eretici într-un manifest din iulie 1427 și într-un altul din octombrie 1431. Mai târziu în viață, așa cum vom vedea, și-a schimbat părerea cu privire la husiți. Între timp, în 1428, fratele Barbarei, Friedrich al II-lea, și-a ucis soția, Elisabeta Frankepani, pentru a se căsători cu o tânără nobilă pe nume Veronika.
O serie controversată de evenimente a avut loc de Crăciunul din 1419. Conform unor surse, Sigismund a acuzat-o pe Barbara de adulter și a exilat-o atât pe Barbara, cât și pe fiica ei, Elisabeta. Totuși, se pare că acesta a fost doar un zvon din două motive. În primul rând, Sigismund însuși era un afemeiat cunoscut și cu greu se putea aștepta ca soția sa să-i fie fidelă. Chiar și scriitorul pro-Sigismund, Aeneas Silvio Piccolomini, a trebuit să recunoască „totuși, soțul infidel a făcut-o pe soție infidelă”. („Infidus namque maritus infidam facit uxorem.”) În al doilea rând, Barbara venise la curtea lui Sigismund ca o tânără fată și suferise deja suficiente umilințe la curtea sa. Piccolomini a acuzat-o pe Barbara de adulter în lucrarea sa De viris illustribus, iar istoricul Widemann îl numește chiar pe cavalerul Johann von Wallenroth drept amantul ei ilicit. Cu toate acestea, nimeni nu știe acest lucru cu siguranță, deoarece nu se putea intra în dormitoarele lor. Regele Sigismund se pare că a iertat-o ​​pe Barbara cu o simplă palmă peste încheietura mâinii. Cert este că Sigismund nu și-a pierdut evident încrederea în soția sa, Barbara, pentru că a mers mai departe și a confirmat-o drept regină a Boemiei.
Pe 8 februarie 1431, anul în care probabil s-a născut prințul valah care mai târziu și-a semnat numele drept „Vlad Dracula”, regele Sigismund i-a acordat tatălui lui Dracula, Vlad, prinț al Țării Românești, calitatea de membru oficial în prestigioasa Curte Interioară a Ordinului Dragonului. De atunci încolo, Vlad a devenit cunoscut sub numele de Dracul, adică „cel învestit cu Ordinul Dragonului”. Lui Vlad i s-au dat două pelerine, una verde (culoarea tradițională a dragonului) și alta neagră. Pelerina verde trebuia purtată peste un veșmânt roșu, simbolic pentru sângele martirilor. Pelerina neagră trebuia purtată vinerea și mai ales în timpul ceremoniilor care comemorau Patimile și Moartea lui Hristos. Dragonul era reprezentat în acest caz cu două aripi, fălcile pe jumătate deschise, coada încolăcită în jurul capului și capătul cozii în gură. Dragonul era suspendat pe o cruce, însoțit de cuvintele „O, cât de milostiv este Dumnezeu” (O, quam misericors est Deus), urmate de „Drept și Credincios” (Justus et Pius). Când tatăl lui Dracula s-a întors după o lungă ședere în Occident, în Țara Românească natală, a venit afișând la vedere medalionul obligatoriu cu dragon, care era cerut celor admiși în Ordinul Dragonului. Este rezonabil să presupunem că, atunci când țăranii l-au văzut purtând simbolul dragonului, în ignoranța lor, au crezut că se pusese de acord cu diavolul. Dragonul era un simbol comun al diavolului, care poate fi găsit pe nenumărate fresce bisericești românești. Prin urmare, din păcate, în limbajul popular, Vlad a devenit cunoscut sub numele de Vlad Dracul, adică „Vlad Diavolul”, ceea ce, desigur, nu a intenționat niciodată. În mod similar, fiul său, tot pe nume Vlad, care era mândru de faptul că tatăl său fusese admis în selectul Ordin al Dragonului, și-a semnat propriul nume ca „Vlad Dracula”, adică „fiul celui care deținea Ordinul Dragonului”. Există două documente care au supraviețuit în arhivele orașului transilvanian Sibiu, pe care se poate citi clar semnătura sa. Pentru oamenii de rând, el a fost cunoscut în mod eronat ca Vlad „Fiul Diavolului”; Mai târziu, turcii, dușmanii săi de moarte, l-au numit „Kasiglu Voevoda”, adică „Prințul Țepeș”, datorită afecțiunii sale pentru această formă de execuție. [În mod ironic, deoarece a fost și este încă considerat un luptător eroic național pentru independența românească, unii români au adoptat această denumire peiorativă turcească și l-au numit Vlad „Tsepesh”, adică „Țepeș” în limba românească. Cu greu ne putem imagina că Vlad s-ar fi prezentat vreodată spunând „Bună ziua, sunt Vlad Țepeșul. Cum te numești?”. Alții ți-ar putea spune „Țepeș”, dar tu nu te-ai numi niciodată așa!]
Între timp, în 1419, regele Sigismund al Ungariei devenise și rege al Boemiei (actuala Republică Cehă) la moartea fratelui său vitreg, Wencelas. Regele a călătorit și la Roma, pentru a fi încoronat împărat al Sfântului Imperiu Roman în 1433 de către Papa Eugeniu al IV-lea. Papa aflat în funcție a aprobat oficial și statutele Ordinului Dragonului în timp ce Sigismund se afla în vizită la Roma în 1433.
Spre sfârșitul anului 1437, a existat un punct de cotitură în viața lui Sigismund și a reginei sale, Barbara von Cilli. Când Sigismund s-a întors la Praga pe 28 august 1437, husiții eretici îi cauzau probleme politice imense. Din păcate, s-a îmbolnăvit prea tare pentru a face față și a murit în decembrie același an. Moștenitorul său, arhiducele habsburgic al Austriei, Albrecht, care se temea de puterea reginei Barbara, a capturat-o și a transferat-o la Pressburg (Bratislava, în Slovacia de astăzi). Ca represalii, Barbara a trecut de la critica husiților rebeli la sprijinirea activă a acestora, în special a aspirațiilor lor naționaliste de independență. George Podiebrad a ieșit în evidență ca campion al cauzei husite și a fost ulterior condamnat de Papa Pius al II-lea. Barbara a lucrat în culise pentru a-l sprijini pe Podiebrad și a se opune lui Albrecht Habsburgul să preia tronul. Barbara nu a reușit să-l oprească pe Albrecht. Așa că l-a pus pe Albrecht să se căsătorească cu ambițioasa ei fiică, Elisabeta. Albrecht s-a confruntat cu o infamă revoltă țărănească în Transilvania în 1437, pe care a înăbușit-o brutal, dar rebelii husiți încă se aflau în Boemia, iar magnații maghiari se opuneau domniei sale cu o opoziție puternică. Prin urmare, poate că este la fel de bine că a murit de dizenterie la Viena doar doi ani mai târziu, pe 17 octombrie 1439.
Văduva lui Albrecht, Elizabeth von Cilli, fiica Barbarei care era încă în viață, a luptat pentru putere. Ruda ei, Ulrich, șeful clanului Cilli și ginerele despotului Serbiei, George Brankovic, i-a oferit un sprijin fervent. Elizabeth a făcut cunoscut faptul că Albrecht o lăsase deja însărcinată cu un copil. Dar au existat și cei care se îndoiau de pretenția ei. Pe 23 februarie 1440, copilul s-a născut și i s-a dat numele potrivit Ladislas Postum, deoarece se născuse după moartea tatălui său. Elisabeta a trimis-o apoi în secret pe doamna ei de companie, Ilona Kottarenin, să fure Coroana sacră a Sfântului Ștefan al Ungariei din fortăreața Vișegrad, situată în amonte de Dunăre, de la Buda. Primatul papal al Ungariei, Denes Széchi, l-a încoronat oficial pe tânărul băiat Ladislas ca rege. Barbara von Cilli a continuat să susțină dreptul lui Ladislas Postum de a domni atât asupra Ungariei, cât și asupra Boemiei. Cu toate acestea, ea a pierdut în fața Habsburgilor în încercarea lor de a înființa un stat maghiar-polonez separat, liber de controlul Habsburgic. Barbara von Cilli și-a trăit ultimii zece ani din viață practic în exil la Melnik, în Boemia, sub protecția lui George Podiebrad. Când a murit în 1451, trupul lui Podiebrad a fost dus de la Melnik la Praga pentru a fi înmormântat solemn alături de regii Boemiei, în fortăreața Bisericii Sfântul Wencelas din Praga. Cu toate acestea, în Occident, ea dobândise o reputație neplăcută, ceea ce a dus la etichetarea ei drept un fel de vampir lesbiană, din cauza încercărilor inspirate de Habsburgi de a-i păta numele.
Aeneas Silvio Piccolomini, care detesta familia Cilli, l-a caracterizat pe fratele Barbarei, contele Friedrich, drept „nerușinat”, „materialist” și „un sălbatic însetat de sânge”, precum și un dușman al bisericii și al statului. El l-a declarat pe Ulrich, capul familiei Cilli, drept „păcătos înrăit” și „demon”. Cât despre Barbara însăși, Piccolomini a susținut că Barbara nici măcar nu credea în viața de apoi. Aeneas a acuzat-o, de asemenea, pe Barbara că se asociază cu „eretici” și „husiți abominabili”. El a susținut că, după moartea lui Albrecht, Barbara și fiica sa, Elizabeth, obișnuiau să profaneze Sfânta Împărtășanie bând sânge uman în timpul liturghiei. Acest lucru ar califica-o, desigur, pe Barbara pentru categoria clinică de „vampir viu”, adică, potrivit medicilor chiar și astăzi, cineva care bea sânge uman. Barbara a fost, de asemenea, acuzată că a întreținut un harem feminin în timpul exilului său la Melnik și că a organizat orgii sexuale uriașe cu fete tinere. Totuși, chiar și Aeneas a trebuit să recunoască faptul că Barbara avea un „corp foarte elegant” („eligantissimi corporis”). Această opinie este confirmată de Analele Cehe din 1437, care o descriu pe Barbara ca fiind o „femeie frumoasă” („krásne panj”). În această privință, se pare că a existat un consens.
Așadar, cum se poate evalua rolul Barbarei von Cilli? Într-o perioadă în care membrii familiei regale, atât din vestul, cât și din estul Europei, abia își puteau semna numele, Barbara știa germană, maghiară, cehă, latină și chiar puțină poloneză. A trăit o viață relativ liberă, în stilul Renașterii italiene, cu accent pe libertatea individuală. De fapt, Barbara pare să fi fost un exemplu timpuriu de femeie emancipată, care probabil i-a speriat pe contemporanii ei de sex masculin și a dus la reputația ei nefastă de vampir lesbiană.Dar legătura cu romanul despre vampiri Carmilla? Joseph Sheridan Le Fanu (1814-73), maestru al macabrului, născut la Dublin, provenea dintr-o ilustră familie protestantă irlandeză. A fost crescut în Phoenix Park și la Abington Co., în Limerick, ca fiul cel mare al unui cleric al Bisericii Irlandeze. După ce a urmat cursurile Trinity College din Dublin, a început să publice povestiri în 1838. În 1844 s-a căsătorit cu Susan Bennett și a avut patru copii. Moartea iubitei sale soții, în 1858, l-a lăsat într-o stare de dezolare. Le Fanu s-a retras din societate și a devenit cunoscut sub numele de „Prințul Invizibil” al Dublinului. S-a familiarizat cu operele misticului Emmanuel Swedenborg, a cărui influență poate fi găsită în operele lui Le Fanu. În 1872 a publicat o carte de povestiri scurte intitulată „Într-o sticlă întunecată”. Printre aceste povestiri se număra și „Carmilla”. (Consider povestea lui Le Fanu printre cele mai bune povești cu vampiri scrise vreodată și am inclus întregul text în antologia mea „A Clutch of Vampires”, New York: Graphic Society, 1973).
Le Fanu și-a plasat povestea în Stiria, patria contesei Barbara von Cilli. Portretul lui Mircalla-Carmilla, contesă de Karnstein (un loc real lângă Cilli), este datat 1698 în poveste, ceea ce ar face-o pe contesă într-adevăr foarte bătrână până în 1872. (O piesă numită „Carmilla” de Lady Longford a fost jucată la Teatrul Gate din Dublin, cu Coralie Carmichael în rolul principal, iar decorurile au fost compuse de renumitul Michael Mac Liammoir.)
În povestea lui Le Fanu, eroina Laura, fiica unui englez retras din serviciul austriac la o mică moșie din Stiria, sudul Austriei, povestește din castelul ei. Când avea aproximativ șase ani, Laura a visat o tânără care a vizitat-o, s-a întins în patul ei și a mângâiat-o. S-a trezit simțind ca și cum două ace ascuțite i-ar fi străpuns sânul. Doisprezece ani mai târziu, o trăsură se răstoarnă într-un accident lângă castelul-reședință al Laurei. Din trăsură ies o mamă și fiica ei, presupusă invalidă, pe nume Carmilla. În trăsură se află o femeie de culoare misterioasă care nu mai iese niciodată. Femeia mai în vârstă declară că trebuie să pornească într-o misiune importantă și să-și lase fiica în urmă. Tatăl cavaleresc al Laurei se oferă voluntar să o ia pe fiica ei.
Laura reacționează înspăimântată, deoarece fiica seamănă cu vizitatorul nocturn din visul ei din copilărie. Carmilla este atrasă de Laura. O mângâie și o îmbrățișează ca o îndrăgostită, declarând: „Vei fi a mea”. Carmilla sugerează o relație lesbiană de iubită și moarte cu Laura; Carmilla spune: „dragostea își va avea sacrificiile ei. Niciun sacrificiu fără sânge”. Naiva Laura crede că Carmilla este fie nebună, fie poate un bărbat care se deghizează în fată, deoarece nu este conștientă de avansurile lesbiene. De fapt, Laura o privește pe Carmilla cu un amestec de atracție și groază.
La câțiva kilometri de moșia Laurei, trei tinere fete de la țară susțin că cineva a încercat să le stranguleze. Moartea lor ulterioară este atribuită unei febre ciudate. Laura însăși începe să se simtă foarte obosită și bănuiește că și ea este victima febrei. Visează sărutările Carmillei pe gât, care o lasă cu o senzație de strangulare. Carmilla declară că este din familia vecină Karnstein. Laura mărturisește că mama ei maghiară, decedată, era o descendentă a familiei Karnstein; prin urmare, Carmilla și Laura sunt înrudite prin sânge.
Generalul Spielsdorf, un prieten al tatălui Laurei, sosește și vorbește despre draga sa nepoată, care a experimentat sentimente similare cu cele ale Laurei după ce Generalul a luat în grijă o femeie pe nume Mircalla. Generalul, văzând-o pe Carmilla, este convins că este Mircalla și o vampiriță. El cere ajutorul tatălui Laurei în vânătoarea sa de vampiri. Ei se îndreaptă spre capela Karnstein, într-un sat în ruine, la trei mile vest de casa Laurei. Acolo se află „mormintele putrezite ale mândrei familii Karnstein, acum dispărute” și „castelul la fel de pustiu”. Carmilla a dispărut în mod inexplicabil, iar Laura povestește: „Ați auzit, fără îndoială, de superstiția îngrozitoare care predomină în Stiria Superioară și Inferioară, în Moravia, Silezia, în Serbia turcească, în Polonia, chiar și în Rusia; superstiția, așa trebuie să o numim, a vampirului.” Iar Laura conchide că „este dificil să negi sau chiar să te îndoiești de existența unui astfel de fenomen precum vampirul.” Apoi povestește ce s-a întâmplat la capela Karnstein după ce neînfricații ucigași de vampiri au găsit mormântul lui Mircalla-Carmilla-Millarca, anagrame evidente:Mormântul Contesei Mircalla a fost deschis; iar Generalul și tatăl meu și-au recunoscut fiecare oaspetele perfid și frumos pe chipul acum dezvăluit vederii. Trăsăturile, deși trecuseră o sută cincizeci de ani de la înmormântare, erau nuanțate de căldura vieții. Ochii ei erau deschiși; niciun miros de cadaver nu se ieșea din sicriu. Cei doi medici, unul prezent oficial, celălalt din partea promotorului anchetei, au atestat faptul minunat că exista o respirație slabă, dar apreciabilă, și o mișcare corespunzătoare a inimii. Membrele erau perfect flexibile, carnea elastică; iar sicriul de plumb plutea în sânge, în care corpul zăcea scufundat până la o adâncime de șapte inci. Aici se aflau așadar toate semnele și dovezile admise ale vampirismului. Prin urmare, corpul, conform practicii antice, a fost ridicat și un țăruș ascuțit a fost înfipt în inima vampirului, care a scos în acel moment un țipăt ascuțitor, în toate privințele pe care le-ar fi putut scăpa de la o persoană vie în agonie. Apoi, capul a fost tăiat, iar un torent de sânge a curs din gâtul tăiat. Corpul și capul au fost apoi așezate pe o grămadă de lemne și reduse la cenușă, care a fost aruncată în râu și dusă departe, iar acel teritoriu nu a mai fost niciodată afectat de vizitele unui vampir. (Le Fanu 150-51)
Profesorul Arthur H Nethercot, deși susținea că vampirițele sunt „relativ rare” în literatura engleză, a avansat în urmă cu câțiva ani teoria conform căreia Geraldine din „Christabel” de Coleridge era, în realitate, o vampiriță. El a continuat cu o analiză a pieselor „Christabel” de Coleridge și „Carmilla” de Le Fanu. Cel mai recent, Sharon Russell atribuie filmului lui Roy Ward Baker din 1970, realizat de Hammer Studio, „The Vampire Lovers”, o „fidelitate relativă” față de intriga originală a piesei „Carmilla” de Le Fanu. Cu toate acestea, ea se referă și la schimbările care au transformat-o într-un „spectacol pornografic orientat spre bărbați”. Cu siguranță, povestea lui Le Fanu merită astăzi să inspire un film mai bun, cu accente și nuanțe lesbiene adecvate.
Am dovedit o legătură inexorabilă între vampirița interpretată de Le Fanu, Contesa Carmilla-Mircalla-Millarca, și contesa istorică Barbara von Cilli? Nu, evident că mai sunt multe cercetări de făcut; acest articol este doar un fel de raport preliminar menit să stimuleze gândurile și poate chiar cercetările altora despre astfel de subiecte. În viitor, s-ar putea să dedic o carte întreagă Contesei-Regine Barbara von Cilli, indiferent dacă a influențat sau nu „Carmilla” lui Le Fanu, și să o intitulez „Contesa Sângeroasă Barbara”. Trebuie să recunosc că am devenit oarecum obsedată de încântătoarea Carmilla și Babs. În cele din urmă, mă trezesc chiar de acord cu tânăra Laura din povestea lui Le Fanu. Deși știe că frumoasa Carmilla a fost tehnic distrusă, la sfârșitul poveștii recunoaște: „dintr-o reverie pe care am început-o, crezând că am auzit pașii ușori ai Carmillei la ușa salonului”.