Prin Românistanul juridic

 

  E cam noapte. Sunt în sufragerie și stau față în față cu unul care îmi varsă sertarele pe covor. Inima îmi bubuie în gât, dar stau nemișcat. Nu-l ating, nu-l închid în debara. De ce? În mintea mea rulează Codul Penal ca un scroll pe TikTok: dacă îl ating, e agresiune; dacă îl încui, e lipsire de libertate. Așa că stau ca un bleg și îl privesc cum îmi împachetează viața în saci de rafie.

Încerc o negociere: „Domnule, vă rog, am sunat deja la poliție, n-ați vrea să...”
N-apuc să termin. Omul se simte jignit și decide să-mi „închidă” lumina. Simt o bubuitură surdă în tâmplă. Poc! Văd stele verzi, parchetul îmi sare în întâmpinare și, în timp ce sângele începe să-mi coloreze covorul, îl aud cum pleacă fluierând cu televizorul sub braț.

Sunt la Urgențe. Stau de șase ore pe un scaun de metal, cu un pansament îmbibat care îmi atârnă peste ochi. Telefonul îmi duduie în buzunar. E șeful .

— Nu vii la tură? Îmi pare rău, avem targete de atins, nu putem sta după tine.
Și uite așa, prin vocea lui ascuțită, devin oficial șomer. În timp ce asistenta îmi pansează tâmpla, primesc notificarea de concediere. Acasă realizez că asistenta m-a pansat la tâmpla greșită.

Sala de judecată. Eu dărâmat, cocoșat, cu o gaură în craniu și cu o datorie imensă la avocat. El?Hoțul?! El e proaspăt, tuns, bărbierit , afișează o mină de „băiat bun care a greșit”. Avocatul lui explică instanței că eu l-am provocat prin simpla prezență în propria casă și că agresiunea a pornit din cauza mea, când am amintit de poliție, cuvînt la care clientul său face alergie.

Verdictul vine ca o glumă: el merge la închisoare, eu merg... acasă. Care casă? Banca mă execută deja pentru că n-am mai plătit rata, fiind ocupat cu „concediul medical neplătit”.

Și culmea glumii, hoțul se odihnește.

Se odihnește pe banii mei!

 Iată-ne în prezentul glorios.

 Eu m-am mutat într-o garsonieră cu chirie, mănânc pâine cu ceai și încerc să-mi dau seama cum să plătesc avocații care m-au „ajutat”.

 El?Hoțul?! El e „cazat” la stat.

Chiar acum, în timp ce eu mă încălzesc la lumânare el stă la căldură: Statul nu-i taie gazele.

 Are trei mese asigurate, în timp ce eu calculez dacă îmi ajung resturile de parizer până poimâine.

 Dacă îl strânge pantoful, are medic. Eu mă bandajez singur cu un tricou vechi, că n-am bani de farmacie.

 El doarme liniștit, are gardieni la ușă. Eu tresar la orice fâșâit, nu pentru că ar mai avea hoții ceva de furat, dar n-aș vrea să mă trezesc și cu picioarele rupte.

 Oricum, dacă mai apare vreunul, prin aria mea de supraveghere, o să-l rog să mă ia cu el.