mam'zell musette

mam'zell musette, cât timp asfaltul va sta rigid între rigole 
sub pașii tăi va crește iarba mai sus ca vrejul de fasole.
iar eu, împelițatul lunii, într-un costum de vârcolac,
o să mă urc pe ea spre nouri cu încălțările lui jack...
mă apelează, încă-o dată, o nimfă lungă și verzuie, 
din sala pașilor pierduți în care cad cei ce se suie
și-am să-i răspund la telefonul din filmul încă nevăzut în care tu, mam'zell musette, îmi ții o clipă de urât.

vizik

nu-mi e mai limpede privirea deși am pus în ochi vizik,
numai în gând văd cum albește cătarea puștii pic cu pic.
prin munții albi ai disperării te-am așteptat un semn să pui,
să te privesc așa cum lupul privește-n ochii prăzii lui.
nu-mi e mai limpede, nici azi, de care temeri m-am ferit:
ce vânător se dă de-a dura de vânătoarea lui rănit?
am căutat și tot mai caut dintr-un miraj să mă ridic,
dar ochii meu sunt tot mai tulburi deși am pus în ei vizik.

ulisse

să vezi cum trece, somnoroasă, lumina lunii peste toate
când se răstoarnă caravela cu  pânzele abandonate.
nimic nu-mi pare inedit pe tot oceanul planetar,
plimbarea aștrilor e rondul ce se repetă iar și iar.  
un târâș-marș la miezul nopții cu ezitările în trunchi
este țesutul penelopei cu anaconda pe genunchi. 
degeaba tragi de șnur sirena, degeaba faci apel la smurd:
ulisse e legat pe viață iar echipajul e cam surd.

navigator

sub puntea unei nave în derivă
stau c-o herghelie de mustangi,
am cam lins o sare nutritivă
și dormim ca proștii în bocanci...

pe vremea deplasărilor cu pânză
dădeam prin prerii silnice târcol 
în căutarea unui drac de mânză
adusă din regatul spaniol.

era sezonul ruperii la goană
când pe sub poala munților stâncoși 
trecea morgana andaluziană
cu ochi nestâmpărați, alunecoși.

urmăream cu pași de cereber
acea himeră mult alergătoare;
s-au pierdut potcoavele de fier,
s-au pierdut prin prerii de-ncântare...

de sub puntea cu motoare plină
au fugit mustangii viforoși,
am ajuns cu ei sub o colină
de la poala munților stâncoși.

cod

 cod

nicio toamnă nu mai are haz;

de atâtea fumuri văd nasol,

stau lângă pahar,

ca-n alcatraz,

c-o privire-n dungă, de mongol.

nu mai vrau să știu ce arătare

pune peste vii un strat de brumă,

nici de țukahara frunzelor pe care

doar compostul și le mai asumă...

azi sunt locatarul marginilor reci

ale unui spațiu ireal,

beneficiarul păcilor de veci

structurate unilateral

unde peste planșe stilizate,

într-un ropot cenușiu, alegru,

agenția vremilor stricate

declară cod roșu înspre negru.