Ibnis in crucem

 

Nu există niciun argument istoric al existenței lui Iisus.

Asta nu înseamnă că nu a existat o persoană în jurul căreia s-a țesut escatologia creștină, dar ceea ce știm despre aceasta, din punct de vedere istoric, este egal cu zero.

Așa cum îl știm, Iisus apare ca un personaj teologico-literar creat de scriitorii evangheliilor.

Ca fenomen religios creștinismul este fundamentat istoric, dar restaurarea rădăcinilor sale este, practic, imposibilă.

Teologii vorbesc despre caracterul autentic al evangheliilor, ca documente istorice, dar nicio evanghelie nu ne-a parvenit în starea ei originală. Avem doar copii, făcute la zeci de ani distanță și la peste un secol de la evenimente. Cât de autentice mai pot fi și ce adevăr istoric relatează?... Este de notorietate faptul că din prima jumătate a secolului al II-lea până la Ioan Gură de Aur și chiar dincolo de el, evangheliile au suferit modificări prin omisiuni sau adăugiri în așa fel încât să răspundă cerințelor bisericii. Dar nu numai atât! Acestea au fost traduse. Traducerile sunt atât de fidele că te apucă disperarea de colțul din stânga al cercului. Lacătul limbilor nu se poate desface ușor. De pildă acel „in boca al lupo” din italiană, tradus mot a mot: „în gura lupului” numai „noroc bun” nu înseamnă în română. În sârbă „srce put” s-ar traduce „calea inimii” sau „ drumul inimii”, dar sensul este de „drum bun” sau „călătorie plăcută”; Un verset biblic scris în ebraică este cam așa:   לָכֵן יִתֵּן אֲדֹנָי הוּא לָכֶם אוֹת הִנֵּה הָעַלְמָה הָרָה וְיֹלֶדֶת בֵּן וְקָרָאת שְׁמוֹ עִמָּנוּאֵל

Traducerea lui în alte limbi este motiv de scandal. În română ar suna; Așadar, eu Domnul Însumi am să dau semn: iată tânăra  este gravidă și va da naștere unui fiu, iar ea îl va numi Emmanuel.                                                        

Secunda traducere: Prin urmare, eu Domnul Însumi vă voi da un semn: iată virgina va concepe și va da naștere unui fiu, iar el se va numi Immanuel.  

Nu-i așa că a doua sună mai aproape de urechile celor care vor să audă că o fecioară de 16 ani, peste care s-a pogorât a treia parte a dumnezăirii, a născut fără ploaia de aur cu care Zeus a îmbrățișat-o pe Danae?...

Cuvinte cu aceiași grafie pot avea înțelesuri diferite. Pentru traducător este o chestie de opțiune atunci când alege unul din ele. Copilă, în limba română, poate fi în același timp fetiță, fiică, tânără, naivă. Ultimul sens acela de naivă te poate duce cu gândul la nevinovată, dar nu neapărat. Din nevinovată poți scoate și sensul de neprihănită sau virgină. În ebraică ha-almah desemnează o fată ajunsă la pubertate, nu neapărat o virgină. Cum cred eu că Dumnezeu nu avea în plan să se încurce cu minore, așa cum a făcut mai târziu Mahomed, bănuim că autorul s-a referit la o tânără în prima parte a adolescenței; la vârsta și nu neapărat la puritatea ei.     

Am cunoscut câțiva oameni, iubitori de literatură, pierduți în peisajul  existenței. Pluteau într-o realitate  ficțională, generată de lecturi, cu care trăiau într-un fel de simbioză poetică. Le spuneam „pierduți în spațiu” sau „ cu capul prin nori”, pentru că se izolau într-o lume aparte, din care nimeni și nimic nu-i mai putea scoate. Orice tentativă de ai aduce cu „picioarele pe pământ” era sortită eșecului. Iluziile acelei lumi constituiau realitatea din care își adăpau setea cunoașterii. Pe unul l-am luat în mașină la „ia-mă nene”, undeva dinspre Buzău spre București. O oră și ceva m-a purtat cu vorbele printr-o lume pe care ar fi invidios și Tolkien. Era poet. Unul pe care soarta sper că l-a pus la panoul de onoare pentru că mi-a făcut cinstea de a-mi recita una din creațiile sale: Ploaia (pauză de suspans) Plânge cerul!( pauză de final). Pentru mine pauză de gândire. „Simbolism?”, am încercat un dribling intelectual. „Nu, dom’le!... Sugeraționism!... O nouă cale în poezia modernă pe care am inițiat-o sub semnul marelui Kazimir Malevici”...  Mare sau nu, Malevici era pictor, iar „ poetul” s-a străduit tot drumul, incluzând și o pauză de cafea, să-mi demonstreze că poezia și pictura se vor cununa și face nuntă în poezia lui „sugeraționistă”.

Un altul era de fapt o alta; colegă într-un cenaclu literar, tinerică, frumușică și plecată la cules de brebenei prin grădina Veronicăi Micle. Toată lumeai ei pornea de la „tu luceafăr mi-ai fost mie” și se oprea tot acolo. Nicio discuție nu o putea scoate din universul în care sinuciderea era argumentul suprem al dragostei absolute. Felul în care se purta, ținuta decentă, atitudinea delicată și o anume detașare, m-a făcut inițial să o curtez, dar, după câteva întâlniri mi-am dat seama că detașarea era de cursă lungă iar eu nu aveam stofă de luceafăr pentru că oricâte strădanii aș fi depus mersul pe cer nu mi-ar fi ieșit. Nu s-a apropiat niciodată de cineva. Lumea în care trăia nu era a unui om neșcolit ci a unui om incapabil să înțeleagă și să accepte realitatea cu tarele și plăcerile ei. Anii au trecut peste noi și, de câte ori am văzut-o, defila singură, uneori cu o floare în mână, cu privirile pierdute undeva pe cerul din care n-a coborât niciun luceafăr, sau poate a coborât, dar în închipuirea ei.   

Pentru omul religios, textele, care îi alimentează existența, sunt sacre și intangibile. Lumea acelor texte este realitatea lor. Oricâte argumente raționaliste i-ai propune pentru el unu este egal cu trei și nimic altceva. Absurdul, supranaturalul și paranormalul, predicate de o șleată de profitori, constituie  realitatea lui.  

Nu tot ce este pus pe hârtie este și adevărat. În acest fel ar trebui să ne împăcăm cu ideea că poporul dac a fost exterminat, pentru că a scris-o Eutropius, iar noi suntem urmașii Romei pentru că au scris-o iluminiștii. Cât de neumblat prin lume poți să fii ca să crezi că Roma s-a mutat cu „cățel și purcel” la Sarmisegetusa Regia, nu coloniștii aduși din tot Imperiul Roman, iar dacii au fost tăiați până la unul, împăiați și expuși pe via Apia sau în Forumul lui Traian?... Rădăcinile noastre istorice sunt asemănătoare rădăcinilor creștinismului. Și noi și el existăm. Numai că cel din urmă vrea acte de identitate legalizate la notar și aduce în acest sens patru copii, adăugite și traduse după documente necunoscute, iar noi ne uităm la Columna lui Traian după imagini cu românii învârtind mici la grătar și cântând Miorița.   

Credința ar trebui șă țină de intimitatea mea și numai a mea. Expunerea ei este ca întinsul chiloților pe balcon. Dar, ca toate câte țin de om, cineva – dracul, de exemplu – a întrezărit o pistă de marketing și a exploatat-o la maxim. Impozitul, pe ceea ce cred eu, este dovada că zeul este mai neajutorat decât mine și că de fapt el trăiește din chitanțele pe care mi le dă, sau nu, popa când îmi plătesc cutumele.

De ce Iisus și grupul său de apostoli aveau nevoie de „pungă”?... Dacă citim bine, Iisus umplea plasele cu pește și da de mâncare la cinci mii de oameni doar clipind din ochi și ridicând un deget în sus. De ce avea nevoie de „pungă”și de un casier care să gestioneze „averea” micului grup?

Știu că întrebările mele  au o mie de răspunsuri și niciunul cert. Se vor găsi destui care să-mi demonstreze că laptele nu este alb iar șarpele din capitolul Geneza, al Bibliei, este de fapt Diavolul, care a intrat în trupul șarpelui, de parcă aș fi analfabet și aș citi pe degete: Șarpele era mai viclean decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Dumnezeu. El a zis femeii...  

Unde, dracu, scrie, aici, ceva de dracu?!... Este, dar nu-l vezi tu, pentru că ai sufletul necurat iar cei ca tine nu pot pătrunde înțelepciunea textului biblic, ar spune Ioan Apocalipsă Gură de Fiară, inventatorul delirului mistic.

Bine! zic eu,  prostul proștilor și căzutul în cap de pe crengile nedumeririi, atunci de ce Creatorul îl pedepsește pe șarpe, lăsându-l fără picioare, nu pe diavol?... Dar asta e altă întrebare cu o mie de răspunsuri și niciunul la obiect.

În dimineața zilei de 18 iunie 1815, la Waterloo, în condiții meteorologice defavorabile, corpul de armată condus de generalul Grouchy nu reușește să găsească și să oprească grosul armatei prusace pentru a o împedica să se alăture anglo-aliaților. Nu reușește nici să mărșăluiască în ajutorul trupelor franceze încleștate în bătălia cu sorți de izbândă indeciși. Cu toate că ofițerii săi îi cereau să se întoarcă pe câmpul de bătaie, Grouchy nu este capabil să ia decizia care ar fi schimbat istoria. Stefan Zweig, în cartea sa „Orele astrale ale omenirii” descrie magistral acele câteva momente de gândire când Grouchy implorat de ofițeri oscila între ordinul pe care îl primise și rugămințile ofițerilor. Decizia pe care a luat-o a fost a omului incapabil să treacă dincolo de condiția sa, ratând unul din momentele astrale ale istoriei.

V-ați întrebat  vreodată sub ce auspicii emoționale, un om își poate schimba radical și doar în câteva momente comportamentul? Poate complexul de vinovăție, la un moment dat, să producă schimbări interioare de conștiință, în așa fel încât agresorul să-și asume suferințele victimei?

Pavel din Tars nu ratează momentul său de penitență și înscrie în istorie una din cele mai astrale pagini: creștinismul. Nimic din ceea ce reprezintă azi lumea creștină nu ar exista fără inițiativele acestui personaj cu carismă, temperamental și dispus la eforturi deosebite în predicarea a ceea ce el numește Evanghelia lui Iisus Hristos în care moartea și învierea sunt fundamentul unei noi direcții, ruptă de Biserica de la Ierusalim condusă de unul din frații lui Iisus și de Petru.

Pavel este introdus în sânul acelei comunității de către Barnaba. Se pare că aceștia nu l-au primit cu brațele deschise iar disputele care au urmat l-au făcut să plece și să predice, cu succes, în Antiohia, locul unde, pentru prima dată în istorie, este folosit termenul de „creștin”. Pavel, deși evreu, trăise la Roma și era în cunoștință cu puterea de control a religiei asupra comunităților. Era conștient că nu poți converti oamenii fără să faci concesii. În acest sens propune o reformă: renunțarea la Poruncile lui Moise și Avram, lucru care face ca între el, Barnaba și apostolii din Ierusalim să apară disensiuni, dar inițiativa adună în jurul lui din ce în ce mai mulți adepți. Numărul acestora crește rapid iar Pavel devine figura centrală a noii religii, căreia îi de sens, continuitate și speranța într-o lume mai bună.