Din
toate câte-n mine sună
și-mi
rod tăcerea, dureros,
aș construi,
până la Lună,
un pod gigantic
de frumos.
Da’-n
fiecare provocare,
cu
care-ncerc să mă explic,
spre
șantierele lunare
văd un
constructor de nimic.
Eu sunt
un fel de lăutar
din spița
mulților glumeți
acoperiți
de praf lunar
și care
cântă prin boscheți…
Cu
sticla-n bot, la mare artă,
în seara
asta, desuetă,
eu, menestrel, la cobză spartă,
cânt sub
balconul tău, Julietă.
Un
rătăcit, posomorât,
ce-ar vrea
iubirea s-o îngâne,
cu glasul
meu, de-aed pârât,
să fac o
punte pe genune
și s-o
las dracului de Lună,
cu vraja
ei de clar-obscur,
să trec,
să vin, la tine, până
mai văd balcoanele
din jur.
No comments:
Post a Comment