Până... și dincolo de moarte

Mi-a întins mâna cu un zâmbet trist, resemnat. Era rece, puțin umedă, mâna unui om pe care l-am invidiat odată.

 L-am privit apoi cum se îndepărtează până s-a pierdut în mulțime în timp ce eu simțeam că picioarele mi se topesc și devin una cu asfaltul. Felix Huber a fost colegul meu de liceu. Era un băiat energic, masiv, care cu greu nu putea fi remarcat. Nu am fost prieteni. Colegialitatea nu poate fi numită prietenie, mai ales în cazul nostru, într-o clasă cu mai mulți băieți decât fete. Se purtau acolo lupte de tăurași pofticioși, și la propriu, și la figurat, o concurență acerbă pentru grațiile celor patru colege care, la rândul lor, desăvârșeau balamucul căutând consolare pe alte coridoare. Era o competiție pe care Felix o privea cu indiferență. Noi ne rățoiam, făceam vrute și nevrute, ca niște parașutiști căzuți în balta cu hormoni, în timp ce el ne privea distant, cu mina omului preocupat de ceva ce noi nu puteam înțelege. Avea o maturitate și în gândire, și în comportament pe care cu greu am înțeles-o și eu am atins-o mult mai târziu.

A fost unul dintre organizatorii, după bacalaureat, ai excursiei în Retezat. Am plecat în două autocare – profesori, elevi, invitați – urcând pe defileul Jiului. Mă cuplasem cu Aura, colegă dintr-o clasă paralelă, una dintre cele mai râvnite fete din liceu, cu care frecventasem o perioadă cercurile de literatură. Hotărâsem să formăm o pereche pe durata sejurului de trei zile. 

Era o formă de a ne petrece timpul, fără să bănuim ce implicații va avea asupra viitorului nostru. Undeva, în defileu, autocarele au oprit lângă un izvor și am coborât cu toții să ne răcorim și să ne dezmorțim picioarele după câteva ore de balans pe drumul șerpuitor al defileului.

Sunt mai multe feluri de a iubi. Am iubit-o pe Aura, dar nu așa cum am iubit-o pe Ea. Orice formă ar lua iubirea, în final ea este o victorie asupra singurătății. Primii pași îi faci atunci când începi să arunci priviri. Prin clasa a șaptea, privirile au început să-mi alunece din ce în ce mai des spre o anume colegă. Ea se făcea că nu observă, răsfoia cartea sau caietul, dar, la rândul ei, își arunca și ea privirea spre banca mea.

 Era un joc al privirilor care se căutau. Uneori o surprindeam zâmbind. Au fost primii fiori, primii fulgi ai unei zăpezi acaparatoare. Nu am avut curajul primelor vorbe. Era între noi o diferență care se instaurează în orice colectiv unde valoarea se măsoară în note. Ea aparținea grupului de nouă-zece. Eu, celui de șase-șapte.

Apoi a venit mutarea. Părinții mei au plecat cu serviciul în Alexandria – tata era vameș –, iar eu l-am urmat și am terminat generala acolo. Încă nu realizam atunci că numele poate însemna mai mult decât un apelativ. Pe colega delicată și subțire ca un crin, pentru care mintea mea a început să plutească fără barcă, o chema Dacia Stanier.

Crescut mai mult pe malurile Dunării, pentru mine munții aveau efectul unui cocktail de realitate augmentată. La 19 ani nu eram un om neplimbat. Din contră. Făcusem turul țării de câteva ori. Dar atunci când eram în munți, aveam sentimentul unei regăsiri atemporale. Soarele se înțepenise la o palmă de vârful crestei, iar răcoarea apei ce țâșnea dintr-o stâncă adunase în jur o mulțime de oameni din cele două autocare. Pe Aura am pierdut-o printre ei. M-am apropiat cu termosul de izvor și atunci am văzut-o.

Cum poți să atingi cu privirea toate marginile Universului și să constați că ești mai țeapăn decât o mină de plumb? Era acolo ceva ce nu pot descrie. Era apa și focul, era stânca și aerul, erau ochii aceia pe care îi căutasem în toate visurile adolescenței, pe care îi trecusem în cartea cu amintiri și care acum mă priveau de la distanța a șapte ani de absență.

— Dacia?!...

— Mircea?!...

Sunt femei frumoase. Tata îmi spunea că frumusețea stă în ochii celui care privește. Și nu că n-ar fi avut dreptate, dar știu că frumosul e modelat de conștiința noastră în funcție de criterii schimbătoare. Ce e frumos acum, altădată era considerat urât. Și invers. Bunica mea avea criterii rubensiene privind femeia: grasă și frumoasă. Pentru mine, o femeie grasă este o femeie grasă și atât. Un progresist mi-ar argumenta că frumusețea este interioară. „Hai, lasă-mă!” — vorba unei nepoate, studentă pe Facebook. Una dintre cele mai inteligente femei din literatura română, a cărei frumuseșe interioară nu poate fi pusă sub semnul întrebării, a fost Nina Cassian. S-a iubit și ea cu câțiva, pentru că atracția este una și frumusețea este alta. Din punctul meu de vedere, poeta ar fi rămas virgină. Suntem seduși de o chimie structurată pe scheletul unei viziuni proprii. Când ferestrele se deschid, emoțiile își etalează culorile așa cum un păun își expune evantaiul ochilor de zei. Toate femeile sunt frumoase, dar pentru tine numai unele își relevă frumusețea. Când, după atâta timp, am văzut-o pe Dacia, am văzut frumusețea așa cum mi-am închipuit-o și cum ea mi s-a arătat mie.

 Și am rămas tablou — vorba unei alte nepoate.

Am lucrat o perioadă ca profesor de istorie în Craiova, la Colegiul „Frații Buzești”. Aura și-a găsit un post de jurist la Direcția de Finanțe. Ne-am mutat împreună încă din anul doi al facultății, spre disperarea părinților mei care, nu știu pentru ce motiv, aveau un dinte împotriva ei. După ce am coborât din Retezat, Aura s-a ținut scai de mine. Eu am mers în București, a venit și ea. Eu m-am înscris la Academia de Poliție, ea la Drept. Primii doi ani am locuit separați, în cămine diferite. Când tatăl ei a moștenit un apartament, am pus, pentru încă doi ani de București, același pled peste frământările noastre.

 Într-o țară a transformărilor radicale, a găsi un loc de muncă în Capitală era un joc de loterie, așa că am hotărât să alegem Craiova. Era locul adolescenței noastre, al liceului, al cercului de literatură.

Buimăcit de întâlnirea neașteptată, rămași ochi în ochi, am observat târziu că eram, la rândul nostru, priviți: dintr-o parte de Felix, din alta de Aura.

— Dar voi vă cunoașteți! a intervenit Felix. De unde o știi pe sora mea?

— Sora ta?... Am fost, pentru un timp, colegi în generală.

— Nu te ține de glume, Felix. Nu suntem frați, suntem verișori, a zis Dacia, iar vocea îi susura ca apa din izvor.

Într-o fulgerare am văzut-o pe Aura cum ne privea înmărmurită. 

M-am grăbit să fac prezentările, iar apa izvorului a continuat să curgă și după ce autocarele noastre lăsau în urmă munții, apropiindu-se de Petroșani.

Ce-ți este scris în stele, scris rămâne. Cum poți schimba ceva când nu știi unde te poate duce schimbarea? Apoi să dai vina pe Neti Sandu că nu ți-a desenat cu precizie horoscopul, ca tu să-ți aranjezi cât mai bine ploile. Căsătoria cu Aura a fost ceva firesc, ceva care s-a derulat ca bobina unui film cu scenariul liniar. Am pornit să fim împreună pentru trei zile, care s-au transformat apoi în șapte ani. Deși inițial am luat relația la modul „hai să fie”, pe parcurs obișnuința mi-a intrat în oase.

Aura era o femeie de societate. Aparițiile noastre nu treceau neobservate. Nunțile, petrecerile la care participam îi deschideau apetitul pentru spectacol.

 Visa să fie mireasă, să fie înconjurată de prietene, de colegi, visa să fie admirată. Dar, mai presus de orice, visa să fie iubită. Iubită de mine. Sentimentul ei atât de profund mă lăsa de multe ori fără putere de reacție. O strângeam la piept cu disperarea omului conștient că nu poate întoarce atât cât i se dă.

 Împreună eram un cuplu la care doar părinții mei se uitau cu suspiciune. Grija lor de părinți îi făcea să vadă dincolo de aparențe și cine știe ce surse, de peste puterea noastră de înțelegere, le șopteau că viitorul nu îmi oferă zile senine.

Aura mă aștepta în picioare, în mijlocul sufrageriei. Reflexele veiozei aprinse îi desenau conturul chipului, făcând-o să pară o statuie de umbră. Când am închis ușa în urma mea, aerul rece pe care îl aduceam de pe scară a umplut încăperea, dar ea nu a tresărit.

S-a apropiat în tăcere, până când am început să-i simt respirația. S-a oprit la doar o palmă de mine și m-a privit direct în ochi.

 A fost o privire lungă, nesfârșită, în care nu era nici furie, nici reproș, ci o claritate dureroasă, ca o sentință rostită fără cuvinte

— Uită-te la mine, Mircea, mi-a șoptit, iar vocea ei abia dacă a clintit liniștea din cameră. Privește-mă doar o secundă. Atât.
Privirea mi-a alunecat prin ea, ca și cum dincolo de umerii ei căutam o altă topografie, un alt timp. Am simțit cum pupilele mele se dilată, căutând în întuneric o formă pe care ea nu o putea avea.
În acea tăcere regală a făcut deodată un pas înapoi, desprinzându-se de mine nu ca o femeie înșelată, ci ca cineva care refuză să locuiască într-o casă bântuită.

— Uită-te în ochii mei! Uită-te la mine cum te-ai uitat la ea! Vreau să văd în ei dragoste. Vreau clipa aia pentru mine, ticălosule!...

Mi-am amintit atunci de un film. Unul în care dragostea se vede, nu se declară. Ceva cu Regele Arthur, Lancelot și Guinevere...

O iubire mare se poate transforma într-o ură mare. Se spune că gelozia este o boală a omului nesăbuit. Că dorința de a stăpâni peste voința altuia este dovada fragilității lui. Omul gelos are senzația că înoată într-o mare de foc. Teama de a nu pierde pe cineva drag îi provoacă stări de tensiune pe care le alimentează cu propriile slăbiciuni. Asta îl arde și îl face imprevizibil. Oricâtă pasiune ai pune într-o relație contaminată, ea se sfarmă sub apăsarea neîncrederii. Și atunci viața se transformă într-un calvar. Motivată sau nu gelozia este o iubire denaturată.

După primul an de profesorat s-a eliberat postul pentru care depusesem cerere la Laboratorul de Criminalistică din cadrul INEC. Era timpul să fac o muncă pentru care mă pregătisem patru ani. Așa credeam eu, dar când am ajuns în fotoliul de cercetător am realizat că una e teoria și alta practica. Nu mi-a plăcut să predau o materie considerată știință, dar care e mai mult rudă cu ficțiunea. Acum eram în postura să aplic știința acolo unde ficțiunea lasă urme rude cu istoria. Reconstituirea dovezilor în cazuri de infracțiuni era obiectul muncii mele.

M-am obișnuință relativ repede cu regulile din laborator și cu colegul meu, Toma Dascălu. Ridicam probe, le sigilam, apoi le repartizam departamentelor specializate, experților pe diferite sectoare de cercetare. Sincer, nu era mare scofală și nici de lucru cât să dai pe brânci. Aveam perioade în care credeam că tocăm banii contribuabililor de pomană, dar nici că ne făceam prea mari probleme din cauza asta.

Lucrurile se complicau atunci când apăreau situații cum a fost cea din 2018. Zile la rând am căutat centimetru cu centimetru zona din jurul Lacului Tanchiștilor, undeva prin cartierul Craiovița Nouă. A fost prima documentare de anvergură și care ne-a pus cu botul pe labe. Pe malul lacului, cineva anunțase prin 112 că a găsit fără viață trupul unui bărbat. Comisarul-șef Trifu ne-a solicitat pentru ridicare de probe de la fața locului. Eram eu și Toma, colegul care terminase Academia cu vreo trei ani înaintea mea.

 Echipați în halatele de protecție, am început să strângem probe. Mai bine zis să căutăm că de strâns nu prea aveam ce.

- Așadar ești verișoara lui Felix? 

Mie mi s-a părut că sunteți mai mult de atât.

- Suntem logodnici, Mircea! Părinții noștri ne-au logodit încă din leagăn. Ne-au botezat cu nume care să ne unească pe vecie: Dacia-Felix. De curând am obținut dispensa de consangvinitate pentru a ne căsători.

- Îl iubești?

- Mă întrebi de parcă ai vrea să-mi smulgi o mărturisire care să-ți dea ceva ce nu se mai poate da. Desigur că îl iubesc. Am copilărit împreună. Ne știm și ne cunoaștem toate cutele din suflet. Tu o iubești pe Aura?

- Acum vrei tu să-mi smulgi o mărturisire? Ce ți-ar folosi dacă aș spune că da sau nu?

- Aș pune prețul adevărat pe privirile cu care m-ai urmărit toată seara în timp ce ea te urmărea pe tine.

- Prețul de care vorbești este neliniștea mea.

- Poate mă bucur că ți-am provocat-o. E o bucurie pe care am mai trăit-o cândva. Atunci când din rândul patru, banca de la geam, îmi urmăreai fiecare mișcare. Nu mi-am putut lămuri niciodată ce simțeam. Cred că vanitatea îmi stârnea plăcerea de a fi admirată. Apoi ai dispărut. Undeva într-un colț de suflet te-am păstrat ca pe primul meu admirator pentru ca apoi să te pierzi prin sofisticatele cărți ale memoriei. Când te-am revăzut ceva din mine a tresărit pentru un moment.

 Nu mai erai copilul, erai cavalerul care trecea cu privirile prin mine până în adâncurile istoriei atunci când Dumnezeu nu pusese încă frunze peste formele femeii.

Încet, încet, se strângeau în jurul autocarelor toți participanții la petrecerea de absolvire. Seara prelungită până undeva în noapte a debutat cu discursurile celor doi diriginți, apoi al lui Felix. Acesta din urmă a venit la braț cu Dacia a cărei apariție, într-o rochie lungă de un albastru închis, a stins tot ce putea străluci în jurul ei. Felix purta sacou alb peste pantaloni și vestă neagră, cămașă și papion alb. Într-un cuvânt ei pluteau prin eleganță și rafinament peste o masă blazată și amorfă de la Adunații Copăceni.

 La ceva distanță de ea era Aura, în rochie Olanthe, de culoarea vișinei putrede, cu mâneci din dantele până la cot. Eu optasem pentru cămașă și pantalon negru cu o croială ce ascundea centura lăsând catarama la vedere undeva în partea stângă a corpului.

 S-a cântat, s-a dansat, cu frenezia tinereții în plină afirmare. Mă regăseam cu greu la braț cu una dintre cele mai frumoase femei, dar cu privirile pe cea mai frumoasă. E un miraj al fructului oprit, o apetență pentru ce nu e al tău, dar îl vrei pentru tine iar dacă nu se poate refugiul e în paharul cu melancolii. Pahar pe care l-am băut sub privirile a 70 de oameni atunci când s-a cântat în cor: cine-i născut în... Dumnezeu ține un ochi deschis în destinele noastre iar atunci când s-a ajuns la cine-i născut în octombrie să bea paharul până la fund s-au ridicat în picioare două persoane: eu și Dacia.

 Am golit paharele sorbindu-ne din ochi, sau așa mi s-a părut mie. Eram pe un teren minat, într-un război de voințe nedefinite. Am căutat din toate puterile ca zbuciumul meu să treacă neobservat de Aura. Am invitat-o pe ring și i-am pus în valoare calitățile de dansatoare experimentată. Printre multe altele îi remarcasem abilitățile de la primele noastre întâlniri. Dacă Dacia plutea ca un fulg,

 Aura dezlănțuia prin dans pasiuni ce te îndemnau la păcat.

 Și sedus de formele ei mișcătoare am căzut în păcatul celui care gândește că dacă strugurii sunt departe poți să mănânci și cel mai apropiat fruct.

Am lăsat-o pe Aura în compania prietenelor și am ieșit în fața hotelului să-mi limpezesc gândurile în aerul proaspăt al dimineții. La una din mesele de pe terasă era Dacia. Era pentru prima dată când ne întâlneam singuri:

- Așadar ești verișoara lui Felix...

Gelozia Aurei și obsesia ei de a fi iubită deveniseră insuportabile. Se strecurase între noi umbra neîncrederii și fiecare gest, fiecare privire deveneau cuie bătute în tălpi. Cea mai mică întârziere era tratată imediat cu o ironie amară: ai găsit ce ai căutat pe acolo pe unde îți pierzi timpul? La cine te gândești acum? M-am făcut mai urâtă, de te uiți la mine și nu mă vezi? Nu mă asculți niciodată, vorbesc cu imaginea ta holografică. La început nu am dat atenție. Eram căsătoriți, eram împreună iar motivul geloziei mi se părea închipuit. Și totuși cu fiecare zi care trecea Aura devenea mai rece.

 Strecurase și în mine picurii otrăvii care îi umpleau viziunile. Ca într-un film întors în loc să mă duc spre ea mă îndepărtam cu pași din ce în ce mai mari. Căutam acum liniștea parcurilor sau colțul retras al vreunei cafenele și întârziam deliberat la interogatoriile ei fără noimă.

Comisarul ne privea cu o curiozitate profesională în timp ce fotografiam victima. Aveam o senzație stranie căci mortul, cu fața în sus și cămașa deschisă care îi lăsa pieptul gol, îmi era cunoscut. Era vecinul nostru de la etajul patru, șofer pe o mașină FanCourier, necăsătorit, cu o mamă pensionară. Se făcuse târziu în noapte și noi ne priveam ca în primul minut. Omul părea că a ajuns acolo singur, s-a tăvălit puțin prin iarbă și-a descheiat cămașa apoi a dat ortul popii. Singura certitudine erau urmele lui de pași de la mașina firmei lăsată undeva mai departe de malul lacului și faptul că se zvârcolise înainte de a muri. Medicul legist nu putea estima ora morții făcând doar constatarea că între temperatura mediului și a trupului era o diferență de grade inexplicabilă. Moise era un procuror cunoscut pentru meticulozitatea cu care parcurgea fiecare anchetă. A insistat pentru căutarea mai multor indicii. Timpul s-a scurs în defavoarea noastră. Nimic în plus: omul a venit să moară pe malul lacului.

Mama Zinca împreună cu mai multe vecine aștepta pe banca din fața scării. M-am oprit să-i prezint condoleanțe:

- Domnu Mircea, unde e fiul meu? Ce s-a întâmplat cu el? Cine l-a omorât? și lacrimile i se înnodau în barbă. Copilul meu, sprijinul meu, lumina mea!...

Ce este mai tragic atunci când cineva moare este că niciodată nu ar trebui ca părinții să-și vadă copiii morți. Dacă viața este un miracol neașteptat iar moartea singurul lucru cert cu care se poate întâlni acesta ar trebui să respecte măcar ordinea firească a trecerii în neființă. Imprevizibilitatea aceasta duce la tragedii ca cea a Mamei Zinca. Nu aveam răspunsuri pentru ea, decât acela că trupul se afla la IML în vederea autopsiei.

Am deschis ușa apartamentului fără să bănuiesc ceva. De obicei în jurul orei zece seara Aura aștepta să mă întorc din misiunile mele. Luminile erau stinse, televizorul la fel. Aura nu era acasă. .Pe masa din sufragerie am găsit un plic. Unul care punea capăt relației noastre.

Iubitul meu,
Am văzut cum între noi s-a instalat o umbră. Din dragostea ce ți-o port am ales să plec acum, până când mâna care-mi îngheață pieptul nu-mi va întuneca și judecata. Știi și tu, știu și eu, că în relația noastră eu am pus totul iar tu ai pus doar resturile unui foc ce ardea în altă parte. Te-am iubit și te mai iubesc încă așa cum nimeni în viața asta nu te va mai iubi. Plec fără să-ți mai arunc reproșuri. Am înțeles din tristețea ta că doar atât ai putut. Să nu mă cauți.
A ta, până în pragul morții, Aura.

Ăsta da șoc! Simțeam acele unui frig fără margini. Am iubit-o pe Aura. Am iubit-o într-un fel pe care îmi este greu să-l explic. Poate cineva să explice câte feluri de iubire pot exista? Lăsăm la o parte iubirea de mamă, de tată, de rude, de țară, de câte altele. Mă refer aici la dragoste. la doi oameni, bărbat și femeie care se plac în virtutea instinctelor lăsate lor de mama natură. Așa cum au fost, sentimentele mele pentru Aura au fost iubire. I-am dăruit ei anii tinereții și toată afecțiunea mea. Priveam în golul lăsat de plecarea ei și încercam să-mi explic de ce și cum s-a ajuns aici. După întoarcerea din Retezat Dacia era pentru mine un capitol încheiat. Timp de șapte ani m-am dăruit trup și suflet altei femei. Poate că exagerez atunci când spun și suflet pentru că undeva într-un colț uitat rodea viermele neadormit al unei priviri care mă căuta prin corul de voci ce repeta: bea-l tot, bea-l tot, bea-l tooot...

Îmi pot reproșa multe. Unele carențe veneau încă din copilărie. Ne-am mutat cu cățel și purcel din vamă în vamă dea lungul Dunării datorită meseriei tatălui meu. Schimbarea școlilor, a profesorilor, a colegilor a lăsat urme în pregătirea mea pe care le-am depășit mult mai târziu, cu eforturi care m-au marcat. Spuneam la un moment dat că Aura era o persoană sociabilă. O vorbă spune că opusurile se atrag. Observațiile ne arată că și magneții cei mai puternici își pierd cu timpul proprietățile. Noaptea care a urmat plecării ei a fost poate cea mai neagră noapte a existenței mele. Tot bunica avea o vorbă pe care o arunca bunicului la ceas de separat apele: e rău cu rău dar ai să vezi tu că e mai rău fără rău.

 Aveam vârsta la care Macedon cucerea lumea iar eu plângeam pe marginea unui pat peste care se lăsase frigul singurătății.

Raportul medicului legist ne-a lăsat pe toți cu gura căscată: Titu, șoferul de la FanCourier, murise criogenat. Se stinsese într-o seară de vară, la marginea unui lac, la o temperatură de minus șapte grade Celsius. Imediat ce a avut raportul, procurorul ne-a adunat pe toți în sala de lucru.

— Suntem în fața unei situații fără precedent, domnilor, a început el. Avem un mort prin congelare într-un loc în care lipsesc orice posibilități de a scădea temperatura corpului cu peste 40 de grade fără mijloace tehnice adecvate. Vreau ca fiecare dintre dumneavoastră să-mi prezinte o viziune personală asupra acestei situații. Vă atenționez că este exclusă posibilitatea ca victima să fi fost congelată în altă parte și transportată ulterior la locul unde a fost găsită. Avem înregistrări video care îl surprind conducând cu doar câteva ore înainte de a fi descoperit. Pe una dintre ele se vede clar cum șoferul oprește mașina în locul respectiv, coboară și pleacă singur spre marginea lacului. Peste două ore, un cetățean care își plimba câinele îl observă și sună la 112. De la acest punct încolo nu mai știm nimic, iar motivul morții este aproape de neconceput. Firma pentru care lucra îl descrie ca pe o persoană normală, responsabilă, care nu a avut niciodată probleme de conduită sau de gestiune.

— Ca primul om care a cercetat locul unde a fost găsit cadavrul, pot să vă raportez, domnule procuror, că există mai multe posibilități de reducere a temperaturii corpului fără să-l pui neapărat într-o ladă frigorifică, am luat eu cuvântul, cu încuviințarea șefului meu direct.

— Care ar fi acele metode?

— Una ar fi expunerea la criogeni, cum ar fi azotul lichid sau dioxidul de carbon. Organele interne ar îngheța fără să lase urme externe. Inhalarea de solvenți frigorifici, cum este freonul, ar fi o alta. Problema, domnilor colegi, este că la fața locului nu am găsit nici cel mai mic indiciu care să ne pună pe o pistă de explorat. Ar mai fi și ipoteza toxicologică, dar pe ea o respinge categoric raportul medicului legist. Rămâne întrebarea: dacă frigul i-a provocat moartea, cine a provocat frigul?

— Expunerea dumneavoastră ne-a întors exact de unde am plecat. Mai sunt și alte păreri?

— Ar putea fi și varianta substituției de persoane, a intervenit șeful meu. Șoferul de pe utilitară care apare în înregistrările video să nu fie cel pe care l-am găsit mort, ci asasinul, care a vrut să ne conducă pe o pistă falsă.

— Aș vrea ca domnul Comisar-Șef să se ocupe personal de această pistă. Vom pune la dispoziția laboratorului dumneavoastră înregistrările video.

Atunci când ești prins între părerea șefului și argumentele tale care o contrazic, ai doar două șanse: una este să taci, alta să nu deschizi gura. Specificasem clar în raportul meu că singurele urme găsite la fața locului erau cele ale mortului. Pe o rază de 40 de metri nu am găsit nici măcar urmele câinelui scos la plimbare. Dacă trupul ar fi fost adus de altcineva înainte de sosirea furgonetei, am fi avut și urme de întoarcere sau de părăsire a locului, dar acestea nu existau.

Trecuseră trei zile de la plecarea Aurei. Contrar rugăminții ei, încercasem s-o caut. Cred că îmi lipseau  acele cicăleli cu care mă întâmpina și pe care le ștergea apoi cu săruturi lungi, pasionale. Ancheta stagna, iar pentru expertiza cadavrului se aștepta sosirea unei echipe de medici de la București.

Am primit stick-urile USB cu înregistrările video: unul de la o cameră situată la stația Rompetrol de pe Aleea 4 Șimnic, iar celălalt de la camera amplasată în sensul giratoriu de la intersecția acesteia cu Centura de Nord. Furgoneta trecuse pe lângă benzinărie, făcuse curba la stânga pe lângă cimitirul Craiova Nord, apoi oprise pentru două minute, imediat după ce strada cotește spre sensul giratoriu.

 Ușa din dreapta a furgonetei se deschide și se închide la loc, ca și cum cineva ar fi urcat sau ar fi coborât. Mașina pornește din nou, mai merge vreo 200 de metri și parchează pe dreapta, în afara carosabilului. Ușile se deschid, dar din cabină nu coboară decât șoferul. Acesta o ia pe drumul lateral ce duce spre Lacul Tanchiștilor din apropiere. După ce face câțiva pași ciudați și coboară o pantă relativ abruptă, iese din zona de acoperire a camerei. Era tot ce se putea vedea.

Am reluat vizionarea de zeci de ori. Furgoneta rămăsese pe loc ore în șir, fără ca în jurul ei să se mai propage vreo mișcare. Cetățeanul care găsise cadavrul venise pe Aleea 1 Șimnic, dinspre cartierul rezidențial aflat în vecinătate. Încercam să pun cap la cap imaginile cu urmele de la fața locului și cu cauza nefirească a morții, dar toate raționamentele duceau într-o fundătură.

Faptul că și viața mea personală ajunsese într-un punct mort era de netăgăduit. Telefonul Aurei nu mai suna; semn că schimbase cartela, vocea metalică a robotului mă informa sec că numărul este inexistent. Găseam cu greu scuze în fața cunoștințelor care mă întrebau de ea. Adoptasem tehnica tragerii de timp, așteptând următorul pas pe care bănuiam că trebuie să-l facă tot ea. Aveam un milion de explicații de dat părinților, rudelor, prietenilor și colegilor — tuturor celor care ne cunoșteau. În dimineața imediat următoare plecării ei, sunasem la birou. O voce de birocrat deranjat îmi trântise un răspuns scurt: „Doamna jurist a depus cerere de concediu nelimitat”. Aveam impresia că am două mâini stângi, pentru că acasă nimic nu se mai lega fără ea. Se spune că obișnuința e a doua natură. Eu nu purtasem niciodată grija treburilor casnice, a bucătăriei, a spălatului de rufe sau de vase, a ordinii și a curățeniei. Mă obișnuisem ca ele pur și simplu să fie făcute.

 În doar trei zile, apartamentul arăta de parcă trecuse prin Războiul din Golf.

Plecasem amețit de la sediul poliției. După ore în șir de discuții și vizionări, începuseră deja interogatoriile cunoștințelor. M-am oprit în apropierea Universității, pe terasa unui restaurant cu un nume care mi se potrivea în acel moment ca nuca-n perete: La Dolce Vita. Și, ca tacâmul să fie complet, nici nu am apucat să comand, că mi-a sunat telefonul. Era Toma:

— Unde ești?!

— Dau turcii? Sunt pe terasă, lângă Universitate.

— Vin să te iau. În parcarea blocului tău avem un mort.

— Ești nebun?! Parcă mai aveam un mort pe scară...

— Sunt acolo în cinci minute. Pregătește-te!

Apartamentul nostru era pe strada Florilor, în apropierea Grădinii Botanice. Spun „al nostru” pentru că îl cumpărasem împreună cu Aura, din economiile părinților și din banii de la nuntă. Vi s-a întâmplat vreodată să vă rătăciți? Să vă învârtiți în loc și să nu mai găsiți niciun reper? Existența mea devenise o astfel de rătăcire. Aș fi vrut doar să mă trezesc, să mă spăl pe față și să o aud pe Aura strigând din bucătărie: „E gata cafeaua, Somnorici!”. În schimb, am auzit vocea brutală a lui Toma:

— Urcă, omule! Cred că e toată poliția acolo.

Nu, nu era chiar toată poliția, dar venise tot cartierul. Parcarea se afla în fața blocului. Am trecut de cordonul de securitate întins în jurul zonei și ne-am început munca de cercetare criminalistică: fotografii, amprente, indicii materiale, tot tacâmul unei investigații ca la carte.

 Victima era un alt vecin de scară, Dan Pândici. Burlac, ocupa apartamentul de sub noi. Fusese găsit pe bancheta din spate a mașinii, sprijinit în mâini și cu bluza descheiată până la brâu.

— Gata, domnule inspector? Ați terminat? — vocea procurorului Moise avea un ton ciudat de persuasiv.

— Da! Puteți ridica victima.

— Și de unde ați dedus că este vorba despre o victimă?

— Nu am dedus, doar presupun! Dar cel mai bine cred că ne-o poate spune camera de supraveghere de pe balconul meu.

— Păi, atunci să mergem să vedem!

Gândul m-a dus imediat la dezordinea de nedescris din casă. În timp ce medicii legiști ridicau cadavrul, noi — adică procurorul, comisarul-șef, Toma și cu mine — am urcat la etajul trei. În parcarea aceea ne lăsam și noi mașina. Cum o găsisem deja de două ori cu oglinda retrovizoare ruptă, montasem pe balcon o cameră video. L-am rugat pe Toma să descarce imaginile de pe DVR, în timp ce eu încercam disperat să strâng câte ceva, mascat, dintr-o dezordine care sărea imediat în ochi.

— Doamna nu este acasă? m-a întrebat peste umăr procurorul, în timp ce își rotea privirea prin sufragerie.

— Nu! A plecat la părinții ei, am răspuns, fiind absolut sigur că mica ezitare din vocea mea nu-i scăpase magistratului.

Toma a dat click pe ecran, iar imaginile înregistrate în acea după-amiază au început să ruleze pe monitor. Ne-am strâns în jurul ecranului, sub apăsarea sufocantă a aerului din sufragerie. Procurorul Moise și-a potrivit ochelarii, privind cu o concentrare aproape chirurgicală. Pe înregistrare, în jurul orei 15:40, mașina lui Dan Pândici intră în parcare. Dan coboară de la volan și face doi pași spre intrarea scării. Deodată, se oprește câteva secunde, ca și cum și-ar fi amintit ceva. Se întoarce spre portiera din spate a mașinii, o deschide și o închide la loc, apoi ocolește vehiculul prin spate, deschide portiera de pe cealaltă parte, și intră pe banchetă trăgând după el ușa. Din acel moment, mașina a rămas inertă. Banda video a rulat mai departe. Nu s-a mai văzut nicio altă mișcare în jur preț de o jumătate de oră, până când câțiva copii care se jucau în parcare au început să privească din ce în ce mai curioși prin geamurile autoturismului. S-au strâns în grup, apoi au chemat un adult, iar de acolo totul a decurs rapid până la sosirea poliției.

— Asta este tot ce se vede pe cameră, a șoptit Toma, dând pe pauză. Nimic altceva. Domnule procuror, omul ăsta a parcat, s-a întors din drum, s-a urcat pe bancheta din spate a propriei mașini și a murit. Nu e nimeni în jur pe filmare!

Procurorul Moise nu a răspuns imediat. Cine putea ști ce se clocea în mintea lui. S-a întors spre mine, căutându-mi privirea cu insistență.

— Inspectore... tu ești criminalist, explică-mi mie dinamica asta. Suntem în plină după-amiază, în interiorul unei mașini lăsate la soare, tabla se încinge, e un cuptor! iar noi găsim acolo un corp criogenat care pur și simplu refuză să-și schimbe temperatura ore întregi ! Cum naiba poate un om să înghețe bocnă într-o mașină în care aerul frige?! Ce avem noi aici?

— Ca și în cazul precedent, se văd fără lupă similarități între acesta și cel de acum patru zile, nu am o explicație științifică, domnule procuror și nici nu știu cine ar putea avea, am răspuns eu, încercând să-mi păstrez vocea fermă. Imaginile ne arată că are câteva momente de ezitare înainte de a face ceva ilogic: deschide și închide ușile mașinii în care rămâne să-și dea sufletul.

 Același lucru îl face și Zinca. Avem de a face cu două cazuri trase la indigou. 

Moise s-a îndepărtat de monitor, plimbându-se îngândurat prin sufrageria mea răvășită. Rațiunea lui de magistrat rumega ceva. Înainte de a pleca s-a întors spre mine și cu fața omului care a prins peștele cel mare a zis: asasinul este acela căruia crima îi folosește. Ne vedem mâine dimineță, domnilor, în sala de lucru.

— De unde știe Maigret că oamenii ăia au fost uciși, Mircea?... Eu rămân la părerea pe care ți-am mai spus-o. Avem două cazuri asemănătoare, iar unul este filmat complet. Un om se urcă în mașina lui, în care nu mai era nimeni, și moare. Nu putem vorbi în aceste cazuri de crime. Aici este vorba de ceva ce ține de folosirea unei substanțe cu efecte criogenice, pe care nu o cunoaștem sau pe care aparatele noastre nu o pot detecta.

Toma privea și el cu atenție monitorul, cu imaginea lui Dan blocată în momentul în care se urca pe bancheta din spate a mașinii.

— Crezi că nu iau în considerare și eu această ipoteză? De fapt, este singura care stă mai mult timp în picioare. Dar fără să cunoaștem substanța, nu putem certifica nimic. Să așteptăm și părerea bucureștenilor.

— Hai, că ne așteaptă șefii! Să vezi ce balamuc iese!

Cei doi medici au venit a doua zi după descoperirea din parcare. După ce au examinat și ei cadavrele, singurul lucru nou pe care l-au dezvăluit a fost că răcirea trupurilor până la minus șapte grade s-a produs local, doar în zona toracelui. Persistența unei temperaturi atât de scăzute, chiar și după încetarea acțiunii agentului de răcire, rămânea și pentru ei un mister. Că nu era, de fapt, o congelare în sensul adevărat, cu înghețarea țesuturilor și apariția acelui strat de brumă datorat condensării rapide a vaporilor de apă, constatasem și noi, dar și toți ceilalți anchetatori implicați. Concluzia lor a fost că nu s-a ajuns la nicio concluzie, așa că au dispus reținerea cadavrelor în morga spitalului până când se va lumina cazul.

Îmi era peste putință să mă mai întorc în apartament. Două familii își plângeau acum morții chiar la ușa mea. Am închiriat pentru o săptămână o cameră la Casa Micle. Ancheta stagna, superiorii noștri începeau să-și piardă răbdarea, iar magistratul rumega în continuare, obsedat, la aceeași frază: asasinul este cel căruia crima îi folosește. Cu excepția lui și, oarecum, a mea, toți ceilalți înclinau spre plasarea cazurilor în categoria deceselor prin intoxicare cu substanțe necunoscute.

Ce mă făcea pe mine să am îndoieli erau imaginile în care atât Titu, cât și Dan păreau că joacă un rol. Închideau și deschideau la mașini o ușă pe care ei nu o foloseau. Nu urca și nici nu cobora cineva. Nu puneau și nici nu ridicau pachete. Era un fel de dans, de ritual inexplicabil. Simțeam că e acolo ceva, ceva care nu se vede, ceva ce nu lasă urme. Cred că încep să bat câmpii. După atâtea vizionări, imaginile acelea mi se lipiseră de creier. Nu aveam decât un an de când lucram în laborator, dar simțeam o oboseală care se acumulează în zece.

M-am întins cu fața în jos pe patul de hotel și am început să meditez. De data aceasta la situația mea, care nu era nici pe departe roz. Jobul e job,dar profesorul meu de istorie de la Academie ne spunea: „Problemele de acasă nu le aduci la serviciu și nici pe cele de la serviciu nu le duci acasă.”

Cred că blesteme aruncate de cine știe ce suflet deznădăjduit se învârteau deasupra capului meu, căci soneria telefonului mi s-a înfipt ca un cuțit în timpane:

— Domnule Mircea, domnule Mircea, veniți imediat acasă! Radu, băiatul meu, zace mort, rezemat de ușa dumneavoastră. Veniți! Veniți! Veniți!...

Era vocea lui Nea Puiu, vecinul din fața apartamentului meu. Radu era băiatul lui, cel pe care îl luam de multe ori cu mașina pe vremea când eram profesor... „Bă, ej nebun?!” a fost replica lui Celentano care mi-a explodat în minte. Asta ține de nebunie, de balamuc, de Bălăceanca... Acum chiar că am nevoie de un psihiatru.

Radu doar ce terminase liceul și luase bacalaureatul. Din conversațiile noastre, voia să plece pentru facultate undeva în afară, la Padova, dacă îmi amintesc bine, unde avea stabilită o mătușă. Trăsnetul dacă mă lovea era mai bine. Nu sunt chiar așa, nu mă aplec prea ușor, dar acum era prea mult. Trei morți în câteva zile și toți trei în jurul apartamentului meu. Hal de criminalist ce sunt! Nu pot să mă adun, nu pot să înțeleg. În ce coșmar am intrat?

Comisarul-șef nu m-a lăsat să mă apropii. Mi-a cerut cheile apartamentului și mi-a ordonat să mă prezint a doua zi în biroul lui.

— Ia loc, mi-a zis, fără să-și ridice privirea dintr-un dosar.

Apoi și-a aprins o țigară, deși fumatul în birouri era interzis de ani buni. Aerul era greu, mirosind a cafea ieftină și a oboseală.

— Moise mi-a recomandat să te scot din echipă. Trei morți prin înghețare în plină vară — cred că bănuiești că și tânărul de lângă ușa ta a murit în același fel — sunt mai mult decât o coincidență.

— E absurd! Nu pot fi legat de cazurile acestea decât ca tehnician criminalist și, întâmplător, vecin cu victimele.

— Juridic, ai dreptate. O știu și eu, o știi și tu, o știe și procurorul. Dar mediatic e un dezastru. Un criminalist cu trei cadavre criogenate în bloc? Trage linie aici, Mircea. De astăzi ești în concediu de odihnă forțat. Îți lași ecusonul și intri într-o mini-vacanță. Dispari, du-te undeva. Oficial, ești suspendat pentru protecția anchetei.

O scară plină de lumânări nu e o imagine care să te lase indiferent. Am sunat la ușa lui nea Puiu.




---

— Domnu' Mircea, ce puteți să ne spuneți? Când putem să recuperăm trupul băiatului nostru?

— Nu știu, nea Puiu. E o anchetă condusă de magistrați, ei decid. Vreau doar să vă prezint condoleanțe și să vă asigur că sunt alături de dumneavoastră. Aș vrea totuși să mai relatați o dată cum s-a întâmplat. Poate vă amintiți amănunte care ne-ar putea ajuta.

Știam că încalc ordinul, că asta ar putea să mă coste, dacă nu libertatea, cel puțin cariera.

— Am dat o declarație. Ce pot să vă spun mai mult? Radu s-a ridicat deodată de pe banca unde mai mulți vecini vorbeam despre moartea lui Titi și a lui Dan, apoi a urcat scările. După două-trei minute am auzit țipătul mamei lui. Am urcat în grabă ca să-l văd pe Radu așezat, rezemat de ușa dumneavoastră, cu cămașa deschisă și mai rece ca gheața. Asta e tot.

— Nea Puiu, încearcă să-ți amintești dacă acolo, înainte ca Radu să plece, s-a întâmplat ceva. Ceva neobișnuit.

— Eram mulți vecini. Discutam uneori mai aprins, alteori compătimind-o pe mama Zinca și pe părinții lui Dan, care erau plecați la muncă în Germania. Radu s-a ridicat fără să spună ceva. A deschis ușa, da! Da!, așa! Mi se pare că a stat un moment în loc, apoi a dispărut pe scări în sus.

— Mulțumesc, nea Puiu!

Am intrat în apartament. Nu fusese sigilat, dar perchiziționat, da. Ochii mei de criminalist vedeau imediat ce se căutase. Faptul că nu se găsise nimic explica lipsa sigiliului. Am mai remarcat că totul se făcuse cu o anumită grijă și, probabil, în lipsa unor martori din afară. Am mulțumit în gând comisarului pentru delicatețea cu care îmi protejase reputația și, după ce mi-am făcut bagajul cu strictul necesar, am coborât în parcarea unde îmi țineam mașina. Am pus valiza în portbagaj și am dat să mă urc la volan. 

— Ce faci? Pleci undeva?...

Sunt multe cauzele care pot provoca un infarct. O surpriză foarte mare poate opri inima. Cantitatea mare de adrenalină otrăvește și amorțește mușchiul inimii, care nu se mai poate contracta și își schimbă forma. Medicii numesc asta sindromul inimii frânte. Doar pregătirea mea fizică și faptul că eram la vârsta când treci mai ușor peste surprize m-au făcut să nu cad pradă lui.

M-am întors brusc.

— Dacia!...

— Mircea!

— Măi, să fie?!... Dacia, ce-i cu tine? De unde vii? Cum ai ajuns aici?

— Cam multe întrebări o dată! Ce-ar fi să-mi spui tu, mai întâi, unde pleci?

— Cred că e un semn de sus. Plecam într-o mini-vacanță spre Retezat.

— Singur?

— E o poveste mai lungă.

— Poți să iei un pasager în plus, iar apoi să-i spui povestea?

— Cum să nu!

Am deschis portiera din dreapta și am poftit-o să ia loc. Dacia era neschimbată. Parcă timpul se oprise în fața ei. Doar părul îi era aranjat în alt fel: retezat până la umeri, de culoarea mierii de mai, îi încadra trăsăturile fine, aristocratice, al căror magnetism pur și simplu dezarma. S-a așezat în fotoliu, întoarsă puțin cu fața spre mine, și mă privea cu un zâmbet ștrengăresc.

— Deci?...

Pornisem mașina. Am ieșit din parcare și m-am încadrat pe Calea Severinului, în direcția Filiași. Era un trafic infernal și, până la încadrarea pe drumul expres, am schimbat puține cuvinte.

— Povestea mea este lungă, am rupt eu tăcerea. Mi-ar trebui două vieți să ți-o spun.

— Încearcă.

— De unde să încep?

— De acolo de unde ne-am văzut ultima dată.

— Ah! Da... Ziua în care te-am închis în mine ca într-o cutie sigilată. Noi nu am avut nici timpul, nici ocazia să ne cunoaștem cu adevărat. Am furat doar cu privirea câteva clipe în care am crezut că ating aripile unui înger. Te-am iubit încă de atunci, Dacia. De când lăsam copilăria în urmă ca să pășesc în lumea verde a unui câmp numit dorință. Când ne-am revăzut după ani și ani, dorința mea a început să ardă. A avut la dispoziție o singură zi. O zi în care am crezut că pot să te strâng aproape, că pot să-ți mărturisesc sentimentele pe care mi le dezlănțuia prezența ta. În dimineața aceea, pe terasa hotelului, când am avut primul nostru dialog și când am aflat misterul numelui tău și al lui Felix... atunci am pus cenușă peste jar.

— Ce te-a făcut să nu-mi vorbești deschis, să-ți destăinui sentimentele?

— Credeam că le știi, că dragostea se citește în ochi. De atunci, de lângă izvor, până în dimineața aceea când te-am prins singură și eram hotărât să o fac.  M-am oprit atunci când ai zis că vreau să smulg ceva ce nu poți să-mi dai.

— Uneori, sentimentele trebuie și mărturisite prin viu grai. Sigur că știam. Nu aș fi fost femeie dacă nu-mi dădeam seama de asta. Mi-ar fi plăcut să lupți pentru mine, chiar dacă te implicai într-un război pierdut dinainte. Când petrecerea s-a terminat și ne schimbam ținutele în cameră, Felix m-a întrebat: „E ceva între tine și Mircea? Am văzut un schimb de priviri între voi care spune mai mult decât o colegialitate peste care au trecut șapte ani. Ești gelos? Am motiv?”. „Fii liniștit, dragule. E doar unul dintre mulții alții care vor să se dea la mine.”

Nu cred că era zi în care cineva să nu încerce. Colegi, cunoștințe, chiar și unii profesori. Trebuia să țin garda sus ori de câte ori eram într-un anturaj. Poți să oprești undeva? Aș vrea să luăm ceva de băut.

Trecusem de Filiași și rulam pe partea stângă a Jiului, spre Târgu-Jiu. După ce am intrat pe centura ocolitoare, am oprit în parcarea unui restaurant înainte de Poiana Narciselor.

— Vreau să rămân în mașină. Mergi tu și comandă ceva. Un vin alb, dacă se poate.

Am comandat mai mult de atât. Aveam aproape două ore de când mergeam. Era ora cinci, iar până la Câmpul lui Neag mai aveam de mers tot atât, așa că am comandat și două sandviciuri. Pentru mine am luat bere fără alcool.

— Cum se face că, după atâta vreme, ne-am întâlnit, iar acum ești cu mine? Unde este Felix?

— Ne-am despărțit. Acum trei ani. Eu m-am mutat înapoi în Orșova, el a rămas în Timișoara. Mai vorbim din când în când.

Și-a așezat paharul în suportul special din bord cu un gest de mare finețe și, întorcându-se spre mine, a adăugat:

— Aș prefera să nu vorbim despre asta. Pe tine nu te-am găsit întâmplător. Plec din țară la rudele mele din Germania și aveam nevoie de câteva explicații. Știam că m-ai iubit, că pentru o fracțiune din viață am fost în viața ta, ți-am înțeles și reținerile, și temerile, dar nu am apucat niciodată să-ți spun cât te-am îndrăgit eu din clipa când, de lângă Felix, iar tu de lângă Aura, ne-am ridicat în picioare și în ropote de aplauze, am închinat paharele și le-am golit până la fund. Aveam nevoie de certitudinea că m-ai iubit, că am însemnat ceva pentru tine, măcar pentru o seară care pentru mine ar însemna cât pentru o viață întreagă.

— Am iubit? Puțin spus. Ai fost tot ce vedeam, tot ce auzeam, tot ce respiram și tot ce am ținut mai ascuns în sufletul meu.

Rulam acum prin defileu, spre locul unde se opriseră autocarele cu ani în urmă. Am tras mașina pe dreapta. Nu era nimeni în jur, iar izvorul ne chema cu clipocitul lui vesel. Dacia a înflorit deodată. A coborât și a început să se învârtească cu brațele desfăcute. Rochia ușoară a început să i se ridice, dezvelindu-i genunchii.

 

Apoi s-a oprit și s-a aruncat de gâtul meu. Iar atunci, buzele ni s-au topit în cel mai așteptat și lung sărut.

Se făcuse ora șapte când am ajuns în parcarea complexului turistic Cheile Buții. Dacia a coborât și a început să se plimbe pe aleea ce ducea undeva, spre terenul de tenis, în timp ce eu aranjam la recepție problema cazării. Am cerut ca masa să o primim în cameră, așa cum mă rugase Dacia. După ce am plătit cu cardul și am primit cheia, am luat valiza din portbagajul mașinii, iar când Dacia a ajuns lângă mine, am pornit împreună, la braț, să urcăm cele câteva trepte ce ne duceau spre camera noastră. Ajunși acolo, am realizat că Dacia nu avea niciun bagaj, doar o poșetă de mărimea unei cărți. A privit curioasă în jur, a pus poșeta pe noptieră, apoi și-a tras rochia peste cap. De șapte sute șaptezeci și șapte de milioane de ori galaxia și-a rotit căutările până când, din praful stelelor ei, să găsească forma desăvârșită a frumuseții ce se lega acum cu brațele de gâtul meu.   

 Trei zile, camera a ars la temperatura soarelui. Nu s-au inventat cuvintele care să descrie câtă patimă s-a dezlănțuit acolo, câtă magmă a clocotit printre cearșafurile care ne acopereau doar pentru ca să ne descopere iar și iar.

Încă de când urcam pe defileu, Dacia îmi spusese că nu poate sta mai mult de trei zile. Avea zbor programat pentru Frankfurt pe Main. Am încercat să-i schimb decizia, dar mi-a pus un deget pe buze și mi-a spus: „Tu uiți că ești însurat?”. Mai erau câteva ore până să plecăm și am adormit îmbrățișați. Deodată, am auzit parcă prin vis: „Hai, scoală-te, Somnorici!”.

Am deschis ochii, dar în cameră nu eram decât eu.

 „Somnorici” mă striga în fiecare dimineață Aura. M-am îmbrăcat și m-am dus direct la recepție:

— Ați văzut-o cumva pe doamna cu care am venit?

Erau două domnișoare acolo. S-au uitat una la alta, apoi s-au întors mirate spre mine:

— Dar, domnule, dumneavoastră ați venit singur!

Cerul, se spune, că e ținut de nouă cercuri. Toate cercurile s-au rupt, iar cerul a căzut peste mine. În timp ce mă împleticeam spre mașină, mi se derulau prin fața ochilor rândurile unui bilet:

„Iubitul meu,

Din dragostea pe care ai aprins-o în mine, plec pentru ca să nu-ți fac rău. Știi și tu, știu și eu că în viața asta nu ne-a fost ursit să fim împreună. Acum plec fără să regret nimic.

A ta... de dincolo de moarte, Dacia.”