*****

Stă în natura noastră să facem ierarhii, să punem cap și coadă universului și ne pasă foarte puțin de nedreptățile pe care le facem. Se spune că secundul este primul care pierde iar ultimul, zic eu, este cel care nu are nimic de pierdut. Nu poți pune în comparație poeții unor epoci literare diferite și să spui că Blaga este sub Eminescu sau Nichita este mai mare decât Blaga. Clasamentul, făcut de un site literar, la care au participat mai mulți autori, a stârnit un uragan de comentarii, care mai de care mai halucinante, dar unul m-a dat pur și simplu pe spate: cineva susținea că cel mai mare poet român, din toate timpurile, este Magda Isanos. Declar, cu mâna pe inimă, că până atunci nu auzisem de o poetă cu numele acesta. Părerile noastre asupra valorii pornesc din empatie, din tendința de a trăi afectiv trăirile altora. Valoarea este dată, în acest caz, de satisfacerea sentimentelor la cea mai înaltă cotă de asimilare de care suntem capabili în acel moment. Pentru persoana respectivă, Magda Isanos era poetul cu care empatiza. M-aș fi abținut de la orice comentariu dacă nu citeam de curând o bălegăroasă părere despre poezia lui Emil Brumaru a unui Priceputu Koșmartin. Mă rog, nu-l cheamă așa, dar pentru mine nu-l cheamă nicicum. Este aceiași stare de simpatie nesimpatică pe care o trăiești fără să știi cauzele care o provocă. Acest Koșmartin poate fi valoarea absolută a poeziei universale, dar pentru mine, pentru capacitatea mea de a asimila opera lui, este o nulitate în comparație cu Emil Brumaru. Respect munca domniei sale, dar o încadrez în gunoaiele experiențelor  la care strâmb din nas. Ar fi trebuit să facă la fel, dacă nu-i place Emil Brumaru,  dar nea meserie ăsta se lansează în eufemisme de mare specialist, cu o retorică demnă doar de prostălăii gen Gigi Becali.