Nu există niciun argument istoric al existenței lui Iisus.
Asta nu înseamnă că nu a existat o persoană în jurul căreia s-a țesut escatologia creștină, dar ceea ce știm despre aceasta, din punct de vedere istoric, este egal cu zero.
Așa cum îl știm, Iisus apare ca un personaj teologico-literar creat de scriitorii evangheliilor.
Ca fenomen religios creștinismul este fundamentat istoric, dar restaurarea rădăcinilor sale este, practic, imposibilă.
Teologii vorbesc despre caracterul autentic al evangheliilor, ca documente istorice, dar nicio evanghelie nu ne-a parvenit în starea ei originală. Avem doar copii, făcute la zeci de ani distanță și la peste un secol de la evenimente. Cât de autentice mai pot fi și ce adevăr istoric relatează?... Este de notorietate faptul că din prima jumătate a secolului al II-lea până la Ioan Gură de Aur și chiar dincolo de el, evangheliile au suferit modificări prin omisiuni sau adăugiri în așa fel încât să răspundă cerințelor bisericii. Dar nu numai atât! Acestea au fost traduse. Traducerile sunt atât de fidele că te apucă disperarea de colțul din stânga al cercului. Lacătul limbilor nu se poate desface ușor. De pildă acel „in boca al lupo” din italiană, tradus mot a mot: „în gura lupului” numai „noroc bun” nu înseamnă în română. În sârbă „srce put” s-ar traduce „calea inimii” sau „ drumul inimii”, dar sensul este de „drum bun” sau „călătorie plăcută”; Un verset biblic scris în ebraică este cam așa: לָכֵן יִתֵּן אֲדֹנָי הוּא לָכֶם אוֹת הִנֵּה הָעַלְמָה הָרָה וְיֹלֶדֶת בֵּן וְקָרָאת שְׁמוֹ עִמָּנוּאֵל
Traducerea lui în alte limbi este motiv de scandal. În română ar suna; Așadar, eu Domnul Însumi am să dau semn: iată tânăra este gravidă și va da naștere unui fiu, iar ea îl va numi Emmanuel.
Secunda traducere: Prin urmare, eu Domnul Însumi vă voi da un semn: iată virgina va concepe și va da naștere unui fiu, iar el se va numi Immanuel.
Nu-i așa că a doua sună mai aproape de urechile celor care vor să audă că o fecioară de 16 ani, peste care s-a pogorât a treia parte a dumnezeirii, a născut fără ploaia de aur cu care Zeus a îmbrățișat-o pe Danae?...
Cuvinte cu aceiași grafie pot avea înțelesuri diferite. Pentru traducător este o chestie de opțiune atunci când alege unul din ele. Copilă, în limba română, poate fi în același timp fetiță, fiică, tânără, naivă. Ultimul sens acela de naivă te poate duce cu gândul la nevinovată, dar nu neapărat. Din nevinovată poți scoate și sensul de neprihănită sau virgină. În ebraică ha-almah desemnează o fată ajunsă la pubertate, nu neapărat o virgină. Cum cred eu că Dumnezeu nu avea în plan să se încurce cu minore, așa cum a făcut mai târziu Mahomed, bănuim că autorul s-a referit la o tânără în prima parte a adolescenței; la vârsta și nu neapărat la puritatea ei.
Am cunoscut câțiva oameni, iubitori de literatură, pierduți în peisajul existenței. Pluteau într-o realitate ficțională, generată de lecturi, cu care trăiau într-un fel de simbioză poetică. Le spuneam „pierduți în spațiu” sau „ cu capul prin nori”, pentru că se izolau într-o lume aparte, din care nimeni și nimic nu-i mai putea scoate. Orice tentativă de ai aduce cu „picioarele pe pământ” era sortită eșecului. Iluziile acelei lumi constituiau realitatea din care își adăpau setea cunoașterii. Pe unul l-am luat în mașină la „ia-mă nene”, undeva dinspre Buzău spre București. O oră și ceva m-a purtat cu vorbele printr-o lume pe care ar fi invidios și Tolkien. Era poet. Unul pe care soarta sper că l-a pus la panoul de onoare pentru că mi-a făcut cinstea de a-mi recita una din creațiile sale: Ploaia (pauză de suspans) Plânge cerul!( pauză de final). Pentru mine pauză de gândire. „Simbolism?”, am încercat un dribling intelectual. „Nu, dom’le!... Sugeraționism!... O nouă cale în poezia modernă pe care am inițiat-o sub semnul marelui Kazimir Malevici”... Mare sau nu, Malevici era pictor, iar „ poetul” s-a străduit tot drumul, incluzând și o pauză de cafea, să-mi demonstreze că poezia și pictura se vor cununa și face nuntă în poezia lui „sugeraționistă”.
Un altul era de fapt o alta; colegă într-un cenaclu literar, tinerică, frumușică și plecată la cules de brebenei prin grădina Veronicăi Micle. Toată lumea ei pornea de la „tu luceafăr mi-ai fost mie” și se oprea tot acolo. Nicio discuție nu o putea scoate din universul în care sinuciderea era argumentul suprem al dragostei absolute. Felul în care se purta, ținuta decentă, atitudinea delicată și o anume detașare, m-a făcut inițial să o curtez, dar, după câteva întâlniri mi-am dat seama că detașarea era de cursă lungă iar eu nu aveam stofă de luceafăr pentru că oricâte strădanii aș fi depus mersul pe cer nu mi-ar fi ieșit. Nu s-a apropiat niciodată de cineva. Lumea în care trăia nu era a unui om neșcolit ci a unui om incapabil să înțeleagă și să accepte realitatea cu tarele și plăcerile ei. Anii au trecut peste noi și, de câte ori am văzut-o, defila singură, uneori cu o floare în mână, cu privirile pierdute undeva pe cerul din care n-a coborât niciun luceafăr, sau poate a coborât, dar în închipuirea ei.
Pentru omul religios, textele, care îi alimentează existența, sunt sacre și intangibile. Lumea acelor texte este realitatea lui. Oricâte argumente raționaliste i-ai propune pentru el unu este egal cu trei și nimic altceva. Absurdul, supranaturalul și paranormalul, predicate de o șleahtă de profitori, constituie realitatea lui.
Nu tot ce este pus pe hârtie este și adevărat. În acest fel ar trebui să ne împăcăm cu ideea că poporul dac a fost exterminat, pentru că a scris-o Eutropius, iar noi suntem urmașii Romei pentru că au scris-o iluminiștii. Cât de neumblat prin lume poți să fii ca să crezi că Roma s-a mutat cu „cățel și purcel” la Sarmisegetusa Regia, nu coloniștii aduși din tot Imperiul Roman, iar dacii au fost tăiați până la unul, împăiați și expuși pe via Apia sau în Forumul lui Traian?... Rădăcinile noastre istorice sunt asemănătoare rădăcinilor creștinismului. Și noi și el existăm. Numai că cel din urmă vrea acte de identitate legalizate la notar și aduce în acest sens patru copii, adăugite și traduse după documente necunoscute, iar noi ne uităm la Columna lui Traian după imagini cu românii învârtind mici la grătar și cântând Miorița.
Credința ar trebui șă țină de intimitatea mea și numai a mea. Expunerea ei este ca întinsul chiloților pe balcon. Dar, ca toate câte țin de om, cineva – dracul, de exemplu – a întrezărit o pistă de marketing și a exploatat-o la maxim. Impozitul, pe ceea ce cred eu, este dovada că zeul este mai neajutorat decât mine și că de fapt el trăiește din chitanțele pe care mi le dă, sau nu, popa când îmi plătesc cutumele.
De ce Iisus și grupul său de apostoli aveau nevoie de „pungă”?... Dacă citim bine, Iisus umplea plasele cu pește și da de mâncare la cinci mii de oameni doar clipind din ochi și ridicând un deget. De ce avea nevoie de „pungă” și de un casier care să gestioneze „averea” micului grup?
Știu că întrebările mele au o mie de răspunsuri și niciunul cert. Se vor găsi destui care să-mi demonstreze că laptele nu este alb iar șarpele din capitolul Geneza, al Bibliei, este de fapt Diavolul, care a intrat în trupul șarpelui, de parcă aș fi analfabet și aș citi pe degete: Șarpele era mai viclean decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Dumnezeu. El a zis femeii...
Unde, dracu, scrie, aici, ceva de dracu?!... Este, dar nu-l vezi tu, pentru că ai sufletul necurat iar cei ca tine nu pot pătrunde înțelepciunea textului biblic, ar spune Ioan Apocalipsă Gură de Fiară, inventatorul delirului mistic.
Bine! zic eu, prostul proștilor și căzutul în cap de pe crengile nedumeririi, atunci de ce Creatorul îl pedepsește pe șarpe, lăsându-l fără picioare, nu pe diavol?... Dar asta e altă întrebare cu o mie de răspunsuri și niciunul la obiect.
În dimineața zilei de 18 iunie 1815, la Waterloo, în condiții meteorologice defavorabile, corpul de armată condus de generalul Grouchy nu reușește să găsească și să oprească grosul armatei prusace pentru a o împiedica să se alăture anglo-aliaților. Nu reușește nici să mărșăluiască în ajutorul trupelor franceze încleștate în bătălia cu sorți de izbândă indeciși. Cu toate că ofițerii săi îi cereau să se întoarcă pe câmpul de bătaie, Grouchy nu este capabil să ia decizia care ar fi schimbat istoria. Stefan Zweig, în cartea sa „Orele astrale ale omenirii” descrie magistral acele câteva momente de gândire când Grouchy implorat de ofițeri oscila între ordinul pe care îl primise și rugămințile ofițerilor. Decizia pe care a luat-o a fost a omului incapabil să treacă dincolo de condiția sa, de subordonat, ratând unul din momentele astrale ale istoriei.
V-ați întrebat vreodată sub ce auspicii emoționale, un om își poate schimba radical și doar în câteva momente comportamentul? Poate complexul de vinovăție, la un moment dat, să producă schimbări interioare de conștiință, în așa fel încât agresorul să-și asume suferințele victimei?
Pavel din Tars nu ratează momentul său de penitență și înscrie în istorie una din cele mai astrale pagini: creștinismul. Nimic din ceea ce reprezintă azi lumea creștină nu ar exista fără inițiativele acestui personaj cu carismă, temperamental și dispus la eforturi deosebite în predicarea a ceea ce el numește Evanghelia lui Iisus Hristos în care moartea și învierea sunt fundamentul unei noi direcții, ruptă de Biserica de la Ierusalim condusă de unul din frații lui Iisus și de Petru.
Pavel este introdus în sânul acelei comunității de către Barnaba. Se pare că aceștia nu l-au primit cu brațele deschise iar disputele care au urmat l-au făcut să plece și să predice, cu succes, în Antiohia, locul unde, pentru prima dată în istorie, este folosit termenul de „creștin”. Pavel, deși evreu, trăise la Roma și era în cunoștință cu puterea de control a religiei asupra comunităților. Era conștient că nu poți converti oamenii fără să faci concesii. În acest sens propune o reformă: renunțarea la Poruncile lui Moise și Avram, lucru care face ca între el, Barnaba și apostolii din Ierusalim să apară disensiuni, dar inițiativa adună în jurul lui din ce în ce mai mulți adepți. Numărul acestora crește rapid iar Pavel devine figura centrală a noii religii, căreia îi de sens, continuitate și speranța într-o lume mai bună.
De la începutul începutului, în sânul creștinismului apar curente diferite.
Am citit ceva scris de Gala Galaction. O povestire în care încerca tot felul de tertipuri pentru a explica gestul inexplicabil al lui Iisus, de a usca, pentru că nu avea fructe, un smochin. Îmi amintesc sentimentul de jenă care m-a încercat pe tot parcursul lecturii, pentru că era vizibil efortul autorului de a-l disculpa, iar asta îi făcea ridicolă narațiunea.
Același sentiment mă încearcă ori de câte ori citesc, sau vizionez vreun film cu tematică, despre prietenia dintre Pavel și Petru. Prietenie și comuniune de idei!... Aș!... Sau vorba unei nepoate, studentă pe facebook: mă lași!... Pavel și Petru s-au avut ca șoarecele și pisica. De unde știu? Se vede cu ochii închiși dacă pui doi bani pe Faptele Apostolilor:
"Iar când Petru a venit în Antiohia, pe fața i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea și se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Si, împreună cu el, s-au fățărnicit și ceilalți iudei, încât și Barnaba a fost atras în fățărnicia lor. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Petru, înaintea tuturor: Dacă tu, care ești iudeu, trăiești ca păgânii și nu ca iudeii, de ce silești pe păgâni să trăiască ca iudeii?".
Adevărul este că, dacă nu s-au certat ca la ușa cortului, Petru și Pavel au mers pe căi diferite. Se pare că Petru nu a ajuns niciodată la Roma. Babilon, ca nume de cod pentru Roma, poate fi în egală măsură și Ierusalimul. Petru a rămas la prima sa opțiune, aceea de a predica evreilor, iar Pavel s-a adresat „neamurilor”. Ei nu găsesc o cale de conciliere, cu toată strădania teologilor de a le prezenta faptele într-o lumină favorabilă escatologiei creștine.
Adevărul este că au existat controverse între interpretările mesajului hristic și că s-au constituit mai multe tabere cu doctrine diferite.
De o parte erau unii dintre apostolii, care l-au cunoscut personal pe Iisus, pe de altă parte cei care s-au convertit după moartea sa. O parte erau vechii tovarăși ai lui Iisus, conservatori, posibil neștiutori de carte, strânși în jurul lui Iacov și Petru, o alta erau cei noi sosiți, strânși în jurul lui Pavel și Barnaba, mai revoluționari și dispuși la compromisuri. Faptul că Barnaba se îndepărtează, la un moment dat, de Pavel vine în sprijinul ideii că nebuloasa era în rotație iar stelele încă nu-și găsiseră locul. Disputele se axau mai mult pe acceptarea neevreilor în comunitatea creștină sau natura divinității lui Iisus. Controversele nu dispar nici după întâlnirea de la Ierusalim din anul 50 d.c. Ele se înmulțesc pe măsură ce crește numărul adepților și al bisericilor din tot Imperiul Roman.
Așa cum nu ne îndoim de existența unui personaj real, de la care s-a pornit în alcătuirea celui teologico-literar, tot așa nu trebuie să ne surprindă existența unor documente care au circulat între apostoli imediat după moartea lui Iisus. Se estimează că în primele secole au circulat peste 300 de documente referitoare la evenimentele care au marcat apariția creștinismului. Este posibil ca niciunul dintre apostoli să nu fi știut carte, în afară de Matei, numit și Levi, care fusese, înainte de a-l urma pe Iisus, vameș. După Ieronim, el a scris o primă evanghelie, în ebraică, pentru evreii care se adunaseră în jurul Bisericii din Ierusalim. Dacă a existat o asemenea evanghelie, aceasta este misteriosul document Q, sursa de la care s-au alimentat apoi evangheliile sinoptice.
Cît s-a diluat adevărul istoric prin traduceri și copieri succesive, adaosuri și omisiuni, nu vom știi niciodată. Ordinea în care au apărut evangheliile este disputată de teologi. Autorii lor de asemenea.
Este cert că Evanghelia după Marcu a fost scrisă de Silvan la Roma. Finalul ei, în care Iisus a înviat, este adăugat mult mai târziu, prin anii 400, posibil sub supravegherea lui Ioan Gură de Aur, marele influencer al vremurilor sale .
Evanghelia lui Matei este un amestec de texte din alte evanghelii, mai ales din Marcu. Autorul nu este apostolul Matei, dar o eventuală evanghelia a acestuia a fost sursa de la care autorul neștiut a plecat. Matei scoate sau modifică pasajele din Evanghelia lui Marcu unde Iisus apare într-o poziție defavorabilă: și-a ieșit din minți; Învățătorule, nu-ți pasă că pierim?; este stăpânit de Beelzebut.
Evanghelia lui Luca are și ea un autor anonim, dar este aproape cert că același autor a scris și Faptele Apostolilor. Sursa este tot Marcu și Evanghelia pentru evrei. Se adresează „neamurilor” lucru care poate să ni-l indice, ca autor, pe Luca discipolul lui Pavel, cel care îl însoțește pe acesta în Macedonia.
Dintre sutele de documente calificate ca eretice, arse sau distruse de fanatici, sau păstrat puține. Printre ele găsim laturi și însușiri ale lui Iisus neconforme cu imaginea lustruită a acestuia din evangheliile canonice. Dar nici acolo lucrurile nu stau chiar așa.
Să revenim asupra câtorva aspecte relatate de evangheliile canonice și să ne întrebăm, în limitele bunului simț, care este menirea acestei Bune Vestiri: Iisus se jertfește, ca plată lui Dumnezeu, pentru păcatele omenirii și câștigarea vieții veșnice, în împărăția cerului, pentru cei care i se închină. Problema care dă peste cap orice raționament, pentru un om cu toate țiglele pe casă, este întrebarea: de ce are Dumnezeu, atotputernicul, nevoie de ceva? și, culmea culmilor, chiar de jertfa propriului fiu? Ar trebui să ne oprim aici, pentru că nu există un răspuns normal, rațional, logic, cum vreți să-l luați! Dacă Dumnezeu are nevoie de ceva, nu mai este atotceeacevreaelsăfie. Dacă salvarea omenirii are nevoie de jertfa fiului său, iar Dumnezeu este de acord cu ea, Dumnezeu este vinovat de participare la asasinat. Așa cum decurge acțiunea, Iisus dorește să fie sacrificat, ceea ce seamănă a sinucidere, lucru care nu este nici el prea ortodox. Deci, jertfa lui Iisus este de neacceptat ca fundament al unei credințe bazate pe iubirea și mântuirea aproapelui. Cât despre venirea împărăției cerului Iisus însuși are mai multe versiuni : . „Dar, dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăția lui Dumnezeu a venit peste voi.” „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Cât despre ziua aceea, sau ceasul acela, nu știe nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă.”
„Împărăția lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Și nici nu vor zice: iat-o, aici sau acolo. Căci, iată, Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.”
Ciudate aceste versiuni care spun ba una, ba alta. Viața veșnică, domnilor plecați cu sorcova, este piatra din care s-a auto-șlefuit Dumnezeu. Promisiunea unei vieți veșnice pentru oameni, într-o Împărăție care, ba este, ba nu este, are aromă de miștocăreală ieftină. Dacă știi cât fac unu și cu unu, poți realiza că o viață infinită, într-un dolce far niente, este de fapt starea de piatră.
Dacă nu mă înjură direct, niște bigoți , studenți ai lui Mache, o dau la întors: că pentru studiul Bibliei sunt instituții speciale unde lucrează cele mai luminate minți ale planetei, că ce mare sculă pe basculă sunt eu, că pentru interpretarea Bibliei îți trebuie doar o anume ținută morală . Dar ei cine sunt?... Au, nu suntem toți copii Domnului, oițele lui ascultătoare, care îl preamăresc și acolo unde nu este?... Trebuie să fiu spirit enciclopedic pentru a merge în căutarea lui? Au, mesajul său nu se adresează tuturor făcătorilor de păcate? Dacă unii îl găsesc mai repede, a cui este vina că de mine se ascunde foarte bine? Nu vreau să citesc și să înghit toate câte poate suporta hârtia.
Acumulările critice, asupra unui domeniu, duc la apariția, în acel domeniu, a unui limbaj specific, aproape imposibil de digerat de către cititor. Apar așa numiții „specialiști” în expuneri „la nivel superior” uneori mai neinteligibili decât piesele hermeneutice. Să luăm, de exemplu, un text despre literatură: „Pentru poetica modernistă a impersonalității, trimiterile se fac la Stéphane Mallarmé, preponderent sub aspect teoretic, dar și la mulți alți autori. Concluzia este că dialogismul este corelativul și corectivul impersonalității moderniste, atunci când aceasta „riscă să sugereze prea mult echivalarea cu alienarea sau solipsismul”, că poetica modernistă „face tranziția perfectă de la sinele mitic (orfic) la sinele mai conștient dialogic pe care va miza postmodernismul”(Carmen Popescu)...
Cine mă pune, soro, să încerc a înțelege?... Nu că aș fi mai prost decât mine, dar eu și „sinele” meu am nevoie de ceva mai la „botul calului” sau la „mintea cocoșului”. Pentru a înțelege, ai nevoie de spitalul 9. Același lucru se întâmplă și cu mesajul teologic: După sfântul Maxim:
«Cuvântul veșnicei bune-ființări vine – după har – la cei vrednici, aducându-L pe Dumnezeu, pe Cel mai presus de tot începutul, Care pe cei ce după fire au început și sfârșit îi face după har fără-de-început și fără-de-sfârșit», de vreme ce și marele Pavel, nemaitrăind viața cea vremelnică, ci «pe cea dumnezeiască și pururea-fiitoare a Cuvântului sălășluit», s-a făcut – după har – fără-de-început și fără-de-sfârșit, cum și Melhisedec «nici început al zilelor nu a avut, nici sfârșit al vieții» nu după firea cea zidită, după care a și început a fi și a și încetat, ci după harul cel dumnezeiesc și nezidit și pururea fiitor mai presus de toată firea și vremea, cel de la Dumnezeu Cel pururea fiitor.
Sper că ați înțeles cum de vine și se leagă, pentru că mie, cel fiitor și nu prea, îmi pâlpâie toate lămpile. Cele două exemple, de mai sus, sunt dovada irefutabilă a afirmației: „de ce simplu când se poate complicat”.
Aud mereu sintagma: m-am vindecat, cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar nu era mai bine să nu te îmbolnăvești, tot cu ajutorul lui? Bunica mea, descendenta unei familii de boiernași, avea o vorbă: să ne ajute bunul Dumnezeu, mânca-i-aș pula lui! Bunicul, o țâră de șugubăț, îi striga: da, nu ț-e că-ț cade greu, fomeie, să mânci cu dulce-n fiecare zî!...
Pentru omul simplu, legătura cu Dumnezeu nu este una de înaltă spiritualitate, de extaz sau aclamații mistice, mai îndată este una de confort intelectual și acceptare a realității prin prisma unui empirism familiar, domestic, apropiat percepțiilor sale.
A explica Trinitatea, chiar unei minți bine mobilate, este un efort de logică fracturată. Sau, mai bine zis, o dizertație despre cum să prostești lumea, sucind, răsucind și denaturând sensul cuvintelor. Nu voi insista asupra aberațiilor la care s-a ajuns. Tone de hârtie s-au risipit pentru o idee absurdă: că Dumnezeu este Unul reprezentat de trei persoane. Asta ține de lumea cuantică. Niels Bhor a scris undeva: Contraria, non contradictoria, sed complementa sunt.(Aspectele contrarii nu sunt contradictorii, ci complementare.) Realitatea pe care o percepem este paradoxală. Nu putem explica felul de a fi al lumii, ci doar descrie. Asta implică modele raționale cât mai aproape de natura existenței, dar nu neapărat acelea care includ un creator pastoral, pâlpâind prin rugi sălbatici, disipat în trei ipostaze și ubicuu. Nu-i așa că am început să bat și eu câmpiile explicațiilor cu iz de „complicăreală a complicărelii?”...
M-am îndepărtat de ceea ce am vrut să analizăm inițial și anume: ce a vrut să fie creștinismul și ce a ajuns. Știu că merg desculț pe cioburi de sticlă, dar o părere este părerea nimănui, drept este să asculți mai multe. Așa că, dragii mei încep cu părerea mea, adică a nimănui.
Primii creștini erau oameni săraci, nu numai cu duhul (fericiți cei săraci cu duhul că a lor va fi împărăția cerului!). Erau cei care nu mai puteau face față obligațiilor fiscale cerute de cultul zeilor din tot Imperiul Roman, cei care încercau „să se dea după cireș” atunci când trebuiau să dea ofrande, impuse de preoți, diferitelor temple. Erau de fapt niște mici „evazioniști” amăgiți de un cult care-i scutea de corvoada sacrificiilor și umplerii altarelor cu o parte din agoniseala muncii lor. Pentru ce credeți că erau persecutați? Pentru că băteau mătănii și pupau niște cruciulițe păstrate în sân? Nu, domnilor! În niciun caz! În imperiu erau zeci de culte, cu mii de adoratori care nu erau pe lista cu hrană pentru animale sălbatice. Iisus, cel real, a pescuit în apele tulburi ale unor vremuri în care aceștia așteptau pe cineva care să le arate „luminița de la capătul tunelului”. Nici el nu a știut, inițial, ce are de făcut, așa că mai întâi și-a însușit o filiație regală: fiul lui David, pentru a fi privit și ascultat ca urmaș al regilor iudei, fapt pentru care ajunge, de jure, pe cruce. Apoi a început să-și atragă susținători din rândurile celor care urmăreau, ca și el, o schimbare a condiției la care fusese adus poporul evreu. Mișcarea a fost pornită împreună cu Ioan Botezătorul, dar metodele prin care cei doi voiau schimbarea erau diferite. Botezătorul predica un atac violent al casei regale, în timp ce Iisus alege, pentru reformă, calea nonviolenței, cale aleasă peste opsprezece secole și de Mahatma Gandhi. În timp ce mișcarea lui Ioan este repede destructurată, iar acesta sfârșește cu capul pe o tavă, Iisus își continuă predicile evitând conflictele directe cu autoritățile (dați cezarului ce este al cezarului). Mulți adepți ai lui Ioan îl urmează, printre ei Iacov și Ioan, fiii lui Zevedeu. La îndemnul acestora și probabil al mai multor însoțitori, Iisus își accelerează mișcările. Intrarea în Ierusalim se vrea o revoluție, un puci, care a început, probabil cu evenimentele de la Templu și s-a terminat odată cu arestarea din grădina Ghetsimani. A urmat procesul și moartea prin crucificare. Aceste evenimente au un ecou răsunător. Veștile circulă repede, capătă proporții revoluționare, iar discipolilor, pentru a ține aprinsă nădejdea schimbării, le vine ideia învierii mortului, gata să fie, până la capăt, purtătorul de flacără. Cum mortul e mort, iar un înviat nu găsești pe toate drumurile, poartă prin târg o marionetă, un Iisus schimbat la față. Cum o asemenea farsă nu putea ține prea mult timp, este inventată înălțarea la cer și scoaterea din scenă a personajului de la care a pornit legenda.
De acum intră în scenă cei care vor să dreagă busuiocul revoltei și evitarea urmărilor acesteia, prin predicarea iubirii și instituirea unui ritual de spălare a păcatelor prin deraierea mesajului revoluționar spre unul spiritual. Dacă până aici evenimentele au turnura normală a faptelor probabile, intrate în zona religioasă ele capătă valențe ce scapă logicei elementare și intră pe aleea unei noi superstiții. Eroul este născut de o virgină, merge desculț pe ape, alungă demoni, face minuni, învie morți apoi învie și el din morți, în final, Iisus, nu mai este întregitorul Legii lui Moise, menit să schimbe soarta poporului evreu, ci devine Mântuitorul neamurilor, dar asta numai odată cu apariția lui Pavel din Tars și numai de atunci.
Am pornit în căutarea lui Dumnezeu atunci când temerile mi-au pus stăpânire pe suflet. Aveam șapte sau opt ani, nu prea știam ce înseamnă, dar mă rugam. Pe parcurs am descoperit că degeaba o fac. Pe Dumnezeu îl durea în al treilea pol de rugămințile mele.
Nu voi trece în revistă toate motivele pentru care o făceam, este suficient să vă spun că eu nu sunt Iov, dar că și acesta dacă aș fi fost, l-aș fi trimis în cazanul cu murături pe cel care bea cafeaua cu aghiuță și se ține de pariuri cu câștigător desemnat.
Biblia am citit-o în adolescență. Când aud pe câte unul care zice că el a citit Biblia și că l-a descoperit pe Dumnezeu, mă întreb dacă am învățat să citim pe aceeași planetă. Nu de alta, dar ce este scris negru pe alb, pentru mine, pentru el se pare că este scris alb pe negru. Avem păreri diferite. Unii spun că e bine. Așa să fie! Ca în povestea cu rabinul.
Dacă ați observat, până acum, nu am pomenit nicun cuvânt despre Evanghelia lui Ioan. Dacă evangheliile sinoptice au niște lucruri în comun și par mai degrabă relatări de evenimente probabile, în succesiunea lor, odată cu Evanghelia lui Ioan începe delirul mistic. Este atribuită lui Ioan Teologul, fiul lui Zevedeu și fratele lui Iacov. Tot lui îi sunt atribuite câteva epistole și Apocalipsa. Dacă autorul este Ioan, apostolul lui Iisus, acesta, când a scris, avea aproape o sută de ani și așa se explică toate elucubrațiile pe care le debitează. Dacă nu a scris-o el, cel care a făcut-o fuma mult și nu tutun, pentru că nu se descoperise, încă, America.
Pentru că nu mi-am propus să demolez șandramalele unei minți senile sau drogate las altora această efort, pentru că în loc să devină caz de studii psihiatrice ele sunt fundamentul unei religii. Fiecare este liber să citească și să-și dea cu părerea. Și pentru că vorbeam de libertate, s-o luăm metodic:
Libertatea înseamnă să ai opțiuni.
Opțiunile implică un anume grad de discernământ.
Paradoxul constă în faptul că discernământul se face pe baza unei morale iar morala impune constrângeri care îți limitează libertatea.
A fi liber înseamnă să ai discernământul opțiunilor tale care te leagă de un sens și de o etică.
Libertatea totală nu cunoaște morala, iar societatea umană nu poate exista fără o morală.
Omul nu va fi niciodată liber, decât atât cât este necesar, în cadrul acțiunilor sale social-morale.
Pentru a naviga pe valurile acestei abilități, în a discerne, are nevoie de conștiință, are nevoie de suflet. Sufletul este capacitatea conștiinței de a percepe și separa binele, frumosul, adevărul și dreptatea dintre toate fenomenele care se manifestă în jurul lui. Iar pentru a avea această capacitate are nevoie de cultură, de instruire.
Sufletul se modelează odată cu conștiința de sine. Există undeva, ceva, un motor, o energie, o stare de agregare, din care se alimentează și care îl scoate în evidență. În lumea actuală, aflată în decadență, omul este pe cale să piardă acest mare câștig, al evoluției. Băgați cu capul în calculatoare și butonând la infinit telefoane, indivizii acestei civilizații, au uitat de idealuri, au uitat de valori, au uitat să creeze. Viitorul care se configurează este acela al vânătorii de plăceri, al conformismului și al unei sexualități exagerate.
Viziunea aceasta este de fapt o apocalipsă, interioară, o prăbușire a templului pe care l-am ridicat în jurul sufletului în ani și ani de consolidări. Lumea în care m-am format avea o ierarhie a valorii, o dispoziție spre cultivarea unui ideal, o sensibilitate în care iubirea îți cizela sufletul. Pentru mine lumea aceea s-a pierdut, cea care se prefigurează este una în care sufletul devine o vechitură iar iubirea o manea.
O minciună repetată de mai multe ori ajunge a fi luată de adevăr chiar de cel care a lansat-o. Faptul că evenimentelor biblice li s-a acordat atâta atenție, că au fost reluate de mii și mii de ori, au indus în societate convingerea că ele chiar s-au întâmplat așa cum sunt relatate.
Este bine cunoscută sintagma „traduttore-traditore”. Nu mă refer, aici, doar la traducerile din alte limbi, ci și la „ traducerea” gândului în cuvinte. Există în toate o imperfecțiune a transpunerii. Dovada stă în faptul că aceiași stare este exprimată, în scris, prin cuvinte și formulări diverse. Niciodată , prin transpunerea în text a unui gând, nu vom ajunge la similaritate, ci la o apropiere asimptotică de original. Există o dinamică lingvistică dată de imprecizie, de polisemia cuvintelor, de imposibilitatea lor de a reda perfect realitatea. De aici nevoia de îmbogățire permanentă a vocabularului. Putem, în concluzie, deduce imposibilitatea cuvântului de a explica Logosul.
Cam sofistică această concluzie, dar nu departe de multe alte concluzii trase, prin raționamente asemănătoare, de teologi. Pot fi și eu, la o adică, un interpret livresc. Asta ca să explic acea caraghioasă formulare lexicală: la început a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.
Profesorul meu de literatură, vorbindu-ne despre Eminescu, spunea că acesta știa pe de rost peste cinci mii de versuri din Schiller. Nu știu pe ce și-a bazat afirmația, dar pe mine, într-un efort de stimulare a memoriei, m-a făcut să încerc învățarea pe de rost a postumei Memento mori. Nu a fost dificil, pentru acea perioadă: 1302 versuri fiecare de 15-16 silabe. Dificil este să memorez, acum, o parolă sau o adresă de e-mail. Mă întreb, de multe ori, cine aș fi fost dacă n-aș fi pornit acea întreprindere care și-a pus, apoi, decisiv, amprenta asupra felului în care am înțeles și evaluat spectacolul vieții.
„Toate au trecut pe lume numai răul a rămas.”
Oricât am încercat să privesc din alte unghiuri, mai optimiste, mai îngăduitoare, această panoramă a deșertăciunii, nu am mai reușit să văd dincolo de ea. Tot ce am trăit, tot ce am simțit, a concentrat Eminescu în acel vers, cu o sută de ani înainte.
În Biblie există o carte numită Ecleziastul. Locul acesteia, printre cele 66 de cărți, este cel puțin ciudat. Nu este singura carte mai puțin canonică decât celelalte acceptată în Biblie. Cântarea Cântărilor se bucură și ea de o acceptare misterioasă. Ecleziastul are ca temă aceeași viziune pesimistă asupra lumii, a inutilității acțiunilor umane, pe care o regăsim apoi de-a lungul secolelor reflectată în motivul de circulație universală „ fortuna labilis”, motiv care a stat și la baza poemului Memento mori.
Eram trei colegi, uniți în prietenie, dar nu și în concepții. Eu eram pesimistul, Dan era optimistul iar Mihai indecisul. Apoi eu eram ateistul, Dan dualistul iar Mihai teistul. Am hotărât să concentrăm, într-un cuvânt, cel mai important aspect pentru care existența noastră are sens. Eu am spus: Adevărul, Dan a spus: Bunul-simț iar Mihai – ce altceva?- Dumnezeu. Prietenia noastră era sudată chiar de această diversitate de opinii contrare, pentru care dezlănțuiam conversații interminabile. Îmi amintesc de șiretlicul folosit de Caragiale în discuțiile sale cu Eminescu, acesta fiind greu de stârnit la discuții: Bă, Kant ăsta al tău este un mare moftangiu!... Eminescu se lansa, atunci, în explicații lungi și amănunțite pe care Caragiale le asimila zâmbind pe sub mustață… Ne-am despărțit, după studii, dar simt și acum lipsa acelor dispute în care fiecare dorea să-și impună propriile concepte și în urma cărora învățam unii de la alții fără să fie nevoie de niciun șiretlic. Pentru a-l combate pe Mihai am citit, cu atenție, Biblia. Pentru a-l contracara pe Dan am început să citesc, fără să înțeleg mare lucru, pe Platon, apoi pe Descartes. Pentru a-mi susține convingerile citeam pe… Kant, pe Feuerbach, pe Marx .
Trebuie să recunosc faptul că parcurgerea acelor cărți o făceam cu mare dificultate. Nici acum nu este o lectură care să-mi cadă ușor la stomac. Lipsa unei pregătiri de specialitate, face greu digerabile concepte specifice acestei științe a științelor care este filozofia. Oricât de diletante erau discuțiile - specialitatea noastră fiind scurtarea, din ochi, până spre ombilic a fustițelor mini, purtate de fete, la mare modă în acea vreme - ele ne-au lărgit orizontul și sporit cultura generală.
Adevărul? Ce este și de ce cred că existența ar trebui să se înfășoare în jurul acestui pilon? Pentru că reprezintă valoarea de dincolo de orice amăgire. Poate să fie și Dumnezeu și „lucrul în sine”.
